PREMIANTII

În fiecare dimineață a ultimei zi din an privesc oglinda cu înverșunare și arunc peste tăcerea ei întrebări ce au dospit. Finalul e dramatic, ea este crăpată de rușine, fisurile ei adânci nu lasă decât banale urme de sânge, doar atât. Cicatricile nu lasă nici măcar o amintire. Nici măcar una.

Oglinda “șepcilor roșii” din cel mai recent an competițional este una acoperită cu prelata neputinței și a deformării atitudinii academice pe gazon.

Gazonul ține la tăvăleală și cântec. A suportat toate amprentele și a tăcut de fiecare dată. Uneori se mai răzbuna cu câte o mocirlă în “careul mic”, dar el și-a asumat de fiecare dată… istoria. A tăcut și tace și acum, când nimeni nu aude (nu vrea să audă) cum își întinde “mirosul ierbii” până-n vârful piramidei academice, acolo unde “vestiarul era catedra” pentru fiecare loc de rugăciune și joc.

Încă un an competițional șifonat. Examenele nu s-au “luat”. Restanțele sînt activități normale (și chiar așa este în lumea reală) ce transformă necunoașterea în geniu, iar prostocrația în meserie.

Nu am avut și nici nu pot să am pretenții de “integralist” pentru nimeni, nici măcar pentru gazon chiar dacă el și-a predat “referatul” de fiecare dată, dar “studentul” poate să-și demonstreze repetenția prin… asumare.

Am privit, cum de câțiva ani, incompetența stă la masa “academică” vorbind despre gaura din macaroană și virginitatea mamelor “inseminate”, gesticulând prin orgasme intelectuale. Niște fătălăi conduc “bunul simț academic”, de ceva vreme, spre o prăpastie uriașă. Chiar nu mă interesează de ce absența de dialog dintre mine și “studentul repetent” nu lasă urme. Sînt obișnuit cu restanțieri pe post de… debutanți. Nu discut despre buget și jaf. Nici nu vreau să aud de “șpăgi profesorale” pentru că simt cum se împroașcă cu motive… naționale. “M-au furat arbitrii”, “terenul a fost de kkt”, “s-au îmbolnăvit… închipuit” sînt ultimele scutiri neștampilate ce au prea nuanțat eșecul final.

Incompetența băloasă și limbile aruncate spre dosul unuia sau altuia (păcat de distanța asta exactă de patru ani între un vot și o găleată) au răscolit adânc cuțitul în biblioteca sufletului. Fiecare broșură a amintirilor a fost tăiată în mii de bucăți de trepăduși ce se dau deștepți, deontologi și frumoși. Fals. Ei sînt produsul unei societăți bazate pe minciună, incompetență și jaf. Într-o clasă de proști, cel mai “vizibil” este premiantul clasei. De ce să nominalizez pe cineva? Nu are rost. Cuvântul “toți” este vector. Origine, sens și direcție. Să-i spun tovarășului Stanciu că e penibil? Serios? Aici bunul simț s-a diluat, acest individ crede că expresia “Stanciu e de Liga Campionilor” e pentru el. Meștere ești pe lângă subiect, e vorba de Nicolae Stanciu, jucătorul Slaviei Praga!!! Acum cred că n-ai tupeul să te victimizezi crezând că tu ești vinovatul pentru “succesul academic” al “studenților repetenți”, ești un mic măscărici sau agarici (nu știu ce înseamnă agarici, dar cred că e mai de desuet ca… fătălău) ce ți-ai găsit “liniștea” la o echipă ce n-a fost înțeleasă de mulți români, de fapt de un club ce n-a fost înțeles de națiunea română. Exilul de la Sibiu a fost o lecție pentru nemurire și istorie. Dictatul de la Viena n-a putut ucide “ideea U”, așa că rămâi pe mai departe un mic excrement natural și firesc al evoluției omului și atât.

Acum, să mă întind cu nemulțumirea peste fiecare parvenit din club nu este o soluție… academică.

Asumarea eșecului este o soluție dar nu salvatoare. Păstrarea kktului în curte este o involuție și sper într-o reașezare sportivă la nivel național. Acolo unde jaful este posibil dezmăț, desfrâu și prostituție, iar acolo unde vizibilitatea este uriașă musai intervenția prostiei.

Prostocrația este și rămâne un mod de viață în România, în sport și peste tot. Șpaga și deruta sînt doar două elemente ce reprezintă lașitatea la nivel național. Fostul utecist și “împingător de vagoane”, actualul șăf de oraș “acceptă” orice soluție venită dintr-un vestiar trist și putred, în rest fix pix pentru viitor.

Nimic din ceea ce se întâmplă acum nu aparține boemiei Universității Cluj.

Când “Centralul” de lângă Someș, singurul martor demn și nemuritor din istoria clubului, proteja un cor de peste douăzeci și cinci de mii de oameni, când pandemia era doar vers în poezia lui Adrian Păunescu și motiv de film american, viitorul acestui club nu deranja nici istoria și nici culisele. Acum interesul economic și noua ordine… națională are alte viziuni. N-au ucis spiritul “o iubire alb albastră” au creat… două. Studentul timișorean are variante istorice - Ripensia - sau postmoderne - mai multe “poli” – lucru care duce spre o bâlbâire a trecutului.

La Cluj? Aici pare un “Târgu Mureș din aprilie 90” (recent s-au bifat 31 de ani de… uitare). Încotro acest club? Spre nimic? Spre prăpastie? Probabil.

Libidinosul este “omul” perfect pentru unificarea neputinței. Succesul pare un tablou în amintirile suporterului săturat de incompetența managerială și chiar sportivă. Catedra nu susține dascălul, iar locul din amfiteatru este mascat de un nor uriaș.

Ceața este londoneză, cetățenii sînt… autohtoni. Într-o țară cu mulți deontologi, libidinoși, parveniți și tupeiști, zilele cu soare academic au apus.

E primăvară și “șepcile roșii” se duc din nou la matineu, chiar dacă economicul te provoacă la nocturnă. Matineul rămâne nemuritor.

S-a dărâmat un “colț” al cercului vicios, libidinoșii își fac viitorul portocaliu, evident acum colorat în galben cu picățele albastre, profesorii se dau în stambă (stampă este o imagine pe mătase, asta pentru cei și proști) lăfăindu-se într-o pandemie impusă. Nici vaccinul nu poate salva nația asta, dar nici dictatura.

Plec trist din sala de examen, am învățat un an pentru un examen fraudat. Apropo, ce premianți are liga a doua?

Rușine pentru neputință.

Rușine pentru demnitate.

Libidinoși din toată țara, renunțați!