EU, TU și... NIMENI

E vară și nu e cald, ba din contră soarele nu-mi mai aparține. E trist și fără brațe. Acolo, unde în trecutul meu era lumină, acum e o fabrică de oameni. Da, chiar așa. Niște oameni și ei...

E vară și nu e plouă, ba din contră  norii s-au certat în văzul cerului fără nici un picur. Apoi a tunat, lăsând imperfecțiunea să escaledeze pe umerii prostiei și a ”balamucului de tip circ”.

E vară și  voucherele de vacanță se dezbracă de salopete, mănuși și mască. Se aruncă spre prețurile ”deloc nesimțite” de pe la noi, invitându-mă la o șuetă cu odihnă și ”ol inclus” fără să gândesc că mărul ce-l dezbrac până la cotor a escaladat de la cota un leu la cota cinci lei! Îmi place vara asta, plătesc patru și ”halesc”...cât plătesc!

... și toate cu mască!

Dar nu despre vară e vorba ”amu”, ci despre cine sînt și ce caut eu aici și acum! Chiar așa, ce caut eu aici! Cine m-a trimis? Dumnezeu? Doamne, Tu dacă vezi, de ce accepți? Nu ajunge că fac eu asta? De ce și Tu?

Oare omul mai are nevoie de cultură? De carte? De cuvânt? De literă? De caiet? De creion? De mână? Doamne, Tu poți să-mi iei masca de pe ochi și creier, să rămână doar pe gură și nas! Așa cum o port (acum) ”la barbă” nu mă ajută. Sînt obligat să pun mâna la gură când casc, e drept e un avantaj că-mi pot scuipa ”sămânța”.

E nevoie de mine acum? Dar de tine cititorule, e nevoie? Oare înțeleg eu gravitatea din jurul meu? De ce am ajuns să cerșesc să fie ”ucis politic” unul sau altul, ce-și măsoară limitele în fața mea? Cum e posibil ca un ”ț” de ”sus” să fie ipocrit și neînsemnat dar să decidă? De ce am ajuns să cerșesc, nu vreau să fiu întreținut (chiar dacă am certificat de handicap) în acest ”parc terestru”? Moartea politică de acum nu ajută la nimic, minunea divină îi învie precum pe Lazăr. N-am nevoie de moarte, am nevoie de... mine. Nu vreau să arăt că-mi cerșesc... normalul. Acum „ipocritul și nesimțitul om politic” își întinde brațul spre mine, arătându-mi cu... ”deștu arătător” o ușoară amenințare. Vrei să te reeduc? (o întrebare cu ecou). Nu-mi rotesc capul, pentru că sînt sigur de singurătate, dar îmi încord tot interiorul și arunc spre el un ”duș autohton” însoțit ce-i drept de o urare ce n-o pot reproduce în scris din motive de... ton. ”Ipocritul și nesimțitul” de azi e același de trei decenii. El n-are doctrină și stabilitate. El are doar interes!

Cine caută soluții? Cine găsește rezolvări? Cine-și asumă viitorul? Eu? Tu? Nimeni? Ce ”parc terestru” mic. Eu, tu și nimeni?

Am ajuns să urăsc frumosul sau chiar să-l uit

Am ajuns să n-ajung

Am  ajuns îndeajuns

Am ajuns... nicăieri

Oare performanță mai există? Dar succes? Nu știu cât din ”gravitatea completă în care mă aflu” (stai blând că și tu) înțeleg, dar știu că pot să ajung și mai jos. Atunci, frumosul de acum va fi urât, iar urâtul de acum va fi frumos. Ciudat. Niciun ”nemernic” de azi – oricare ar fi el în afară de axa: eu, tu și nimeni – nu va putea răspunde la o întrebare simplă: De ce?

Chiar, la ce mă ajută pe mine acum să-mi știu viitorul? E nevoie de reașezare? Regândire? Reînființare (ca individ și nație)? Oare îmi permite condiția fizică? Am alergat eu prin biblioteci? Am răsfoit eu pagini? Ce-am făcut eu să merit asta?

Doamne, m-am plictist de propriile mele întrebări și neajunsuri. Eu m-am săturat. Tu? Nimeni? Axa asta nu e vector. Axa asta și-a pierdut originea, sensul și direcția. Axa  asta a murit!

Așa că liber la distracție! Hai la mare sau la munte, că are cine... și pe mine și pe tine!

Apropo, nu-ți mai deschide ochii că vezi prost, deschide-ți mintea să răsară soarele și... plouă!

De peste tot și de nicăieri, eu, tu și... nimeni.