ÎNSĂMÂNŢĂRI DE PRIMĂVARĂ

Odată cu venirea primăverii şi a conflictelor politice mai intense dintre cei doi „asociaţi” (n.n. Victoraş şi Crinel) pot să spun, neurlând deloc, că viaţa e mai frumoasă şi coplata în sănătate există. Plecând de la mica introducere, total neispirată şi neavenită în această poveste, dau la o parte neutralitatea din mine şi devin...apolitic.

După isprava „ganezilor” (echipa de fotbal a lui U” Cluj în cazul în care ai fost neispirat cititorule) de pe stadionul Dr. Mircea Luca (în viziunea unora) sau Ion Moina (asta e, sînt conservator) a avut loc o mare partidă de rugby. Cum „iarna nu-i ca vara” şi  „nici gazonul ca blazonul” suprafaţa de joc, după partida de rugby, arată ca-n...realitate. (sînt autobuze pentru...autentificare)

Şi acum ce să facem noi, bănuiesc că se întreabă rugbiştii, e stadionul tuturor, doar sînt bani publici. Stau în poziţia notei patru şi mă gândesc de două ori, dacă aceasta este întrebarea că altminteri continuarea poveştii n-ar mai avea loc.

          Cred că problema „şi noi jucăm, avem dreptul” e mai delicată. Aşa-mi place să cred. Încet, încet unele eşecuri umane îşi bagă coada, interesul şi cei mai grav, influenţa. Ordinea de zi pe unitate este zilnic aceeaşi: „cum să-i distrugem”, apoi participanţii la şedinţa cazonă aduc soluţii pentru involuţia a ce s-a construit cu trudă, sânge (n.n. al doilea război mondial, Sighet, Râmnicu Sărat , Aiud şi exemplele pot continua), tenacitate şi alte atitudini demne de o naţie cu hotare ferme. Până una alta asist şi n-aş crede că sînt singur (aştept adepţi prin comentarii), neputincios la o înjosire continuă a tot ceea ce înseamnă „U”. Da, o simplă vocală. Într-o economie de piaţă exagerat de originală şi cu lacune...mii, arăturile de primăvară se arată. N-au intrat tractoarele bolşevismului, nici secerătoarea coreeană (n.n. de nord), dar avem terenul...numai bun pentru semănat sau dacă nu-i, poate deveni.

          Las la o parte nostalgicul din mine şi mă grăbesc să citesc câteva declaraţii ale unor creaţii politice ce-şi caută locul în viitorul, mai mult sau mai puţin, nesănătos al identităţii...mele. Ho, dar n-ai crezut cititorule că scriu ceva despre tine.

Atenţie, preşedintele cejeului Cluj, un liberal, deci şi prin urmare urmaş, din punct de vedere al gândirii politice a lui Brătianu, mister Uioreanu se lăfăie în faţa mea de alegător (atenţie nu de suporter al Universităţii Cluj, repet de A-LE-GĂ-TOR) cu atitudini de unicitate. Da, unicitate. Doar el a putut da undă verde însămânţărilor de primăvara, altminteri subjugatul, pardon angajatul Raţiu (n.n. Radu Raţiu, administrator „Arena” din Cluj) – citat – „sîntem mulţumiţi de starea gazonului. Poate suporta atât meciurile de fotbal cât şi de rugby” – citat închis. Am câteva nelămuriri...punctate:

1. „sîntem mulţumiţi” – cine...sîntem?
2. „poate suporta” – de ce nu o certitudine: Gazonul suportă!
3. dacă vă pricepeţi atât de bine ce părere aveţi despre declaraţia fermierului Ganea: „am văzut astăzi (n.n. 1 aprilie – fără păcăleală) terenul şi nu arată deloc bine”
4. Asociaţia fermierilor ce plătesc taxe doresc să însămânţeze pe gazon ridichi şi ceapă, pentru că se apropie minivacanţa de 1 Mai – consideraţi că intrăm în concurenţă neloială cu ceapa de ...Pericei şi comisarul european Cioloş ne lasă cu...ridichea-n soare?
5. V-aş mai spune una, dar mi-e teamă că aţi câştigat funcţia prin...concurs (din tribună se aud aplauze)

Cam astea sînt...punctatele. Deocamdată.

          Miza e alta şi e mai...sus. Aici jos, pălmaşii execută şi înghit în sec la şoriciul gros de la etaj, la vinurile albe şi seci, la şampania aburind de rece şi de...calitate. Interesul poartă fesul e o zicală atât de trecută încât nici ani şi nici adevărul din interior nu poate suporta o...realitate. Un prieten-suporter, spunea cu ceva vreme în urmă despre clubul Universitatea Cluj că „am impresia că „U” se va distruge din interior” şi încep să-i dau dreptate, dar până la un punct, chiar dacă acel punct e mic şi se apropie de orizont.

          Poate am fost neispirat în această poveste sau poate sînt subiectiv şi nu dau la o parte ce-am afirmat în scris, dar adevărul uneori nu doare, el...ucide.

          După '89 am crezut în „visul american”, în „disciplina nemţească”, în „bunul simţ”, în multe şi la fel de multe, dar spun în scris că nu pot fi luat de orb şi de prost. Nu aruncaţi în mine cu balonul oval să-mi provocaţi alergarea spre un eseu, când motivele acestei „însămânţări de primăvară” îşi au sămânţa într-un alt plic şi acela sigiliat, deocamdată.

Problema nu e că pe „Ion Moina” se joacă rugby, dezamăgirea e că pe „dr. Mircea Luca” se JOACĂ fotbal.  

Cititorule, hai la stadion, acolo e Istorie! Acolo e trecut şi viitor. Acolo e apă şi foc. Simt că cei ce se joacă de-a „agricultura” îşi vor arăta feţele, abia atunci poţi folosi sapa, hârleţul, coasa sau alte unelte ce distrug în mod natural...buruienile.

De dincolo şi dincoace de răsaduri, Pilu.

