MASCA

 Masca. Acest cuvânt l-am despărțit în primele două silabe 🙃 și am descoperit apa caldă. Are doar două silabe. Mas și ca. Acest cuvânt pare să aducă,  dar nu cu protecția așteptată, o pandemie la nivelul “etajului” numită de mine spre disperarea distanței sociale… paranoia mioritico-caragio-burlească. Nu e complicată titulatura, cu puțin exercițiu  chiar și duduia 2vd se desfată.

Masca are rol de a provoca dialogul, chiar dacă în spatele ei monologul își dezmorțește privirea. “Ridică-ți bă masca pe nas” e rugămintea venită din glasul postsocialismului sau postmodernismului mioritico-caragio-burlesc. “bă-ul” e căldura față de aproapele meu, îndepărtat social de un virus fără nicio coroană. Monarhia virusului a apus, acum e un virus pragmatic. Atacă doar Acolo și Dincolo. Eu? Sînt la pierderi colaterale.

Masca aduce siguranță. Prin cele două urechi cicatrizate de “minunile” social-media comportamentul meu devine paranoic-elegant. Nu e un joc de cuvinte ci pur și simplu rezultatul unor operații nechirurgicale și nearitmetice. Dacă pentru un medic succesul profesional este bazat pe tot ceea ce cuprinde cuvântul știință, pentru un politician român ~ suucesul ~ politic este bazat pe tot ceea ce înseamnă… vacanță în timpul școlii. Mizerie și prostie într-un singur trup, cel al politicianului bineînțeles, este un amestec instant spre… succesul pârțului.

Fără nicio mască “politicianul mioritic” mușcă din orice “rahat”, sfârtecându-l ca pe un os cu măduvă, dar fără a ajuta la formarea țesutului osos, pentru că atunci apare… verticalitatea individului.

Masca a intrat și a reușit să devină, după televizor și telefon, un membru devotat a familiei. Ea tace și suportă noi poziții în familia postsocialistă. Are un comportament ciudat atunci când se “așază” în cot. Acolo se manifestă lejer, discreția ei fiind una desenată de șablonul - mă doare-n cot - iar peisajul rămâne în umbră. Masca-cot, pentru că asta-i denumirea actuală, are rolul de a despărți brațul de antebraț. Orice efort - și este uriaș - al medicului este răsturnat printr-o răsucire de braț, ajutat de mască, animalul, pardon de individul cu masca-n cot. Individul n-are cultura morții, privește viața ca pe o propoziție simplă. Distanța pentru individul “mă doare-n cot” este o linie imaginară între două puncte. Viață și moarte. Mă gândesc cum a putut Eugen Ionescu să-l certe pe Dumnezeu, reproșându-i - pe bună dreptate - că nu a construit corect viața. La început trebuia să fie moartea, apoi bucuria de a trăi. Din ceva bun și frumos totul se sfarmă, de ce nu invers, de ce Dumnezeu nu poartă și el masca-n cot? Pe el nu-l dor… coatele? Masca. E prietena mea. Se mulează pe fața mea protejându-mă chiar și de mine. Hop. A căzut! Brusc a ajuns să-mi sprijine maxilarul. Lovit cu o directă de… “mă doare-n cot” 😩îmi ascunde barba. Privirea-mi plânge. Stomatologul sare-n ajutor. Agitație. Zgomot. Sunete de “chestii și ustensile medicale”. Urmează… intervenția. Stop. Pe stradă apare un individ, educat și cu “mâna-n jăb” și plictisit de agitația creată face un semn discret spre masca din… cot. E noul… “trend”. Apropo, nu știu ce înseamnă “trend” dar pare la locul lui în text. Stomatologii se iau în brațe. “Masca-maxilar” e noua poziție de asalt în fața viRușilor. Da, mai sînt cuvinte cu litera mare, dar nu la început!

Eram într-o clinică privată. Mă simt obligat să achit mini-distracția. Stomatologii îmi arată cu gesturi discrete că nu e nevoie. Portofelul mă strigă și încerc să “rezolv” totul. Surpriză! Încă un mod de a-l chema la judecată pe Dumnezeu.

Masca-portofel. E una ce se pliază în șoaptă lângă goliciunea… numerarului. Zgomotul de bănuți n-o distruge. E drept, e ușor plumbuită precum îndemnul lui Bacovia - “...poeți evitați singurătatea / între oameni e viață.”

Masca-portofel e… fără număr, fără număr, de aceea cred că sistemul de implementare a succesului e un veritabil… eșec.

Privesc, sprijinit de paranoia mioritico-caragio-burlească, dreptul meu la viitor. Îl invit pe Dumnezeu la o ședință on-line. El refuză. Împroașcă diferite motive, unele de(s)prinse din schițele lui Băieșu. Tac și privesc spre ucenici. Niciun semn.

Tristețea mă cuprinde.

Copiii în jurul meu plâng. Părinții tac și se supun. Cui? Bună întrebare. Școală e tristă. S-a închis. Masca-cot stă la terasa, încă deschisă pentru că au murit “zăpezile de altădată”, provocând un test măștii-maxilar și portofel. Testul are o singură întrebare. Unde e masca-buzunar?

Jegurile politice râd și bârfesc, chiar se… trabucesc. (trabucesc e un cuvânt… mascat).

Port mască pentru că mi-e frică de viață. Mi-e dor de soare și de poezia lui Bacovia. Mi-e dor de Marin Preda. Mi-e dor de Ciprian Porumbescu. Mi-e dor de școală. Mi-e dor de viață. Viața a murit. A ucis-o o banală… mască.

Să-ți fie rușine dacă te-ai regăsit în acest text.

De dincolo de orice mască, Pilu Debilu.