de la HAUR la FER

Încerc să scriu acum o pastilă sau chiar un pamflet despre ce a fost în Germania 2024. E adevărat că până acum am renunțat din două motive:

1. nu știu să scriu la rece și 

2. am lăsat să „curgă” Dunărea spre (către) „setea” Deltei. 

Am înțeles, după acest campionat european ce încă mai are treabă, că această nație își descoperă din trei în trei decenii, generații care să-i reprezinte dincolo de vamă. Dacă în America lui 94 ne-am ales cu „generație de aur” , în Germania lui 2024 cu  „generație de suflet”. 

Este spectaculos acest pod peste decenii când, de la „aur”, fără nicio aluzie politică, să ajung la „suflet” fără nicio altă iluzie, dar de data aceasta emoțională. Uneori stau să mă întreb ce a lipsit generațiilor din deceniile 7 și 8, ca și ele să aibă parte de un „material valoros” sau „însușiri” care să-i  scoată pe români în stradă.

În ultima perioadă am văzut și am citit, oameni și texte, ce au desenat atitudinea echipei naționale de fotbal condusă cu atâta măiestrie de selecționerul Iordănescu-fiul. Am ascultat zilele trecute un cântec interpretat de Ducu Bertzi. E clar că arhicunoscutul cântec „când s-o împărțit norocul” este o negociere dar și o nemulțumire a modului de împărțire a norocului imaginar într-o lume virtuală. Dacă unii primesc cu carul, alții pot primi numai cu paharul. Interesant acest pahar în care nu găsesc partea plină, dar ce este și mai ciudat că partea goală are... suflet. Nu știu cum se face, dar atunci când românul e vesel, el cântă... „supărat, supărat”, iar ăl „prostănac” își alinta iubita cu hitul „Mihaela am înfrânt”.

E adevărat nemulțumirea acestei negocieri invită pe nenorocos la violență, luând cuțitul și tăind în piatră, dar nu ca Brâncuși și nici ca Florin Piersic în timpul filmărilor cu haiduci și boieri. Norocul este parte componentă a familiei Iordănescu, tată și fiu, chiar în această ordine. Prin 1997 naționala României, de fotbal evident, a ajuns la apogeu. Locul 3 în clasamentul FIFA. Atunci, Iordănescu-tata își lipea buzele de fiecare icoană făcătoare de minuni pentru a salva de la rele pe Dem Rădulescu, Puiu Călinescu și Jean Constantin, aflați într-o continuă instabilitate socială. A apărut, dar a și dispărut BD (n.n. brigada diverse).

Despre această brigadă diverse încerc în acest text să-mi arăt mulțumirea dar și nemulțumirea față de „succesul german” al naționalei cu suflet. În 1997, într-o grupă cu marile forțe europene la fotbal și anume: Macedonia, Lituania, Islanda, Liechtenstein și Irlanda, echipa intitulată generația de aur încerca să cucerească Parisul. Venea la ultimul meci de la Dublin, chiar dacă i s-a spus că va avea punctaj maxim, Iordănescu-tatăl a mai pupat la icoane. Generația de aur a plecat spre Paris, dar nu cu punctaj maxim. A fost un egal cu două goluri la Dublin. Ce dificilă grupă am avut în 1997. O altă grupă dificilă, cu mari valori europene în fotbal, a fost și grupa pentru Germania 2024: Elveția, Israel, Belarus, Kosovo și Andora. La început am crezut că este vorba despre o rețetă medicală și nici într-un caz o grupă de calificare pentru campionatul european. Aici Ducu Bertzi a împărțit norocul în mod corect față de toate medicamentele, pardon echipele naționale. Echipa României și-a luat partea leului și a stat lider până la capăt. Norocosul Iordănescu-tatăl a fost înlocuit pe bună dreptate de Iordănescu-fiul pe bună altă... nedreptate. Dar ce mai contează, când generația de aur lasă pui cu suflet. Oare ce a lipsit generației din 70 pentru că aur aveau, aveau și suflet dar tripla cu Ungaria i-a oprit pe nedrept de o semifinală europeană. Atunci campionatul european avea doar atât, semifinală și finală. Nici jurnaliștii și nici antrenorii de atunci nu iau îmbrăcat în aur și nici nu le-au reproșat lipsa sufletului. Chiar e caraghios să fac o paralelă între Dumitrache și Pușcaș, pentru că mi-e teamă că voi fi mângâiat de Ion Cupen, Fănuș Neagu, Mircea M. Ionescu sau alți jurnaliști ce stăpâneau cu demnitate limba română. Nu fac nicio aluzie, dar am impresia că echipamentul bibliotecii multor băgători de seamă este fără limite de fapt tradus în limba română n-ai carte n-ai nici parte. Aici Ducu Bertzi și cântecul lui nemuritor scot în evidență absenteismul individului ce își forțează norocul. El spune pe note, ce-i drept, că a fost dus la lucru. Apropo se mai lucrează azi undeva? Ce i-a putut lipsi lui Marcel Coraș și Radion Cămătaru în 1984 după ce au învins campioana mondială (Italia), au învins Suedia și Cehoslovacia, fostă campioană europeană să aibă parte și ei de puțin aur, dar și de mult suflet? De Cipru nici nu amintesc că există posibilitatea ca cei doi Iordănescu să vibreze în fața icoanelor. Zâmbesc cu o linie de atac a echipei naționale sub forma 1 – 4 – 3 - 3 să-i aibă pe Lucescu, Pușcaș și Coman (cu Ilie Balaci pe banca de rezerve). Râd curcile și Adrian Mutu! Cam cât de confortabil e în apărare să-l ai în dreapta pe Sătmăreanu sau în stânga pe Dinu, în față pe Liță Dumitru, iar vârf de lance Mopsul de... Dumitrache. Astăzi axa spre gol are același traseu, dar cu alte repere: Niță - Drăgușin - Marin și Pușcaș (atenție nu Marcel!!!) sunt generația cu suflet. Bravo lor, eu apreciez, dar sunt conștient că aceasta le este valoarea și atunci singurul cuvânt ce lipsește din cântecul lui Ducu Bertzi este... muncă. Da, stimate cititor, fără muncă aurul își pierde ... sufletul . Nu pot să fiu supărat pentru experiența germană din 2024 pentru că nici n-am visat că pot să am asemenea experiență, dar această echipă mi-a arătat încă o dată cum știm să ne bucurăm la durere. Suferința parcă face parte din această națiune, simt uneori lipsa de unitate. Suferința, ca și sărăcia, ne face marcaj om la om pe tot terenul numit viață.

