Trist.
Acesta este cuvântul care mă frământă şi-mi dezvoltă
comportamentul. Amăgirile s-au acumulat precum creşterea economică în ochii
premierului filosof şi mulţumitor conducerii de stat pentru minunatili (cu i şi
nu cu e) condiţii oferite de stat şi iar stat.
Întrebările ce-mi crează disconfort, nu
demult, să fie vreo doi anişori, sînt atât de puţine încât nu încap în toată
hârtia produsă de pădurea...defrişată. În rândurile ce urmează nu mă ocup de
„tata” pădurilor de pe la noi, n-am încă toate informaţiile. Fiind mai sărac
decât „unii” eu nu lucrez cu...”note informative”. Apropo d-le mr. (pe atunci)
C.....s (acum cred că aveţi alt nume) propunerea domniei voastre? Citez din
memorie – „n-ar fi bine să avem un cerc al nostru” – n-au trecut decât vreo 20
de ani de atunci. V-am spus clar şi scurt – „nu-mi plac figurile...geometrice”.
Cu alte cuvinte nu sînt supărat pe nimic, în cel mai fericit caz pe mine, că nu
m-am ucis aici şi să-mi nasc viaţa în altă lume.
Dacă merg mai mult de două sute de metri
pe jos e imposibil să nu mă întâlnesc cu o moacă cunoscută. Şi dă-i spre un
dialog surd şi plin de politeţe, dintr-o parte. Ai auzit că „X” e securist, dar
sub acoperire, îmi spune partenerul de dialog. Moaca mea se deformează într-una
perfectă de...”habar n-am”, dar asta nu mă opreşte să-i tai povestea pe care o
anticipam de altfel şi nu doream să o aud şi-l întreb, ce-i drept cu uşor
dispreţ, „da tu de unde şti”. Nene, să mori de râs, ca-n filmele cu actori
proşti şi cai româneşti. Tot arborele ginecologic, pardon genealogic, (la
origini l-am trimis în gând) îl ştia. Când a „supt” întâia oară. Cine are grijă
de „fermă”. Cine se ocupă de „marketing”. Ce mai, era un „absolvent”...perfect.
Nu-l mai suport şi...noroc ceresc. Îmi sună telefonul şi îmi cer scuze. Cu
două, trei epitete găsite extrem de greu
în vocabularul personal aflat în conflict cu „oamenii de bine” îmi iau la
revedere şi plec să-mi limpezesc atitudinea la o cafea. De terasă nu poate fi
vorba. E frig şi atât.
Intru
în prima „ce-o fi” din drumul meu spre libertate şi mă aşez la o masă, bine
aşezată într-o cafenea destul de înghesuită. La geam şi singur la masă preţ de
o sorbitură şi două fumuri dintr-o ţigară. Şi aia cerşită. Bătut pe umăr, ca o
transmisie morse. Mă întorc şi dintr-o dată în mine două persoane. Una, faţă în
faţă cu un alt „om de bine” şi alta, în mine, căutând un vocabular cât de
cât...normal în asemenea condiţii. Trec peste schimbul de cuvinte a primelor
trei, patru minute şi intru la obiect. El mă întreabă (cred că întrebarea îi
era pregătită de vreo doi ani) – „ ce ai cu „X” – cu o siguranţă mai mare decât
cea a statului de drept îi răspund fără cuvinte, folosindu-mi partea superioară
a corpului, respectiv singurul gât şi cap pe care-l aveam. A înţeles că n-am
nimic cu personajul „X”, deci şi prin urmare, într-un târziu apelez şi eu la
cuvinte pentru o comunicare...vie, chiar dacă eram mort de vreo douăzeci de
minute. „Frate (apreciaţi modul de adresare), amicul tău mă poate suna şi afla
de la mine ce şi cum. Nu merită prin intermediari, se pierde esenţa şi ce este
mai important are contact direct cu normalitatea”. Bine, n-a înţeles el mare
lucru, dar nu-mi lasă plăcerea de a-mi bea totuşi cafeaua, ce s-a răcit, şi-mi
provoacă o greaţă etalând cu o voce plăcută mai ales celor din jur (cafengii
erau fascinaţi la auzirea numelor, faptelor şi a altor masturbări economice din
lumea „oamenilor de bine) „fenomene nenaturale”. Cum se dă şpagă acolo, cine-i
intermediarul. De ce se lucrează prin doi intermediari şi localităţi diferite.
De ce ăla de „acolo” lucrează la noi şi „boii de aici” lucrează acolo. Fiecare propoziţie se temină
identic. „ Sînt la mâna noastră, nu pot face nimic”. Simt că discuţia se
apropie de final, datorită coborârii tonului şi a întrebării ce pare a fi un
ultimatum: „ Deci, ce să le spun, vii cu noi?”. Folosindu-mi acelaşi limbaj ca
la început, apelând la gât şi cap. Mă salută cu o uşoară scârbă (a încercat
să-şi lase loc clasicului „bună ziua”) şi pleacă. Cafengii nemulţumiţi (?!) se
întorc la ale lor, dar uşor ca un fum de ţigară aud – „ce prost, mai bine
cerşetor decât...”om de bine”. Fata de la bar şi nu cea de la pagina cinci, îmi
face semn că e ok şi pot pleca. Îi zâmbesc şi plec spre libertate.