COLIVIA

N-am avut niciodată curiozitatea să cotrobăi pentru a-mi satisface nevoile cunoaşterii. De ce şi mai ales pe cine păcăleşte luna...aprilie? Vorba lui badea Gheorghe din hotarele acestei ţări: „dragă, nu ştiu ce-i aia criză, io sînt în criză de când m-am născut”. Gata cu păcăleala, trec spre o poveste pe cât de imaginară pe atât de utilă şi nefolositoare.

          La naiba, după emoţiile din finalul partidei cu a nu ştiu câta echipă a primăriilor din România, n-am ce face şi-mi dau frâu liber imaginaţiei şi întreb: de ce?

Evident că un „răspunzător” mai daugă un „ce” altminteri întrebarea poate fi pusă la...dospit, adică „de ce..ce?”

          Fără să aştept nici un răspuns, plec din lumea nebună într-o lume a...păcălicilor. Aici mă întâlnesc cu un mare păcălici, de fapt un mare...papagal. Mi-e îmi plac papagalii, dar nu cei ce se cred lei şi ei de fapt sînt...fazani. Deci şi prin urmare mă întâlnesc cu un papagal.

Papagalul plin de pene şi în cioc cu vreo două seminţe în plus, răspunde la o întrebare fără ai fi pusă. Citez dintr-o păcăleală clasică: ”fraierii cred că-i bine. Ei...e proşti, n-au cum să...înţelege nimic din valorile actuale, sînt neprofunzi şi dobitoci”. (n.n. greşelile nu sînt greşeli)

Frate, am scuipat în sân, fără a uda sutienul şi plec dezamăgit. Cu capul pe spate şi ochii spre cer, întind braţele pentru a cuprinde mai bine o rugăminte. Doamne pentru o zi, pentru o singură zi, fă să doară prostia şi taie mâna stângă mincinoşilor, apoi lasă-i prin colivie să-i vadă...canarii.

După ce la omul sărac, păcălit, amăgit sau orice alt cuvânt cu însuşiri ce dezamăgesc continuitatea, se trezeşte câte o „sculă” de papagal şi dă cu mucii-n fasole. Îl privesc cu atenţie, pentru că sincer nu mă aşteptam.

Trec peste acest hop şi privesc...matematic singurul tabel ce contează. Clasamentul. Am învins.

Urmează un traseu extern. Cum sîntem obişnuiţi să pierdem doar cu echipele de pe podium, supriza cred că se va numi...Dinamo.

Ganea, nu-i mare sculă de antrenor, dar parcă mişcă rotiţe înţepenite. Ganea nu-i adeptul comunicării, poate sms-ul îl face mai...comunicativ. Comunicarea exagerat de silabisită lasă loc de multe semne de întrebare. N-a fost el o forţă prin şcoală, poate la orele de purtare, altminteri ce să spună Stelea, tuşierii şi papagalii? Nimic, doar să rostească o propoziţie în urma căreia să iei amendă de la cei ce se ocupă cu discriminarea: „aşa-i ganezule”.

Momentele de umor pentru Ganea nu sînt cele de la conferinţa de presă, n-au cum să fie. El, acolo, uneori e supus unor teste de gândire în ansamblu cu răspuns în detaliu. E mult şi pentru mine, şi-l înţeleg, dar asta nu înseamnă că n-are dreptul la mai mult.

          Plec prin parc lipindu-mi talpa de pământul rece. Ce naiba, e aprilie şi cireşele nu sînt coapte. Să se coacă, strig de parcă aş fi domnul Goe în aşteptarea unui tren. O veveriţă îmi face semn că în faţa mea vine un papagal. Ptiu, al naibii. Încă cinci minute de chin.

Papagalul, cel nou, mă freacă într-un dialog ciudat. În timp ce cuvânta inepţii, bazaconii şi multe alte cele scuipa discret printr-o parte a gurii resturi de sămânţă. Papagalul îmi ciripea despre o nouă viziune. Cum cresc noii papagali în colivii de tip vilă, cu piscină la stradă sau cu gratii la fereşti, câte şi mai câte. Mă miram, doar îl ştiam pe...papagal. Părea un...canar cu ceva zile în urmă, când, dintr-o dată el se făleşte că-i papagal. Nu înţeleg, dacă mânânci seminţe eşti papagal fără alt...test de cultură agricolă sau alte pungi ce te cheamă spre ronţăială.

Viziunea lui înciudată nu-i aparţine, evident. Era creată de alt...papagal, dar i-a fost împăturată...lui, papagalului.

Inepţiile erau scurte, dovadă că nu stăpânea recolta, dar ajutată de câteva aberaţii proprii, era ca la el...în colivie. Am reţinut doar propoziţia de la final: „ăsta-i drumul ce musai să-l urmăm” de aici încolo e...neant şi haos. Privesc cerul şi mă întreb, doamne şi am învins numai cu 1 la 0, dacă marca şi „Iuda”?

N-a fost să fie. S-a prins, dar după o jumătate de oră, cel ce nu zâmbeşte. Cei mai puţini tineri vi-l amintiţi pe omul ce nu râde, nu-i aşa? Joseph Frank „Buster” Keaton, e omul ce nu râdea dar avea...umor. A nost n-are umor dar parcă are cojones. Zic.

          Prin coliviile cu papagali văd când tristeţe când amărăciune, dar al naibii să fiu dacă îmi dau seama de rolul acestor atitudini. Aceste atitudini mărunte nu pot ajuta, mai ales acum, o faună atât de rătăcită.

          Ajung acasă, îmi arunc hainele prin cârligele prinse pe un perete şi scot dintr-o cutie o mână de semniţe. Îmi hrănesc pasărea din colivie. Foamea e mare şi flămânzi...există.

          De dincolo şi dincoace de colivie, Pilu.

HOŢ sau OŢ?

Chiar dacă zăpada mieilor îşi ninge prezenţa vorbei din bătrâni, tot aşa eu şi a mea poveste stă şi-l ninge pe al meu premier. Nu pozez în „sfânt făr' de pată” cum sînt şi vor rămâne lingăii, pupincuriştii şi alte „eşece” ale creaţiei sau procreaţiei. Dumnezeu a lăsat cuvântul pe pământ, aşa că nu pot să nu vorbesc într-un scris „pentru că are har, haz şi o simplitate frumoasa de a spune adevaruri” (n.n – cuvintele aparţin unui prieten cât o Idee ) ce-mi foloseşte drept orizont şi apă. Da, apă.