În Germania lui 2024, când în Europa extremismul avea forță și culoare, ne-am regăsit unitatea noi ca națiune, dar nu noi ca noroc, nu noi ca muncă, nu noi ca viitor. Iordănescu - fiul îmi atrage atenția la lipsa familiei din anturajul său. Vreau de data aceasta să-l „înlocuiesc” pe Ducu Bertzi cu... Delia (esti disperat fiule?) și hitul ei miraculos „hai, rămâi cu mă-ta”. E drept că versurile sunt sărăcăcioase, norocul este înlocuit de... avere.

Iedi, stimabile, nu poți să-mi vinzi un „kil de mere” și să te plângi de lipsa somnului, nu poți să devii bucătar doar cu „zile fripte” în farfurie. Eu sunt de acord cu hitul Deliei (n.n. Matache în cazul în care ai nedumeriri) și sunt de acord să „rămâi cu mă-ta”

Ai nevoie de liniște, familia are nevoie de tine, iar lipsa somnului (doar cele trei-patru ore de somn pe noapte nu sunt de ajuns) îl lasă pe antrenor fără... suflet. Probabil viitoarele zerouri îi vor face timp pentru familie și pentru somn. 

Nimic spectaculos până acum. Răzvan Burleanu e nemulțumit pentru că a adus fonduri și la „iezii” din FRF. Cu acești bani se vor construi alte generații, dar cu o alte denumiri. 

La Euro 2024 am făcut parte din cea mai echilibrată și nevaloroasă grupă. De ce? Pentru că și prima, dar și ultima echipă din grupă a avut 4 puncte. Asta e matematica. Spectaculoasă calificare! (obiectiv îndeplinit).  Cea mai săracă echipă a ajuns să fie lider, dar cu toate acestea niciuna n-a reușit să treacă pasul următor. La euro 2024 s-au calificat 24 de echipe ținând cont că pe spațiul european sunt 44 (așa cred) de echipe. 

Întrebare de curios, oare cântecul lui Ducu Bertzi poate să participe la eurovision cu text tradus în limba engleză și cu aceeași linie melodică? Va obține același rezultat ca echipa națională în Germania. Aplauze 15 minute după eșecul cu Olanda, iar după 3 zile nația va uita tot. Ne întoarcem acasă, unde ne întâlnim cu aceleași fețe gri lipsite de cultură și aici mă refer nu numai la oamenii ce decid pentru cei mulți și uneori proști. 

