IITNEDUTS

Somnul nu-mi dă târcoale, așa că în lipsa unei preocupări intelectuale mă uit la teveul acoperit cu pești, macrameuri și alte moșteniri ale unui trecut, tot mai prezent. Filmul ce se derula era o capodoperă a acelor vremuri trecute, dar și actuale. Toamna bobocilor. Varvara și Toderaș, doi transilvăneni daco-geto-get-begeți, împroșcau în afara ecranului cu artificiile unei vieți  liniștite.

Așa și eu. După câteva secunde simt că mă ia cu amețeală  și-mi dau seama că sunt bolnav. Balanța inimii, acest duel dintre cele două cunoscute ale ecuației inimii, diastolica și sistolica, lasă semne de… amețeală. Evit o poziție de drepți  și-mi amintesc de o definiție a Dumnezeirii, ce-l are creator pe Emil Cioran: “Dumnezeu este intervalul dintre cele două bătăi ale inimii…”

Începe să-mi fie teamă. Nu sunt obișnuit cu poziții așa  înalte, de fapt cea mai înaltă. Vârfurile nu-mi dau siguranță, chiar și acum îmi aduce aminte ce teamă îmi era de vârful creionului când  îmi  curățam urechile.

”U” Cluj pe primul loc. Încerc să-l trezesc pe tata din somnul veșniciei, dar nu-mi răspunde, simt că știe, altminteri nu-mi explic frumusețea  acestei toamne. ‘“U” Cluj pe primul loc la finalul turului. 

Mă ridic cu greutate, mă sprijin pe viitorul acestei nații și încerc să-mi tratez amețeala. 

Medici prea puțini, acum la “U” Cluj, chiar spre deloc, de avocați sau profesori nici nu mai discut, în primul 11. Epoca, ai carte ai parte de orice, a apus, acum cine-i harnic și muncește are tot ce vrea(u), chiar și… peste.

Îmi aduc aminte la începutul sesiunii din vară a “studenților” că un chibiț din tribună mi-a șoptit: “… anu’ ăsta suntem peste anul trecut…”  Tac și îmi forțez memoria să aflu dacă s-a mai întâmplat ca “studenții “ să n-aibă  nicio restanță. Nu găsesc niciun “an” cu examene luate pe… linie, dar nu pe linia de metrou a fostului student comunist de economie politică și limba romană pe dosuri.

Balanța inimii, duelul de care am amintit dintre sistolică și diastolică, forțează un puls unde și adrenalina se rătăcește. 1919 bătăi pe secunda veșniciei.

”U” Cluj pe primul loc? Da, vine un răspuns de… sus. Privesc în sus si… “susul” tace. N-am privit până sus de tot că intru în duel cu “șeful de an” și acolo “susul” e clar. Sunt doar patru litere. YHWY.

Cu mare greutate ajung în fata oglinzii și încep să-mi întreb… răspunsurile. Eu sunt, nu sunt eu și tot așa ca un joc pentru sugari. Cu urme de lapte în colțul gurii îmi iau toate cursurile să-mi pregătesc sesiunea din… iarnă. 

“U” Cluj abia acum începe să sperie profesorii, preparatorii și asistenții, pentru că totul a fost lăsat pe clasicele restanțe sau “subiecte impuse”. Nu nominalizez studenții pentru că nu vreau să râdă liceenii Dana și Mihai (Oana Sârbu  și Ștefan  Bănică fiul) din… academie. 

Hai sa merg pe la alte Universități, așa într-un mic control al durerii. De fapt m-am decis, le dau la toți un test cu întrebarea = doare succesul unui alt student = iar răspunsurile  adevărate să fie trecute în raportul observatorului de la următoarea sesiune de admitere.

Mă sperie și acum lipsa restanțelor pentru “U” Cluj, al naibii, nu m-au obișnuit până acum cu un astfel de parcurs “academic” pe gazon, deci și prin urmare habar n-am cum să mă comport și ce să aștept de la viitorii absolvenți. Alerg cu primele două mâini spre bibliotecă si recitesc nemuritoarele cuvinte rostite de 

dr. Iuliu Hațieganu:”... scopul nostru nu este acela de a crea campioni, ci oameni sănătoși. Nu record, ci armonie, nu ură, ci camaraderie; nu victorie personală, ci victoria națiunii; nu speculă ci jertfă…” 

Mă sperie puțin lectura merg până dincolo de absolvire. 