Cu graba omului cucerit de o democraţie-corigentă, n-am putut să las la o parte anul guvernării Po(a)nta, chiar dacă până-n mai sînt câteva zile, care sper să nu fie ninse de omătul mielului turbat ce-şi ridică preţul învierii în cuptor la vreo 25 – 30 de lei pentru un amărât de kilogram.

Nu sînt analist, deci nu-i o analiză. Nu sînt dascăl, deci nu dau note. Nu sînt bugetar (într-o oarecare măsură), deci sînt întreg, nu sînt pe ştate de plată, deci pot vorbi cu cuvintele mele şi atât.

Frumos ar fi să sparg câteva ouă, mai mult sau puţin ştampilate, să arunc două mâini de făină albă şi să fac un blat pentru nemeritatul tort, dar cine să-l guste.

V.P. e al 11-lea premier, logic ultimul titular într-o banală echipă de fotbal. Cum fotbalul de pe la noi se învârte în jurul celulelor din libertate, n-am să-mi construiesc o poveste cu gazon verde şi gratii în loc de plasă.

Am stat şi m-am chibzuit înainte de această frază, chiar şi eu am rămas surprins, de aceea nu cred că răul din jurul meu a fost creat de UN singur om, mi-e greu să cred. Dacă Dumnezeu l-a creat doar pe Adam, de ce răul ar fi creat de Victor. E mult prea mult. El n-are cum crea, el nu este şi nici nu va fi vreodată...creator, din simplul fapt că el...a fost creat. Revin la răul din jurul meu. Atenţie nu spun nimic de tine cititorule sau de cel de lângă tine, eu vorbesc prin această poveste doar de mine şi cei în jurul meu, jurului tău îi urez să-şi mărească...jurul.

Revin. Nu mă joc de-a copy-paste, dar n-am ce face, hoţia, prostia, transpiraţia de sub braţ şi biluţele din nas nu-mi dau pace.

Plec de la cele 307 de pagini şi 85 de alte pagini din cele...307. Un actual preşedinte s-a învârtit în jurul cifrei 322, iar alt premier în jurul cifrei 272, iar altul şi actualul se...descurcă. Simplu. Da, simplu ca regula de trei simplă. O simplă înmulţire pe diagonală şi o împărţire. Aici e buba. Împărţim acolo şi acolo. Dincolo împărţim aşa şi aşa. Abia spre sfârşitul orei de aritmetică m-am prins că greul apare la...cum şi cât împărţim. Între duelul maritim “flota” versus “copy-paste” mizez pe forţa valului, pentru că sînt mai aproape de Glossa lui Eminescu –

“Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece...”

Când îmi povestesc această...poveste, ministrul Justiţiei de pe la noi este cel ce nu mi-a spus “să trăiţi bine” şi nici nu trăiesc, e domnul Ponta, cel nelipsit de pe micul ecran. Periajul începe pe la Antena 3, apoi un spălat pe dinţi pe la Realitatea, seara târziu când copiii dorm, ajunge să-şi umfle inexistentele pene pe la România TV, iar dacă mai sînt ore din cele 24, trece cu viteza luminii pe la alte nesemnificative canale şi limbi teve.

Revin la prima idee. V.P. (lipseşte litera “i”) e dispus să renunţe la titlul de doctor. Poate nu face faţă co-plăţii din sănătate, dar îi dau o veste bună, dacă-i bolnav cronic e scutit de orice co-plată şi merg mai departe şi spun, cine-i boul şi măgarul ce a gândit atât de profund încât să nască furnici în loc de idei.

Revin la V.P. şi la duelul tăcut dintre un furt literar şi...originalitate. Este adevărat că cei vopsiţi pe faţă cu roşu, apreciază originalitatea. Cei ce mai gustă din portocală cer demisa de onoare. Cam ciudat cuvântul onoare în această poveste, dar n-am găsit înlocuitor. Teama de copy-paste e...originală. Vara trecută Comisia de Etică a Universităţii Bucureşti a vorbit pe silabe. A pla – gi – at! Dar întreb aşa ca un curios: cu ce drept au decis? Consiliul Naţional de Etică a vorbit fără a silabisi. Scurt şi sec ca un vin de Cotnari (n.n. Frâncuşa): Titlul a fost obţinut în concordanţă cu legislaţia în vigoare în 2003 şi calificarea de plagiat în cadrul tezei sale de doctorat nu se poate susţine. Dacă mai adaug altă comisie îmi daţi două mandate cu originalitate cu tot.

Nu ştiu dar parcă aş lăsa să intre un plagiator de la salubritate în povestea asta şi să decidă dacă e prea mare un titlu pentru un destinatar mic.

Să fii ministrul justiţie, chiar dacă e numai pentru o secundă,  şi să EXISTE un singur semn de întrebare, atunci nu-i de mirare că cel ce va veni este un biet paharnic.

Scârba mă cuprinde şi mă opresc, nu mai am inspiraţia de a mai copia o literă sau câteva cuvinte. Sînt surd şi orb, dar te-am...păcălit, ce credeai cititorule, că plec fără să salut?

De dincolo şi dincoace de ipocrizie, Pilu

CIUDATELE INTENŢII

Interesante momente trec prin faţa mea. E drept unele n-au viaţă şi trec cum ar trece marele blond  prin faţa unei grădini zoologice, căutând asemănare şi poate chiar întruchipare. Ciudat exemplu. E ireal. Orice blond are dreptul la eşec, nu-i aşa domnule Băsescu?

Merg mai departe cu povestea şi gândurile ciudate, dar orice aş face dau în minge, deci şi prin urmare ajung la înciudatul joc de...fotbal.

Citesc, electronic ce-i drept (se poate şi aşa?) că unii suporteri vor să editeze (au şi ajuns înspre final), de fapt să reediteze cartea lui nea Vanea, Şepcile Roşii. Zău, nu înţeleg sau mai bine zis nu-mi potrivesc piesele. Ciudate intenţii.