Nu pot să cred că această nație mai are viitor atât timp cât covrigarul de Buzău are tupeu de președinte sau când femeia general vrea să înlocuiască pantalonul cu fusta decizională sau când un neisprăvit vinde tot ș-apoi spune că hoțul neprins e negustor cinstit sau când o duduie își filmează și orgasmul politic. Ce viitor să cred că mai am? Sau pot să fiu fericit? Nici vorbă! Ce aur? Ce suflet? Aici te rog Iordănescu-fiul să fii atent, nu la zerourile din nesomn ci la viitorul acestei nații, să pot să mă bat cu cei mari de la egal la egal. In zi proastă Olanda a luat terenul din Munchen și a aruncat cu el după Ducu Bertzi și al lui hit. Ducu Bertzi nemulțumit renunță la orice luptă și pleacă în păduri cântând despre o negociere proastă și lipsită de speranță. 

Echipa României, în Germania 2024, și-a arătat valoarea, e drept că e limitată, dar e una cu o mică șansă. Am să-l plagiez, nu pe Ciucă cel ce se vrea președinte, ci pe un fost lider de sindicat ajuns primar de București dar și premier, al unei nații ce de mult a schimbat macazul de la valoare la nonvaloare „văd luminița de la capătul tunelului” dar nu cu proști. Măi Iedi, chiar mă lași cu gura căscată fără să fiu la stomatolog! Îmi întinzi descoperirea ta recentă: „... într-o lună de vară nu poți să compensezi zeci de ani de diferență...”. Tupeul tău este obraznic! Tu, la fel ca și domnul general, ați fot sub valoarea echipei, oricând și oriunde. 

În Germania, în tribune sau dincolo de ele s-au regăsit românii, unii de acasă, unii aruncați de acasă. Acolo și-au ciocnit halbele și au rupt cârnații stropindu-și tricourile galbene cu zâmbet. Probabil printre ei a fost și Ducu Bertzi cântând despre un noroc prăfuit și uneori nedrept.

Iordănescu-fiul a devenit, încet dar sigur, un filozof al fotbalului asumându-și toată responsabilitatea. E demn acest gest, dar când prostia, orgoliul și mânia se întâlnesc e imposibil ca în acea intersecție să nu fie victime. După 3 decenii, Iordănescu-tatăl a recunoscut eroarea făcută în 1994, când Lăcătuș a fost uitat în cântecul lui Ducu Bertzi. Probabil și Emeric Jenei își aduce aminte de acest cântec, dar interpretat de Radion Cămătaru. Am impresia uneori că și Angelo Niculescu a făcut parte din acest cântec avându-l la masă la un șpriț pe Gicu Dobrin, dar aici am o mică obiecție, am citit scrisoarea din Mexic și pentru acest lucru îi mulțumesc doamnei Gica Dobrin. 

Orgoliul sper să nu fie emblema viitoarei generații pentru că atunci nici Bacovia și nici generația de plumb nu va mai salva această națiune.

În 1979 echipa României de tineret cucerea în Australia medalia de bronz a campionatului mondial de fotbal. Da, CAMPIONATUL MONDIAL DE FOTBAL – TINERET!

     Mă aflu într-o eroare spunându-i „generația de bronz” doar cucerind aceea medalie? Nu cred. Atunci un român a cucerit balonul de aur: Romică Gabor. Cred că i-am uitat, de fapt corect este i-au uitat proștii. 

Nu sunt un nostalgic, dar parcă generația Woodstock  cu Răducanu,  Sătmăreanu,  Dinu, Lupescu, Hălmăgeanu, Dembrovschi, Dobrin, Dumitru,  Radu Nunweiller, Dumitrache și Mircea Lucescu, asta să mă limitez doar la 11 „woodstok-ani”, îmi descoperă saltul uriaș pe care l-a făcut această nație în ultima jumătate de veac. Incompetenți în permanență, iar mama lor o doritoare de sex și facere deopotrivă.

Anii trec, unele amintiri se uită, dar tot ce se  răscolește într-un individ rămâne nemuritor. Asta s-a întâmplat în Germania, s-au reîntâlnit românii, fotbalul este o anexă.

Sunt curios după jocurile olimpice de la Paris din această vară, în cazul unei catastrofe, dacă cineva își asumă acea catastrofă. N-aș crede. Nici Mihai Covaliu și nici Elisabeta Lipă nu au forța de a înțelege care este diferența dintr-o generație de aur și o generație de suflet. De ce? Pentru că nici unul, nici altul n-a știut să facă diferența între un campion olimpic și un manager sportiv. 

Nu sunt trist, dar nici vesel asta înseamnă că mai am ceva din ceva.

Aș mai întinde două-trei rânduri, dar cred că fac parte dintr-o generație...scurtă.