E toamnă.
Recoltele se pregătesc pentru singura zi care contează din an. Dezmăț total de... ziua recoltei, de altfel cum să-mi sacrific rafturile „șpaițului” pentru o... primăvară senină. Cam asta fac „muierile” sprijinite de către „cărăuși”, doar că unele nu se înghesuie în șpaiț preferând... să distrugă ideea de competiție sau, mai concret spus, cum să fac praf două echipe din liga zimbrilor, că deh, în liga florilor, doi „flăcăi” au făcut-o de oaie.
Sâmbătă m-am ridicat în primele două picioare și ce să vezi, s-au ridicat și picioarele. Cu o sete de handbal uriașă, m-am destrăbălat în tribunele noii săli de sport din Turda, cam „jumulită” de spectatori – probabil erau ocupați cu murăturile și acriturile vieții – la prima etapă din sezonul 26-27 a anilor 2000. Potaissa Turda – Politehnica Timișoara. La prima vedere credeam că sunt în sezonul trecut, când tot Potaissa și tot.. Politehnica. Coincidență, cititorule, doar coincidență. Sper...
Încep cu fluierul final. Egalitate. 21-21
Probabil nu merita Potaissa să învingă, probabil nici Poli nu merita mai mult, dar – pentru că musai să existe un dar – pentru că și remiza este componenta sportului, două moldovence – nepariind pe remiza cu o cotă de 9,50!!! – au reușit să spargă toate borcanele cu murături, așijderea și cele cu compot. Doi foști campioni naționali, extrem de aproape, (la propriu și figurat) unul în tribună celălalt pe banca de rezerve au reușit să fie „distruși” de gogonelele venite taman din Neamț.
Duduile Murariu și Chiruță s-au tăvălit prin sală precum într-o bucătărie. Au confundat friptura de Turda cu clătitele bănățene. Ele au susținut – din păcate în permanență – că poalele-n brâu sunt mai gustoase. Le-aș fi trimis exact în numele observatorului din partea FRH (n.n. Daniel Kotecz) dar n-am s-o fac dintr-un singur motiv. „Nemțoaicele” atât pot, să spargă murături și să explice de ce nu știu să alerge. „Bucile” unei dude, pardon dudui, erau chiar caraghioase, e nasol să râzi de o muiere, dar parcă o cerea din... toată mișcarea.
„Magnificii” (așa sunt denumiți jucătorii Potaissei Turda) s-au străduit, uneori chiar au reușit, dar prea puțin pentru un debut. Trec peste „subțirimea” lotului valid, peste neatențiile din apărare sau lejeritatea de a „rătăci” un atac după o minge „cucerită” cu trudă, dar am totuși o curiozitate. Bănățenii, cu lotul complet, fără absenți motivați, cu schimbări când s-a vrut sau nu s-a vrut, 4 jucători, au reușit să marcheze 90% dintre cele doar... 21 de goluri?
Trec pe repede înainte, este un debut „ușor” nefavorabil pentru unii, probabil „eficient” pentru alții, dar ce este o certitudine care doare este viitorul handbalului atât pentru zimbrii cât și pentru flori. Despre arbitraj nimic, acum a fost o coincidență nefericită cu două moldovence ce nu iubesc murăturile, apoi vin alte „muieri” la fel de iubitoare de șpaițuri, iar „ficiorii” se iau la trântă cu gafele... omenești și degradarea continuă.
Se tăvălesc cei din Herăstrău că România are un campionat în elita europeană (mă refer la muieri), uitând să precizeze că golirea bugetelor locale nu înseamnă sport de înaltă performanță, înseamnă că „localii” decid cum va arăta sportul în România!
Vrem școală de valoare? Atunci să iubim și să respectăm dascălii!
Vrem sport de înaltă performanță? Atunci să iubim și să respectăm sportivii! Atenție, arbitrii nu sunt sportivi, sunt indivizi ce împart adevărul fără să-l cunoască, dar se bagă. Evident că sunt excepții, dar tot jurați rămân!
Una peste alta, sâmbătă după amiază i-am revăzut din nou „aproape” pe doi campioni: Alexandru Dedu și Horațiu Gal. E drept că s-au „strecurat” câțiva anișori de la isprava din 1991, dar – pentru că musai să existe un dar – medalia de bronz din Cehia (finala mică România – Iugoslavia) o să fie „cucerită” de rugină! Cu remize nu câștigi. Remiza nu are miză! Singura miză în sport e victoria, celelalte sunt stații de alimentare pentru viitoarele trasee.
E toamnă și încep să văd... mizeria vieții!