Citesc, electronic ce-i drept (am mai spus în scris această expresie, nu-i aşa?) că unii suporteri îşi doresc să apară la pagina de...Aşa Nu. Cuvintele rostite şi nepublicate în această poveste, n-au nici o treabă cu aliniatul anterior. Adică cum, stimabile cititor, cine are carte are parte de...umilinţă? Ciudate intenţii.

Citesc, electronic ce-i drept (orice minune se învârte în jurul lui...trei) că pleacă, nu mai pleacă, vine, nu mai vine, se vinde, nu se  vinde, să conducă cineva această echipă. Despre club în alt episod, acolo conducătorul se ghidează după deviza: „se poate şi mai rău”, dar vorba unui prietenaş, stai să vezi ce n-ai crezut că poţi vedea vreodată. Ciudate intenţii.

Măi frate cititorule, păi ce intenţie să am? Încotro s-o apuc? Am la dispoziţie, pe termen scurt, să aleg într-o carte un haos şi un balamuc. Tu ce-ai face?

E drept cartea e o amintire a unei jumătăţi de secol ce poate nu seamănă cu nimic pe pământul ăsta, poate cu IDEEA de a cuceri Adevărul, dar cum Dumnezeu nu se lasă cucerit, el însuşi fiind Cuceritorul, ciudatele intenţii se sparg, într-o clipă.

Au trecut peste această echipă momente ce nu există în scenariile de film americane, au trecut pe la această echipă conducători ce au distrus, poate neintenţionat, dar din câte ştiu eu, la această echipă niciodată SUPORTERII n-au trecut. Ei sînt singurii ce rămân. Ei nu vin, ei nu pleacă, EI  EXISTĂ şi atât.

E drept niciunul nu şi-a ales momentul existenţei, dar şi-a ales momentul desăvârşirii. Păi, dragă frate cititorule, cum stau bunele intenţii în  care cuvintele strigate, de încurajare (?!) mă îndepărtează pe mine sau chiar pe tine de...IDEEA ce ne face comuni? Eu n-am spus nimic şi nici nu spun despre indivizii cărora li s-a dat putere fără a înţelege ce înseamnă ea şi nici nu-i bag în seamă. Ei stau acoperiţi cu bucăţi de plastic, şepci pe faţă să nu le recunoşti inteligenţa când vorbesc prin bastoane, spray-uri sau alte obiecte ce nu...cuvântă. N-am nici o treabă cu aceşti indivizi, eu mă gândesc la tine chibiţule sau cititorule. De ce-i musai să aud cuvinte ce n-au nimic din Istoria acestei echipe?

Cititorule, eu zic să te muţi cu un scaun mai în faţă şi să-ţi închipui ce ar spune Guga, Luca, Dascălu, Câmpeanu, Georgescu, Cârjan, Anca şi foarte mulţi alţii despre atitudinile (apreciază-mi cuvântul) pline de modernismul democraţiei...fotbalistice. Ciudate cuvinte.

Dacă-n vremuri apuse, în jurul fotbaliştilor erau jurnalişti ce explodau în interior şi-n exterior de limba română, astăzi nu pot spune acelaşi lucru. Decolteul uneori doare şi este pus la uscat, dar şi unii pantaloni bărbăteşti, dar asta nu în semn de solidaritate, ci prin simplul fapt că există.

Ce să aleg între bilet simbolic şi o amendă deloc simbolică?

Ce să aleg între „Gaudeamus Igitur” şi „Mitică la puscărie”?

Cititorule aştept sfatul tău, pentru că în jurul meu apar...intenţii ciudate.

Apropo, cu ceva vreme în urmă un mare artist român şi un suporter al Universităţii Cluj, Emil Hossu, spunea despre preşedintele acestei ţări, cuvinte ce au intrat în nemurire – „Nu poţi iubi un om care nu iubeşte pe nimeni” – şi atunci cititorule, eu care iubesc sintagma „şepcile roşii” să merg prin lume fără nimic în...cap şi descoperit?

Ciudatele intenţii ce apar peste această echipă şi acest club nu se opresc brusc şi...dintr-o dată. Nici pe departe. Îmi doresc ca binele meu să fie şi binele tău, iar de răul meu, TU cititorule să n-ai parte.

De dincolo şi de dincoace de orice intenţie, Pilu

UN FLEAC. NU TE-AU CIURUIT

La bună citire tuturor. Nu ştiu cât de inspirat voi fi în această poveste, dar am o certitudine...certă. Nu scriu după dictare. Ştiu că se practică, uneori chiar aproape de mine, dar asta e, nu toţi ne putem încheia la nasturii de la cămaşă sau să ne ştergem pe gură cu rola de lângă...şerveţel (prima la dreapta pe hol).

Zilele trecute un ziarist a fost trecut pe linie moartă. CFR Marfă are probleme, de ce n-ar avea şi cei ce...”ne încurcă”.

Costin Ştucan, ziarist – incomod de meserie, a fost puţin...marginalizat. Acum să nu credeţi, că peste noapte am devenit avocat şi-mi plimb limba pe bugetul lui Ştucan da de-mi pică şi mie nişte verzişori, nu-i aşa domnule cu burtă mare, decolteu la microfon, priză la şapgă şi probabil cel mai penibil ziarist?

Omul când tace e prost. Am înţeles parţial.

Omul când vorbeşte e prost. Am înţeles, tot parţial.

Atunci îmi permit să combin aceste „scăpări” şi „libertăţi” pentru a putea continua povestea.

          Ştucan, ziaristul – incomod, n-are dreptul de a avea păreri, altele decât marea masă...plătitoare. Cei ce fac bugetul, fac şi propoziţiile, ei aduc din cămara primită moştenire de la înaintaşi (grădiniţa din 89), borcanele cu verbe şi adjective.

Când greţurile sînt ca la „fătare” pot scuipa din libertatea – incomodă, mici imperfecţiuni ale mogulilor, doar aşa de ochii lumii şi a îngerilor din...iad.

Apropo, un drag om al inimii şi minţii mele, până  a junge în cer, a lăsat aici pe pământ cuvinte ce au durut şi dor încă – „problema nu e că dracii sînt negri, grav e că îngerii nu sînt albi” – (n.n. Tiberiu Rostaş, 1968 - 2005) – de aici pleacă totul, de la semianalfabeţii ajunşi premianţi şi cu coroniţe pe burice.