E limpede precum Someșul la vărsare, că după absolvire vor intra direct în pâine în economia de pe aici (nu mă întreba cititorule despre ce economie e vorba că habar n-am ce răspuns să-ți dau), vor profesa în clinicile orașului de cinci stele cu metrou și alte galerii subterane pe unde cârtițele își desfășoară activitatea de jaf? Echipa în alb și negru, la propriu și la figurat, m-a surprins. 

Rămas în fața bibliotecii o carte îmi face semne disperate cu doua degete ridicate, de parcă doream o eliminare de două minute. Cu ochii mari cât ceapa de Periceni, il privesc pe dr. Luca și cu vocea lui gravă aruncă spre mine cuvinte nu prea auzite de “studenții” români, că de cei spațiali nici n-are rost să “zambesc”. Și-mi spune:

Dr. Mircea Luca: “... “U” are farmecul lui, într-adevăr este clubul studenților clujeni, a tuturor, pentru că atmosfera aceasta de echipă iubită a fost dată de studenții care au plecat de aici cu simbolul acesta. “U” Cluj…”

Recunosc,  n-am crezut că în acest an studenții sunt așa de bine pregătiți. M-au trădat notele de la BAC. 

Una peste alta, dacă în viitorul apropiat celelalte “universități” nu-și pregătesc “studenții” dar și “dascălii” cu noul sistem de învățare, riscă să rămână restanțieri mult timp de acum încolo, de fapt nu mult, abia acum îmi dau seama că “studenții” în alb și negru au vârsta… dascălilor. No asta-i bai dacă nu te uiți și la filmul… Liceenii. 

Următorul examen din an e cu o altă academie  a postmodernismului, una de la margine de țară. De acolo doar “Farul” se mai zărește pentru că și acolo metroul este puntea de legătură dintre conducerea academiei și … senatul Universității. 

Este o diferență majoră, chiar și de exprimare între cei doi “șefi de an”. Dacă “șeful de an” de pe aici îl tăvălește de “șeful de an” de pe acolo, atunci chiar că-i bai mare pentru toți. Apar cheltuielile, haine pentru sfârșitul de an, locația banchetului, dirijorul corului, ce mai, preocupări clasice. 

Mirosul primăverii este cel mai așteptat. Tac să-mi măsor tensiunea, vreau să aflu dacă sistolica s-a împăcat cu diastolica. Rămân perplex când privesc ecranul. Cea mare e mică, și cea mică e… mare. E clar, dorm și visez. Era imposibil să fie de adevărat. Chiar imposibil.

Mă simt relaxat, îmi urmăresc traseul clasic al dimineților banale și ies să-mi întâlnesc partenerii de șuetă.

Abia mi-am întins șezutul pe terasa studenților  acoperiți de sete că vin spre mine o mie nouă sute nouăsprezece voci și urlând o întrebare în gura mare  (e cu rimă, dar nu am vrut): ce te faci dacă “U” devine campioană?

Stau calm și-mi privesc vârsta apoi răspund privind peste pauza dintre bătăile inimii: Nimic, incă o… facultate!

De dincolo si de dincoace de locul 1, un chibiț fără restanțe!

MĂI COSTICĂ

Au fost câteva zile învelite cu handbal la Cluj Napoca si Turda. Dacă în orașul de cinci stele s-a desfășurat într-un anonimat greu de anticipat, Trofeul Carpați la handbal feminin, puțin mai la sud, la Turda, s-a desfășurat un meci “banal” de cupă europeană între două echipe ce și-au propus calificarea. Din fericire echipa administrată de ”prietenul” tău s-a bucurat la final reușind să răstoarne un meci pierdut înainte de a începe. De la -6 la +10 a fost nevoie de doar… 60 de minute.

Trofeul Carpați, altă dată gazda unor echipe ce-și găseau cu greu ritmul în fața echipelor naționale, uneori îmi aduc aminte că și selecționata România B era o echipa de temut, azi, într-un anticipat “schimb de generații” naționala feminină de handbal s-a cam împotmolit.

Gata, acum tunurile pe fetele care uneori n-au minute, nu meciuri, la echipele de club. Nici într-un caz. Strategia handbalului național este un test pentru toți ce-și reglează scaunul de lider FRH, după chipul și asemănarea experienței. De data aceasta  strategia handbalului este ca o zacuscă sau un aluat de pâine cu maia. Am impresia că fostul arbitru Din, ajuns să conducă - handbalul sport național - în următorii ani, face o confuzie grosolană. Confundă echipa cu spațiul propriei afaceri, înlocuind tot ce se poate cu gemuri și murături făcute în mod natural. Măi Costică, handbalul nu-i băcănie. N-am auzit ca zacusca și gogoșarul tău murat să fii fost campioane mondiale, murăturile tale rămân acrituri și atât. 