Ajung
în faţa unei vitrine pline cu pături şi cergi. Mi-e dor de Maramureş. Chipul mi
se schimbă în ritmul gândurilor, m-am plimbat prin Sighet, am ajuns cât ai
clipi la Săpânţa şi când să-mi plece gândul la Cavnic, văd în faţa mea un dulap
de...om. Privesc în jur şi caut...pisica neagră. Ptiu drace, îmi zic, alt „om
de bine”. Trec peste dialogul de început, simt că-l bănuiţi, şi intru direct la
subiect provocat de partenerul de dialog. Zice el, „nu mai avem oameni acolo
unde eşti tu, cei care sînt îs slabi şi n-au substanţă”. „Omul de bine” nu ţine
cont de nimic, ba are scrupule şi îşi bagă mâna în buzunar şi îmi arată un
teanc de bacnote verzi şi mov. Îmi spune acelaşi lucru prin mai multe propoziţii,
sperând să-mi facă poftă. „atracţiile” lui.
Cum că „ăla” a luat atât făcând serviciul respectiv, că maşina aia lu' „ăla
urât” el a....intermediat-o, că „tipa aia” el a „plasat-o”. La un moment dat
îmi era teamă că nu-mi ajunge timpul alocat plimbării pe jos să-i ascult...nominalizările.
Îmi zic în sine – „a înnebunit lupul”. Mă ia de după cap, îi permitea alonja,
şi mă invită la un prânz. Îl refuz, arătându-i bonul de la covrigul cumpărat cu
vreo două ore în urmă. Râde şi spune – „hai, că nu eşti de un covrig”. Insitenţa
lui devine obositoare, dar atitudinea mea fizică provoacă rumoare în lumea
celor din jurul nostru. Trecătorii se opresc pe moment întrebându-mă dacă sînt
probleme. Le fac un semn discret că totul e sub control, mai puţin mintea şi
atitudinea „omului de bine”. „Dulapul” înţelege şi-mi lasă liber drumul spre
libertate.
Debusolat
privesc clădirile ce-mi păreau fără sfârşit, oamenii ce mergeau în ritmul lor,
şi-mi zic foarte scurt. Gata. Plec spre casă.
O iau
pe cel mai încurcat şi ascuns drum în speranţa că doar cu Dumnezeu mă pot
întâlni. Cu paşi siguri şi grăbiţi şi cu gândul la povestea „Soacra cu trei
nurori” îmi construiesc iluzia ochiului de la spate. Simt în spate un uşor
gâfâit şi o umbră. Nu mă întorc simţind pericolul. Nici cea mai mică unitate de
timp nu poate să măsoare gestul cu care sînt oprit şi îmbrăţişat. Nu credeam că
pot să fiu atât de „căutat” într-o singură zi. Nici nu vreau să-mi amintesc
nimic, doar dorinţa pentru cititor m-a făcut să-mi reamintesc totul. „Nebunule
(îmi zice cel care m-a îmbrăţişat) stai o clipă”. Şi încep să coboare spre mine
informaţii şi opinii care mai de care. Cum că aşa-i bine şi aşa-i rău. Mă
fascinează lejeritatea pronunţării unor chestiuni pe care nici nu le bănuiam,
dară-mi-te să le...aud. Îmi spune că el l-a pus director pe tipul de la
„fabrica de poze” şi este un bun executant. Mă întreabă dacă-mi plac „pozele”.
Am răspuns aşa cum ştiţi. Cu capul folosindu-mă de gât. Tot ce mişcă-n zonă
este datorită lui şi numai lui. Nemulţumit de oferta pe care mi-a făcut-o
plusează cu câteva detalii. „Vezi, şi tipa aia a venit la mine. Tu ce vrei?”
Acelaşi cap şi acelaşi gât. Nu se lasă şi crede că-mi dă mat. „Analfabetul ăla
e lider că am vrut eu” îmi zice plin de satisfacţie. De data asta tac. Eu
bănuiam ceva, dar nu eram sigur. Certitudinea mea a fost eliminată. Zâmbesc
uşor şi-mi folosec gura pentru comunicare de data aceasta. „Interesant. Am
bănuit, dar n-am crezut că poţi ajunge atât de sus” şi plec. Ameninţările venite din gura lui şi
de la vreo douăzeci de metri mă lasă indiferent şi sărac. Merg pe drumul meu.
Spre libertate.
Ajung
acasă. Deschid uşa. Privirea soţiei mele etalează mai multe întrebări şi
răspund într-o ordine bănuită numai de
mine ca fiind normală. Concluzia răspunsurilor e simplă. O îmbrăţişez şi îi
şoptesc uşor – „iubito, niciodată să nu mergi pe jos”.
M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am
declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru...
povestitori.
De dincolo şi de dincoace, Pilu
De dincolo şi de dincoace, Pilu