          Revin la Ştucan, ziaristul – incomod. Repet până la capăt ziaristul – incomod, pentru că nu văd (port şi ochelari) incomoditatea, al naibii să fie ea.

Are câteva „atitudini” ce au provocat coduri de vreme rea prin redacţii, conturi şi influenţe, dar el catâr şi cinstit, a tras mai departe. Cum glontele de pe la noi are gură şi ochi, cătarea n-a bătut aşa departe şi din poziţia de rating unu a ajuns la stand by doi.

Dai în Gigi, dai în fabrici şi uzine. Ştucane, măi hahalero, ai vrut să cânţi la eurovision fără să-mi spui textul? Tu ce crezi, neneu de lângă mine ce linge, pardon ce păzeşte. Te-ai crezut liber, ca-n colivia canarului de la Spitalul 9 (aici se poate înlocui...locaţia cu una mai aproape de limbă şi distincţie). Ştucane, dai în mine, dai în tine. Eu sînt cel ce a invetat veioza luminii, sînt împăratul fără de carte şi cu hahalere la mâna mea.

Ştucane, uiţi când m-a scuipat un ziarist, mai gras decât tine dar nu cu ratingul tău, l-am lăsat să-şi facă de o şaorma. La fel şi cu neneu, cel mic şi cu părul lins. N-are stofă de oaie, nu-i un „merinos veritabil”. Ştucane, îl mai frec un pic şi-l fac iaurt.

Ştucane, tu ai vrut să fii de la început unt! Nu se poate. Răbdare...ca frigiderul. Totul planificat. Uite şi zicala românească spune aşa: azi un pic, mâine un pic, până nu mai rămâne nimic, hahalero ce eşti sau vorba unui contemporan – tu nu „eşti un cârnat gras”.

Ştucane, te-ai legat de fratele meu sârb cu burta până-n Dunăre! Ştucane, te-a văzut indianul „mână-iute” şi a raportat. El are talent. Îi place voci (este scris corect !!!).

Ştucane, dai în şorici, dai în tobă şi şunci. Am uitat, ţie nu-ţi plac porcăriile.

Ştucane, uite că nu sînt băiat rău şi-ţi arât că-mi plac propoziţiile matematice. Alege tu între fals şi uz de fals, pardon între fals şi adevărat.

1. „...ţi-a zis bine Piţurcă, Miţa Biciclista...”
2. „...vei fi un nimeni toată viaţa ta....”
3. „...eşti o piticanie, o jigodie, ozdreanţă...”

Uite Ştucane, daia nu-mi place ziaristul – incomod, dar îţi dau o şansă de a echilibra...caracterul. Îţi reamintesc propoziţii cu simţ de răspundere rostite şi cu limbi şterse.

1. „...bă nesimţitule, tu n-ai şcoală câtă vacanţă am avut eu..."
2. "...eşti un cioban opărit, taci dracu' din gură..."
3. "...bă oierule, te-ai îndrăgostit de toate oile pe care le scoteai la păscut. Te-au fermecat ochii şi freza lor..."

Gata Ştucane, m-am plictisit şi declar aici în povestea mea că tu nu eşti un ziarist – problemă. Tu nu faci parte din sistem şi gata. Eşti fraier.

          Revin la începutul poveştii. Un ziarist dacă vorbeşte e prost şi pleacă, dacă tace, nu-i ziarist. Între manualele de jurnalism şi dascăli pe la Universităţi ce n-au atins în viaţa lor un reportaj, se nasc astfel de monştri semianalfabeţi ce pot decide cu rapiditate viaţa unui...banal, normal sau oricum, dar nici într-un caz incomod – ziarist.

Nu te cunosc Ştucane, dar am văzut atitudine şi-mi placi.

Prin această poveste nu vreau să se construiască sute de asociaţii ce să apere atitudinea, dar vreau să se ştie, că cei ce scriu după dictare sînt şi vor rămâne jeguri ce put, gropi într-o societate, limbi şi dosuri în cluburi, dar niciodată nu pot fi numiţi...oameni. Oare de ce, Ştucane?

          Aici la Cluj şi Napoca ai un prieten...comod.

De dincolo şi dincoace de verb, Pilu. 

SĂRUT MÂNA

Primăvara e anotimpul neastâmpărat. Orice aş face şi oricum aş sta, primăvara debutează clasic şi banal în acelaşi timp. Pe gât, pe braţ, la picior sau în orice parte a corpului, trădat de iarnă, stă agăţat un mărţişor. Am încercat să înlocuiesc şnurul împletit cu o nuia de ceapă roşie, iar trifoiul cu patru foi cu o căpăţână de salată verde, dar n-am reuşit. Am tăcut, am răbdat şi am acceptat ziua de 1 Martie.

Nu peste multă vreme, vine o zi care se lăfăie în toată splendoarea ei, arătându-şi nurii de parcă frumuseţea ar fi fost lăsată să stea pe pământ doar o singură zi. Nici pe departe şi nici vorbă. Femeile au fost, sînt şi vor fi iubite în orice secundă a timpului. În restul...timpului, ele sînt flori şi cer, uneori nori când Bachus se face frate cu Diavolul şi timpul devine etern. Am tăcut, am răbdat şi am acceptat ziua de 8 Martie.

N-au trecut decât trei zile şi parcă zicala cu minunea, durata, românii şi uitarea s-a spulberat.

Cititorule, imaginează-ţi că eşti undeva sus, atât de sus încât josul nu este vizibil cu ochii. Pentru a descoperi o realitate de tip minune, ai nevoie de alţi ochi şi de altă minte, de inimă nici nu mai vorbesc. Am tăcut, am răbdat şi am acceptat ziua de 11 Martie.

          În toate aceste trei momente ale unei primăveri am fost un individ depăşit. Orice gest ar fi fost rupt de simplitatea acestor trei momente ce le-am trăit. Fiecare moment al primăverii a fost o lecţie pentru a înţelege mai bine şi mai ales de ce anul, înainte de a avea secundă, zi, săptămână sau lună, are...anotimp. Evident, mi-am dat seama doar de compoziţia cuvântului şi cu asta am rămas, în rest, totul e Istorie. Dacă tu, cititorule, ai tăcut, ai răbdat şi ai acceptat doar 1 şi 8 Martie, ai pierdut orice şansă de a atinge cu talpa, cu degetul sau cu inima ziua de 11 Martie.

