OMUL FĂRĂ DUȘMANI

 Dumnezeu e om, cu bune și cu rele, cu bunătate dar și cu sfințenie. Face de toate și la un moment dat obosește, așa că om fiind, și-a luat o zi de odihnă. Da, chiar și asupra acestei zile este un război al ”căutării neastâmpărate”, de aceea uneori pe pământ întâlnești oameni fără dușmani, precum prietenul meu plecat spre o nemurire născută înainte de întâlnirea lui cu viața. Dumnezeu l-a luat în brațe la naștere și l-a ridicat urlând celor din jur să tacă și să asculte un plâns de copil ce n-o să aibă dușmani.

E duminică și parcă a fost ieri. E duminică și prietenul meu tace. În jurul lui ”doar o parte” din lumea lui încercă să tacă, să-i asculte tăcerea. Apoi fiecare zâmbea, da zâmbea pentru că tăcerea lui era împachetată într-un folie colorată cu amintiri.

Eram un mic bulgăre când l-am cunoscut. ”M-a lua la șuturi”, mai ales atunci când îl driblam. Alerga după mine cu vorbe, iar râsul provocat de el mă trântea nu numai pe mine, pe strada plină de colb, pentru că așa era pe atunci. Străzile erau asfaltate cu colb și gălăgie de copii. Era minunat.

Da, era Leluț. Copilul lu nea Lelu și tanti Maria. Toți ”golanii” străzii știam de atunci că Leluț va fi artist. Oalele de pleu și lingurile de lemn au fost primele sunete ce m-au făcut să privesc altfel rolul lor. Leluț a reușit să-mi ofere un altfel de sunet. M-a făcut să aud zborul păsărilor și a norilor pufoși, Lelulț mă proteja de Sandu lu’ Treja, mai ales când ”îi treceam mingea printre picioare”, pur și simplu mă arunca peste gardul de nuiele, unde bătrânii ne priveau cum încercam să fim Pele sau Beckenbauer. În clipele lui de neatenție, Puiu Găina ne ”altoia”, iar el, Leluț ca un profet cu înțelepciune matură decidea. Gata, până aici, de acum doar... muzică. Pe strada plină de colb și amintiri am ascultat The Beatles, The Rolling Stones, Midldle of the Road, Led Zeppelin și lista e nesfîrșită. O, tempora! „magu lui Milu” e martorul amintirilor. Leluț era dascălul străzii, apoi a devenit dascălul orașului și tot așa până când a aparținut acestei nații.

De pe strada plină de colb și amintiri a plecat să cucerească lumea, pentru că ”tanti Maria” spunea tuturor că el, Leluț, va ajunge artist. Așa a și fost. El a cucerit piscuri și a descoperit adâncimi ale sufletelor. Adolescent au ba, te îndrăgosteai de el. Dumnezeu l-a dăruit lumii ca un copil răsfățat și așa a rămas.

Și-a luat zborul spre străzi asfaltate, spre autostrăzi. A rulat și mi-a (ne-a) cântat. N-a mințit viața cu nimic. A stat și a studiat viața. Apoi a trăit-o. Hm, ce ciudat cum îmi sar gândurile acum și știu că sunt subiectiv, dar el rămâne singurul artist din România ce n-a folosit în dialog cuvântul ”nu”, era acoperit cu harul lui Dumenzeu și cu un umor al realității, atenție (!!!) al realității, ce te aducea în lumea lui de copil așa cum Dumnezeu l-a dăruit lumii. Sar de la una la alta. Eram supărat și plângeam. Îmi îngropasem mama. Mă sună și fără nici o menajare mă readuce în normalul vieții: ”țărane nu mai plânge că azi mânie și tu mori și nu merită, taci și dă-i drumul la motor și tanti Sora e cu tine”, apoi discuția  a luat un alt traseu, parcă al ”străzilor prăfuite” și al copilăriei pure.

Duminică, ne-am despărțit, lăsându-mă doar cu tăcerea lui. Prietenia lui mi-a împachetat copilăria, mi-a îngâmfat adolescența, apoi mi-a slăvit familia. Cititorule imaginează-ți un desen cu atitudine și temă precisă: prietenul meu. Leluț este omul perfect. Acoperit prin interior (!!!) cu bunătate și sinceritate. El nu știa să-și cenzureze sentimentele. Am avut ocazia să-l văd greșind. Nici un cer nu era așa trist și înfuriat ca el, nici un nor nu putea să adune ploaie. Leluț trosnea într-un interior securizat. Acolo se toca tot și se relansa în viața lui de copil-artist.

Duminică l-am plâns, era obraznic de tăcut. Era tăcut ca într-o librărie. Da! Cititorule te provoc să-ți imaginezi cum arată artistul perfect. El are nevoie de lectură, de carte, de cunoaștere. Leluț a fost, este și va rămâne printre puținii artiști ai acestei nații cu dor de carte. Ne-am ”povestit” în librării. Seamănă mult cu un alt artist plecat și el spre o orchestră a Cerului egoist: Liviu Tudan. Leluț și Liviu sunt artiști trecuți prin biblioteci.

Duminică l-am plâns pentru obrăznicia de a pleca fără să-mi mai cânte o dată, doar o singură dată. Îmi doresc să-l văd ”la birou” provocându-mi adolescența spre nemurie, apoi să-și închidă ”biroul” și să ne scăldăm amintirile de pe ”străzile prăfuite” cu nenumărate beri. Să rîdem spre ciuda acestei vieți murdare și lipsită de oameni.

Duminică am plâns pentru că am nevăzut oameni ”ce-și gudurau slăninile” în jurul lui. Acum nu spun nimic și tac în lacrimile mele, dar Leluț merita să fie aplaudat la o despărțire nemeritată și crudă dintr-o viață dăruită de Dumenezeu. De ce Dumnezeu își ”sacrifică” bunătatea lui? Pentru că sfințenia lui e dură? Aș vrea să-l văd pe Dumnezeu că plânge și să-l aud spunând: iartă-mă Leluț, Eu am greșit!

Duminică am plâns pentru că el, Leluț nu mi-a spus: ”țărane, eu te-am făcut om”.

Duminică  am plâns  pentru că el n-a vrut să plece!

Duminică am plâns pentru că de acum numai voi plânge.

Duminică am plâns pentru că o să-mi fie dor de sfaturile și poveștile lui.

Duminică am plâns pentru că Dumnezeu s-a odihnit, iar cei din jurul lui au putut să facă ce vor și l-au dăruit altei trupe. Doamne, ai greșit, Leluț aparține trupei Compact!

Duminică am fost fericit. Într-un alt colț de lume un prieten drag inimii și minții mele s-a întâlnit cu Leluț, au stat la o bere, apoi încet au urcat pe scenă și au cântat până spre dimineață. Teo, Emil, Leo și Leluț au făcut ca Cerul să fie adolescentin și obraznic. Ei au împins ”străzile prăfuite” spre amintiri și lacrimi.

Te îmbrățișez Leluț.

ps

Stai liniștit că nu plâng!