Agresivitatea cu care nu s-a promovat ediția din 2024 a “Trofeului Carpați” de la Cluj a fost dusă la bun sfârșit. Dacă pe malul lacului Herăstrău ești înconjurat de ridicătorii de scame asta nu înseamnă că la final zacusca are gust de… premiere. 

Lipsa publicului din Sala Polivalentă este meritul profesioniștilor mâncători de rahat, pardon de zacuscă. Am avut uneori impresia că particip  la cel mai grandios antrenament internațional fără… public. Ușile închise si camuflarea rețetei de ardei cu varză. Nici nu vreau să bat cu imaginația  spațiul din Ungaria de la Campionatul European. Stau liniștit și-mi rup o bucată de brânză din șpaițul - handbalului sport național - și-mi înec amarul. Trist măi Costică , mai ales când chiar nu te pricepi. Cred că mai bine te descurcai cu halbele! (Doar pentru cunoscători) 

Conflictul tău (nerecunoscut de tine, măi Costică) cu Sâsâeac a fost câștigat de ultimul și nu la 10 goluri diferență, ci concret printr-un cuvânt: in - ca - pa - bil! Oare cin’  știe adresantul? 

Îmi spunea un uriaș handbalist al acestei nații  (te ajut, a fost și rămâne campion mondial) - citez din memorie - “… Pilu, atunci când handbalul este condus de un arbitru, să fugi la mare distanță, stropește și pătează…” Nu mai întind șueta de atunci, dar l-am privit cu puțină ezitare. Am scos la interval cuvântul… “șansă”. 

Acum regret, mai bine nu mănânc murături toată viața, dar măi Costică chiar ești depășit, precum un contraatac din handbalul scandinav ce nu-l poți implementa pe aici… niciodată. Nu te întreb câți diridai ai întors la “Trofeul Carpați” dintr-un singur motiv. Știu. Să ai parte de excedent, poate echilibrezi balanța în… șpaiț. 

Sper ca în noul mandat să faci trecerea la un partid politic, dar pe față, si să te reorientezi din punct de vedere culinar. Cozonacul cu rahat duce spre… diabet, doar dacă nu ești atent la cantitate.

Dacă goliciunea din Sala Polivalentă din Cluj era supărătoare, nu la fel s-a întâmplat la Turda, acolo unde a jucat echipa Potaissa, avându-l ca președinte pe prietenul (cuvânt folosit la derută precum driblingul lui Ivano Balic) tău, măi Costică, temutul… Sâsâeac. Ți-a întins o capcană, te-a lăsat să jubilezi în prima repriza si apoi a tăbărât pe strategia ta precum se aruncă vinetele în zacusca cu… fasole. 😂

Atunci când lucrezi după rețete scrise corect si cu respect pentru handbal vine și rezultatul! Asta să n-ai impresia că Potaissa va cuceri Liga Campionilor, dar știe să parcurgă și să-și însușească traseul cel mai sigur pentru a ajunge… acolo. 

Tot ce s-a întâmplat la Turda în ultimul sfert de secol în handbal este meritul respectului pentru cei de “sus” și cei de “jos”. Din dicționarul limbii române s-au luat câteva ingrediente literare, dar nu pentru ardei cu varză ci pentru… viitor. Primul ingredient a fost și ramâne: echipa.

Măi Costică, dacă n-ai curaj bagă un “spion” în anturajul turdenilor și spionează cum arată succesul. Succesul nu înseamnă să câștigi Cupa Campionilor sau Campionatul Național, succesul înseamnă public în săli si în tribune. Asta-i ținta. Publicul! Sportivul știe ce are de făcut, nu-i nevoie de multe murături sau gemuri pentru cucerirea trofeelor. E nevoie de… echipă. 

Măi Costică, am discutat cu toți președinții de la FRH, dar cea mai mare dezamăgire ai fost și rămâi, dincolo de orice șansă pentru a te reabilita. Zacusca propusă de tine nu are… gust și textură.