Pe scurt şi-n timp despre 11 Martie.

Într-un punct, repet, într-un singur punct pe acest pământ, primăvara şi nu numai ştie să tacă şi să asculte. Am decis să merg la meci de unul singur, să nu văd şi să nu aud nimic. Pentru că unii nu-şi cunosc drepturile, iar alţii profită de obligaţii, s-a decis ca în această primăvară spectacolul să aibă doar o jumătate din...întreg. E drept, partea mult mai tenace şi mai...atrăgătoare, dar asta nu înseamnă nimic.

În faţa mea un...urs de om, blindat cu plastic, spray şi alte elemente ce înlocuiesc dialogul cu o privire ce n-are de-a face cu cei şapte ani de acasă, mă lasă să înţeleg că locul meu e...afară. N-am lansat nici un gest în dialogul surd dintre mine şi muntele de om, altminteri riscam să devin un sprayat. Ce lume ciudată, să dai putere...forţei şi să laşi inteligenţa să se dizolve într-o lume din ce în ce mai nesigură şi cu centri nervoşi uzaţi de atâta ură, dispreţ şi lipsă de valori.

Plec trist şi mă aşez pe malul Someşului. Lângă mine doi pescari îşi povestesc cu sârg capturile. Risc şi intru în dialog cu ei. Sînt plini de amabilitate. Primesc o undiţă şi...haţ cu ea în apa deloc poluată de vilele construite mai în amonte. Nu trec decât exact 19 minute şi 19 secunde şi în cârlig se zbate ca un neastâmpărat...peştişorul de aur. Trec peste dialogul arhicunoscut şi îi cer peştişorului să-mi îndeplinească dorinţa. E una simplă, plină de banalitate şi...gelozie. „Vreau să văd meciul”. Nimic mai simplu, fără nici o adresă comisiei de disciplină şi fără nici o intervenţie telefonică, ca un făcut sînt în tribună şi ce-mi văd ochii?

          Cerul şi pământul, apa şi focul erau la un loc. Într-un singur punct. Repet, într-un singur punct. Frumuseţea primăverii era apusă, exista şi ea, dar...apusă.

          Să vorbesc...matematic. În tribună cam două mii. Afară cam cinci sute. Bilete vândute patru mii. Aşa că pe axa: 2.ooo – 4oo – 4.ooo s-a desfăşurat o lecţie (a câta?) de Istorie.

S-a cântat în tribună. S-a cântat şi afară.

Copiii şi femeile au avut un glas aparte. Mult mai clar şi mai decis (au fost şi alte voci, dar despre acele voci la final doar o frază).

„Gaudeamus Igitur” a ajuns până-n cer şi a coborât într-un singur punct. Da, în acel singur punct, despre care un prieten spunea, în urmă cu vreo 4 ani – „aici e centrul universului”. Cred că avea dreptate.

„Gaudeamus Igitur” sau mai aproape de inima şi mintea mea „Să ne bucurăm, aşadar” pentru că fără să fac nimic, am primit un dar;

„Juvenes dum sumus” răsuna cu o forţă încât şi stânca se crăpa şi din ea curgea un râu al cărui nume este „Cât încă sîntem tineri”;

„Post jucundam juventutem”  clarifica orice trecut, orice gând ce-mi fremăta trecutul şi-mi şoptea clar „Fiindcă după o tinereţe agitată” şi;

„Post molestam senectutem” lăsându-mi trecutul într-o sobrietate demnă, vântul aducea cu el „Şi o bătrâneţe îngreunată”;

„Nos habebit humus”, adică cum. Să plec şi să tac? Niciodată! Oricât de dur ar suna „Ţărâna ne va avea pe toţi”.

          Mă opresc aici, într-un singur punct. Ce va fi? Chiar nu mă interesază. Eu am văzut totul într-o seară de martie într-un singur punct. Şi atât.

          Sărut mâna mamelor. Sărut mâna doamnelor. Sărut mâna fetelor.

          Copii, vă mulţumesc. Şi ţie, David.

De dincolo şi dincoace de punct, Pilu

p.s.

am zis că la final mai am o frază ce o dedic unor...pipiţe.

Dacă în viitor veţi avea aceleaşi cuvinte la voi, vă rog vorbiţi ca-ntr-un film mut. De data aceasta vă lovesc cu o floare, pe viitor o să am la mine...ghiveciul!

ŞOFERUL DE LA MIEZUL NOPŢII

Unul dintre cele mai proaste viraje, sau poate cel mai prost viraj, ce l-a putut face şoferul Victor Ponta aflat la volanul din dreapta al bolidului primit drept sponsorizare, a fost virajul de pe Kiseleff spre parcarea ce duce în Palatul Victoria.

Ovaţiile şi aplaudacii de pe margine, murdăriţi de praful demarajului, au zâmbit şi ştergându-şi frunţile au rostit cu toţii în cor, sintagma cu drept la viaţă: „în sfârşit”! De acum încolo totul e posibil, chiar şi...descalificarea.

Acest „şofer de dreapta” cu activităţi politice de stânga pare plin de dinamism şi curaj într-un dialog surd, pe alocuri stropit de nelipsitele „drepturi la replică”.

