CONDIMENTUL LAȘ

11 august anu’ ăsta. Un oltenaș de tip prietenar îmi strecura picătura chinezească, incluzând aici și șmecheria de dincolo și de dincoace de Jiu, că memoria autohtonă  are viață scurtă. În cele mai fericite cazuri, TREI (!?) zile. Îndrăznesc să-i dau dreptate. De la acea lecție olteano-chinezească au trecut cam... trei, dar decenii!

Privesc calendarul și realizez că au mai rămas 48 de ani până când voi afla ce și cum despre 10 august 2018. De ce 50 de ani pentru un răspuns? Simplu. Au trecut trei... decenii și nu știu de ce a fost (?) revoluție în decembrie 89. De ce? Pentru ce? Pentru libertate? Serios?

În postmodernismul ăsta ardeleano (bag aici banatul și crișana )- olteano – munteano – moldovenesc văd cum plutește umilința, modestia, bunul simț și alte articole vestimentare ale unui om ”aruncat” de Dumnezeu prin... zonă.

Ieri, timp de câteva ore, am luat o carte la... citit și înțeles. Deh, că doar de aceea am creier să gândesc, să spun dar să și scriu că prostul există. Prostia e un duh și nu-și face cuib decât (urăsc acest cuvânt) în om! Reiau textul cu ”cititul”. Îmi cade în mână, total întâmplător o carte a unui individ cu nume de condiment cu origini ungurești. Un condiment ce are la bază ardeiul în amestec cu soarele și timpul. Cred că titlul cărții m-a atras, coperta de fel. Titlul e bun (chiar și acum când regret timpul pierdut)! Intru în lectură precum un scalificator în beton.

Duritatea, calmul și tenacitatea au fost sprijin pentru scufundarea în marea... lectură. Răsfoiesc. Citesc. Scuip. Buricele degetelor se înmoaie. Amprenta, atentă mă atenționează de furt intelectual. Răsfoisem două pagini. Revin. În interiorul etajului meu se întâmplă mici fenomene ciudate. Pauză. Cam spre sfârșitul lecturii, îmi trag un semnal de alarmă. Recitesc prefața. Prefața este semnată tot de autor. Seismul meu interior devine periculos. Singura victimă sînt eu. Încerc să pasez lectura soției mele, dar n-am succes. Ea nu folosește condimente în timpul lecturii. Privesc ceașca ce conține urme de cafea și-mi întâlnesc telefonul. Gata, m-am scos, zic în sinea mea. Trimit două mesaje. Unul unui prieten de tip frate, de fapt singurul ce-l am și al doilea unui profesor, probabil cel mai documentat, modest și profund profesor din țara asta. Întrebare scurtă și la subiect. Răspunsuri identice. Clare și limpezi.

Nu știu dacă acest individ-autor îmi oferă o alternativă spre lectură, însă nu pot să cred că te poți juca cu istoria după bunul plac interior și din portofel, de fapt... viitorul portofel. Am simțit că sînt elevul prezent al unei ore absente de istorie. Deranjul provocat mă obligă să spun în scris că prostul există, prostul gust, prostul simț și prostul traseu. Aceste prostii nasc pui vii (așa am citit cu decenii în urmă în paginile Evenimentului Zilei) iar efectul e unul devastator pentru o nație ce se vrea unită! (dacă se vrea, evident. sâc)

Gloriosul condiment (autorul) nu acceptă lupta intelectuală, refuzul permanent este un semn că expresia cu portofelul nu este întâmplătoare. Pe suprafața ăstei nații sînt multe astfel de condimente, mai sînt și ciobani mioritici, anonimi evident, iar efortul de tip scop este clar. În viitor, de acord, dar fără identitate!

E trist, stimate domnule ”condiment”, respect efortul intelectual dar vreau și am reușit să vă elimin din suprafața mea! Dumneavoastră existați dar nu aveți identitate națională. Ce naiba, doar asta ați vrut!

Scîrbă pentru mine este substantiv, pentru domnia voastră este un mod de viață.

De dincolo și de dincoace de România Mare, eu, un român normal (așa cred).

Motto personal: ”nu fugi de prostie, fugi de lașitate”