Hai să te ajut puțin, ca spectator din sală, handbalul ROMÂNESC nu înseamnă NAȚIONALA. Tu chiar nu înțelegi că unui bolnav nu-i cumperi Ferrari, bolnavul are nevoie de medicamente sau chiar intervenție chirurgicală. Măi Costică poți să recunoști că ești bolnav? 

La Cluj, naționala a pierdut cu Elveția și nu-i o rușine. E sport, victoriile ca și înfrângerile aparțin în primul rând ideii de a participa, apoi a echipei și tot ce este în jurul ei. Adversarii turdenilor au venit cu +6 si au plecat cu -10 (cu mare noroc, puteau să fie chiar 13 sau 14 goluri diferență, dar si +8. Acum ce să facă suporterii din Macedonia 🇲🇰, să arunce spre sportivi cu reproșuri? Pot să o facă, dar numai dacă ajută.

Măi Costică  aștept o “remontada” stil Potaissa pentru strategia - handbalul sport național - și mai aștept să-ți respecți promisiunile. Te ajut putin, cum sună expresia:” … demisia mea în alb…” Asta-i diferența dintre sport și profitorii din sport. Măi Costică, te mai ajut puțin. Dintre noi doi cine (sau care) a luat și cine (sau care) a dat bani - handbalului sport național? 

Măi Costică, am plecat trist în fiecare zi de la “Trofeul Carpați”, și asta nu pentru că echipa națională a pierdut, ci pentru că în tribune nu am văzut copii. 

Copiii acestei nații au nevoie de sport, ei nu vor (nu toți) să ajungă la echipa națională, dar toți (cred) vor să vadă echipa națională. Nu am văzut un club cu juniori în sala BT Arena, dar la Turda am văzut premierea copiilor ce au devenit campioni naționali. Cam asta-i diferența dintre o zacuscă din “comerțul socialist” (îl cunoști foarte bine) si o zacuscă cu… bun simț.

Sper ca cei implicați - handbalul sport național - să fie atenți - MULT MAI ATENȚI - la viitoarele alegeri. Cred că s-au săturat de murături și cozonac cu rahat. Hai și cu mac, dar nu mult. Dăunează.

Măi Costică, explică-mi metoda de lucru prin care personalul ferehaș se îngrașă cu mai mulți diridai (bani, măi Costică, bani) față de jucătoarele ce s-au luat la “harță” cu echipele aflate în competiție pentru calificarea la Campionatul European? De ce un individ ca Luca este mai eficient… financiar ca pivotul Crina Pintea? De ce un “om de afaceri” ca Din este mai “util”… financiar ca Cristina Neagu. De ce Ioana Voinescu (consilier juridic ferehaș) este mai… “legală” ca Victor Baciu (kinetoterapeutul naționalei). De ce? 

Măi Costică promisiunile electorale sunt acum… autentice. Apropo, la viitoarele alegeri parlamentare joci la două capete, pentru că nu cred în vânătoarea ta de poker ♥️-ist. Nu cred că esti capabil să faci diefreneță între un as și… o damă.

Măi Costică bagă tu valoarea, eu (doar) nominalizez…

Investiții în sportul școlar 

Investiții în sportul universitar

Investiții în pregătirea tehnică a personalului de specialitate

Investițiile în centre de pregătire (astea dacă sunt)

Investițiile în viitorul… mandat

Poți să treci sumele fără tva.

Măi Costică cei care sunt împotriva ta de ce n-au drept de vot?

pentru azi ajunge, măi Costică.

Felicitări Potaissa Turda.

Hai “U” Cluj!

Hai România!

PENTAGONUL

A venit toamna. 

Recoltele sunt bogate precum conturile parlamentarilor, magaziile în schimb sunt goale precum conturile alegătorilor și atunci mă intreb, așa cum bine spunea nenea Iancu, eu cu cine votez monșer. 

A început spectaculos completarea și nu complectarea cum s-ar exprima un neavenit sau prea bine venit parlamentar. 

Indiferent de tribul politic, capul de listă e la fel de proaspăt ca un pește ce își scarpină solzii într-un viitor acvariu lipsit de apă, alge și voturi... umede. 

La început am crezut că se apropie ziua învierii, văzând că liderul psd la camera deputaților este micul Titulescu și minusculul poanta, pardon Ponta. Aici, covrigarul de Buzău și-a arătat valoarea politică dobândită într-un psd murdar vechi și niciodată modern. 