Liniştit că nu-l paşte nici un...congres în care să fie „din nou şi iarăşi” reales, Victor Ponta îşi suflecă mânecile aruncând cât colo cu butonii, deloc ieftini, înspre cele mai îndepărtate locuri şi fapte politice din ţara asta, uneori pe nedrept lovită de „valorile umane ale politichiei”. Am rămas surprins încă de la naştere (n.n. – a mea – în urmă cu 46 de ani) cum de l-a răbdat tăcerea şi n-a comentat „măria aşa şi aşa” nimic despre cei trei ani cu suspendare a liberalului cu iz roş-albastru şi stăpân de oi sau la articolul apărut în presa ungurească cu titlul „Ar putea fi sfârşitul poveştii ciobanului homofob”, scris evident în limba maghiară (n.n. publicaţia - Origo). N-a divulgat nici un subiect din străfundul acceleraţiei de stânga, ba mai mult nici măcar n-a „semnalizat” depăşirea acestui subiect. Chiar şi acum îmi pun semn de întrebare, ce-i drept discret. Măria sa, premierul, este mult prea ocupat cu „greutăţile” creşterii economice şi fâsul ce provoacă seismul audienţelor. Ocupat de viraje, debraieri, demarări, etc., din vocabularul de tip raliu, domnia sa abia reuşeşte să fie în acelaşi timp la toate posturile de televiziune şi radio din România, iar atunci când calul are gust de vită se băgă în seamă şi pe...afară (la teveu mă refer). Dacă până ieri, veioza, pardon shaolinul luminii, era peste tot (mai puţin la meteo şi acolo unde tigăile fac minuni), astăzi, cel poreclit total pe nedrept – micul Titulescu – e peste tot.

E drept întrebările diferă de la o televiziune la alta, de la un moderator la altul, dar ca un făcut, răspunsulrile îmi par aceleaşi. La început, par desprinse din infantilismul unui elev de clasa a II-a, cu o uşoară repetiţie a întrebării şi apoi câteva concluzii pline de rezolvări în termenul cel mai scurt, ca de exemplu, până la finalul emisiunii respective. Dar asta n-ar fi baiul hăl mare, m-a descumpănit uşurinţa de a vorbi şi a găsi o soluţie, de parcă până acum ar fi fost invers.

Tinereţea şi lucrarea de doctorat cred că au stat la baza blocării referendumului de mai demult. Astăzi se simte miros de aceleaşi poveşti dar cu alţi purceluşi sau ursuleţi.

După ce nemţii şi-au luat labele de pe urs, aruncându-l spre cinematografia de pe la noi (Călin Netzer, regizorul filmului Poziţia Copilului – marele premiu „Ursul de Aur – Berlin 2013), Victor Ponta încearcă să-mi găsească o nouă....poziţie în drumul spre noi culmi de dezvoltare cu staţii prin satele sărăciei.

Victor Ponta, e peste tot. E planton la hotarele ţării. Aflat în schimbul 1, 2 sau 3 şi atent precum alţi premieri români dea lungul vremii şi a vremurilor, scurtează totul cu o declaraţie ce o să ţină atenţia românilor preţ de câteva emisiuni, zile şi campanii electorale.

„...există un interes politic de campanie al celor aflaţi acum la guvernare în Ungaria, al celor de la FIDESZ, colegi şi prieteni cu PDL în PPE. Noi trebuie să fim foarte deştepţi, fermi dar deştepţi, să nu ne lăsăm provocaţi. De fapt pe ei nu îi interesează nici ce se întâmplă în România, nici ce face sau nu face comunitatea maghiară în România, pe ei îi interesează să câştige voturi în alegerile din Ungaria..."

Au mai fost câteva cu subiect şi predicat despre steag şi ţinut, dar aştept...replicile seismului.

Plecat cu viteza adaptabilă numai pe macadam, acelaşi sofer din dreapta, îmi răscoleşte în inimă câteva cuvinte cu un alt grad de dificultate. La prima lectură am crezut că-i un copilot aflat sub influeţa băuturii şi a celor mai în vârstă, apoi mi-am revenit. Nu avea cum să.........dacă nu erau cei...........altminteri.........de ce? În locul spaţiilor libere alegeţi trei, patru opţiuni din următorul şir de cuvinte: rechini, dinozauri, conducă, cedează, trecerea, baroni, acolo, tot, noi. După ce aţi format fraza, vă rog daţi delete.

...banii pe care domnul Băsescu n-a reuşit să-i aducă pentru România, va trebui să-i lumăm de la cei care se uită acum (n.n. - telespectatori) la noi, adică 9 miliarde de euro trebuie din taxe şi impozite naţionale, 9 miliarde de euro pe care n-am reuşit să-i obţinem...”

Am ascultat mesajul de mai  multe ori, cred că de vreo...9 miliarde de ori şi tot n-am înţeles de ce naiba, eu, cel ce cotizez la taxe şi impozite naţionale, musai să fiu martor la dialogul surd dintre doi oameni atât de căpoşi: unul ales pe 5 ani, iar altul numit, dar nu ştiu pe câţi ani.

Prietene premier, am o dilemă de tip poantă.

De ce numai absolvenţii (unii) de drept pot să devină premieri?

Pentru că numai ei (unii) pot să aibă o sinceritate debordantă. (să nu râdeţi, risc de a vă crăpa buzele)

Revin, că-mi place de şoferul cu volanul pe...dreapta.

De dincolo şi dincoace de semafor, Pilu

LUNI SEARA

Aş îndrăzni să spun în scris despre venirea primăverii, dar trăind, alături de voi, nu pot decât să spun că „iarna nu-i ca vara” şi nici campionatul nost nu-i mai...timpuriu. Mă refer  la fotbal, dacă n-aţi băgat de samă până amu.

Ultimul sfârşit de săptămână din februarie două mii cu treisprezece este dedicat, printre altele, fotbalului atât de curat, încât îngerii devin şefii comisiei de arbitraj, iar dracii stau în tribune şi dârdâie de frig. Asta numai în lunile cu „r” de la...ridicol.

Nu-i bai. Pe axa creată de marele blond u-ist (vă rog nu aruncaţi cu pietre): insolvenţă – impotenţă – inconsecvenţă, porneşte pe un drum al hazardului şi „U” Cluj.

Stau şi mă întreb, ACEASTĂ ECHIPĂ DE FOTBAL creată şi dusă înspre ceva, aparţine UNEI IDEI?

Echipa are un nou ştaif, pardon...staff. Echipa, de fapt societatea târâtă să depună jurământ sub Biblie că n-a mâncat usturoi, gulaş, n-a băut pălincă şi n-a gustat din jumeri (asta e, dacă gătesc pentru Gigi) aşteaptă acum la cotitură...falimentul sau drumul spre glorie.