Progresul acestei nații e clar ca lumina zilei de duminică, în care preotul forțează mâna lui Dumnezeu prin rugăciuni, de fapt acesta  este drumul spre regres. Da, așa este drumul cel mai scurt dintre 2 puncte, linia dreaptă, așa că de la progres la regres deocamdată sunt doar 4 ani. 

Dacă în acest postmodernism ne bazăm pe aritmetică e simplu că am regresat de cel puțin 8 ori. Cu alte cuvinte, dacă „Ciucă al nostru” a avut o singură șansă să devină președintele acestei nații, acum are de 8 ori același ghinion. Cum naiba sunt silit să aleg împreună un zero, un minus unu, un minus doi și tot așa până la minus infinit, și chiar nici atunci nu e sigur că nu este unul ascuns pe lista preferaților.

S-au adunat să-și fâlfâie valoarea intelectuală și cea politică, pentru că sincer să fiu nu e nicio diferență între ele, în ambele cazuri elementul neutru pentru adunare este identic cu valoarea personală a fiecăruia, toate rebuturile sunt ale regresului.

Stau și privesc pentagonul promisiunilor pentru următorul cincinal. 

Întorc pe toate fețele să găsesc cel puțin o bilă neagră pentru candidații de bine ai pentagonului cu șanse. Îl numesc pentagon pentru că din cercetările nefăcute de mine, clinci, pardon cinci valoroși se vor bate pe viață, pe moarte, pe datorie sau pe orice altceva, dar nici într-un gaz pentru bunăstare, pentru jilțul de la Cotroceni. 

Privesc cu ciudă, pentru că nu le-am găsit un defect să pot să nu-l aleg. Să fiu și eu Fănică a lui nenea Iancu să pot zbiera la adresa... cațavencilor: „...nu voi să-l aleg...”

De la covrigarul de Buzău, la tanti general sau jurnalista cu studii întârziate, până la Siminică din peluză susținut de Mihaela dragostea tribunei. 

O stea cu 5 colțuri pare la prima vedere o pizza cu brânză de burduf, slănină afumată și ceapă de apă. 

Perfecțiunea pentagonului mă obligă în mod evident la multe înjurături, dar la adresa mea, că n-am fost în stare să descopăr un gol în plinul pentagonului.

Sunt trist, am crezut că țara asta nu mai are viitor, dar uite că odată cu ziua națională soarele răsare asupra acestei nații și va străluci pentru veșnicie. 

Din decembrie voi avea casă la preț de rahat, securistul din mine n-o să mai fie acoperit și abia atunci voi îngheța de frig, învățământul îmi așază fișier cu fișier tot amalgamul intelectual (în caz că am)și-mi trimite regresul la meditațiile  fizicianului din Sibiu, care a vrut sau n-a vrut, a dorit sau n-a dorit, ca una din case să-mi fie donată ca biet alegător ce sunt.. Jurnalista, cu studii întârziate, se zbenguie și spune cu bucurie aruncând vântul din Câmpulung spre Cotroceni, acolo unde ea n-o să ajungă niciodată, că e capabilă să conducă o ședință CSAT dar cu acceptul... Mariei Magdalena. Abia atunci e fericită că jilțul e la locul lui și ea rămâne în continuare a nimănui. 

Siminică din peluză nu mai surprinde pe nimeni, se agită de ochii mei, de ochii tăi și de ochii celor cu bani. E liniștit, are steaguri pentru peluză, flori pentru mămici, case pentru Werner, dar și alte ingrediente pentru a putea urla din tot sufletul, hai România! Și toate acestea într-un meci decisiv în fața Ungariei. 

Atunci, din peluză, Mircea cel iubăreț scoate asul din chiloți și observă (bună observație) că totul e mort, chiar și vârful pizzei cu cinci colțuri.

Mă văd obligat, în toamna iernii, să-l aleg pe fiecare în parte și să-mi cer scuze că nu am reușit să fac diferența între un valoros și un eventual pentagon lipsit de șanse. 

Regret, n-am fost atent cu mine chiar, dar pe viitor știu ce am de a... face faceri. 

Plec liniștit spre urnă, desfac plicul cu cinci colțuri, scuip în sân , iar apoi îi șoptesc lui Dumnezeu (doar el să mă poată auzi): „...prietene fugi din Cer, habar n-ai de ce sunt în stare ăștia din... Pentagon.

La final dau cu rahat pe mine spre a duce în eroare inamicul.

Ps

E vorba de cerc.