Inexistentul, din toate timpurile, „omul din acte” pe numele de cod şi-a luat măsuri de preAcauţie.

Printr-un birou mascat s-a discutat „noul proiect” al returului, de fapt a ce a mai rămas din el. Ganea, noul purtător de diplomă PRO, se ia la trântă cu un eventual matineu. Transferurile au fost realizate pe traseul: buget – pamfelt – discret.

Noile achiziţii dau pe dinafară de tinereţe şi dorinţă de afirmare. Râd şi acum la cuvintele grăite de semianalfabetul „Bloc – notes” – „nu mi-am propus să marchez nici un gol”. Startul bate la uşă, iar DIICOTUL e pe aproape. În cartea sfântă scrie: „...bate şi ţi se va deschide...”. Bătăile se opresc. Suporterii...plâng.

Dar, să nu amestec scula cu...prefectură, sau cam aşa ceva.

Ganea şi-a format o idee despre echipă, conducere, adversari, arbitraj, cu tuşieri cu tot, dar nu ştiu dacă şi-a format vreo părere despre...suporter. Am scris la singular în mod intenţionat, deci nu-i o gafă, cum ar crede cei ce scriu după...dictare şi sentimente (!?)

Primul meci şi al naibii adversar. Dacă veioza, pardon războinicul luminii, a fost „răsplătit” pentru „bunele intenţii ” cu trei ani şi aceia cu suspendare, mă întreb dacă fostul patron a nost, mai dispare val vârtej din biroul palatului când vede celula, pardon camera de luat vederi.

Mi-ar plăcea să cred că pronosticul meciului de luni seară (n.n. 25 februarie) e o dilemă  în trei. 1, X sau 2, dar tare mi-e teamă că „solistul” îşi bagă coada şi matineul devine realitate, fără a face nicio „iluzie” la cartea lui Vladimir Cinezan şi ale lui minute îngheţate. (n.n. – La „U Cluj minutele îngheţau la ora 11, editura Grinta, 2007)

Pentru mine e un retur...înciudat. Baremul a murit, de aceea zestrea, nu vinul, punctelor e direct proporţională cu bugetul. Să traduc mai bine: insolvenţa bate filmul, iar filmul bate...încasările.

Nu cred că actuala echipă e mai presus de ce-am avut, evident părere de chibiţ, dar nici nu sîntem, cu ştaif cu tot, demni de partea a doua a filmului...”Pe aici nu se trece”.

Mai trist ca niciodată e acest început de semi-retur, de vină e  ziua debutului. Luni. Cum nici iarba nu creşte, de ce taman Ganea şi strategia lui ar da peste cap unele şi altele.

Stimate „conducător în acte” am o neîntrebare. De ce am pierdut la CSM Iaşi cu 4 la 0? Pentru a vă ajuta cu răspunsul am trei variante:

1.      pentru că la pauză era...deja 3 la 0

2.     pentru că declaraţia lui „Papi” a sunat cam aşa: „...a fost un meci ciudat, într-o seară ciudată...”

3.     fifty – fifty, fără a mai suna pe cineva.

Eu credeam că am şi uitat de acel meci.

Îmi reamintesc că şi luni se joacă seara. Nu ştiu cât de ciudată poate fi acea seară de februarie.

Evident cotele îmi sînt defavorabile, de aceea cred într-o minune. Ce ar însemna o zi din viaţa unui suporter, indiferent de locul în care spune el – TEMPO „U” – fără speranţă? Ar fi o „chestie” ce-şi pierde identitatea în 24 de ore, de aceea cred într-o lumină, luni seara.

De dincolo şi dincoace de „Luni”, Pilu

p.s

dacă nu-mi iasă...lumina, sînt liniştit. Pisica mea e...Luni.

PORTRETUL - ROBOT

Din străfundul gândirii mele de tip bolşevic dar cu uz didactic democrato-republican, provoc în această poveste un...desen. Precizare utilă precum reforma. Nu-i autoportret, nici caricatură ci pur şi simplu un portret robot a viitorului primar ales în această urbe ce dă pe dinafară din toate punctele de vedere şi...de loc. Da, ai ghicit, apreciatule cititor e vorba de Cluj-Napoca.

Nu trec în revistă şi-n dosare pe cei trei crai de la răsărit (asta şi datorită geopoliticii someşene), dar simt în lichidul fierbinte că această funcţie, de primar, a fost construită irecuperabil, după chipul şi asemănarea portretului de tip robot dispus şi predispus în acelaşi timp la toate şi la nimic.Să fii şăful sau capo di tutti capi într-un oraş când academic şi bonom, când aplecat şi trist, musai să ai un dar de a te...apleca. Să fii adus de spate înspre înainte pentru a nu sesiza când te închini în faţa cuiva şi îndeplineşti cu stricteţe toate „gândurile de bine” sau atunci când te „apleci” pentru a ridica ţie şi celor „din jurul tău” micile „scame” uitate în mod întâmplător într-un plic, pardon aiurea, pe biroul tău plin de praf.

Nu poţi să câştigi printr-un limbaj dur, de tip decizional, scurt şi plin de viaţă cazonă. Calmul, lingăismul (nu ştiu dacă există cuvântul, dar cunosc...atitudini), perfidia şi promisiunea în prăpastie musai să facă parte din limbajul şi comportamentul electoral. Continuarea acestei fraze prin exemple e una dedicată pleonasmului şi ridicolului.

Postura de lider a opoziţiei nu ajută nici pe cetăţeanul turmentat, pardon alegătorul, nici pe candidat, viitor reţinut. Eşti obligat să fii liderul cu faţă...umană, măi...animalule!

Sprijinul „portretului robot” musai să fie unul discret în prima fază, apoi brusc şi dintr-o dată, oamenii din spate pot ocupa, pe merit evident, funcţiile special amenjate.

Să nu pleci din start cu handicapul de candidat. Să-ţi intre în cont şi-n tăcere că TU eşti merituosul...ales. Nu toţi pot avea acces la conturi, dosare, facilităţi în acelaşi timp şi pe o perioadă...determinată de atenţia celor ce veghează la liniştea şi bunul mers al lucrurilor spre...balanţă, dar nu cea care simbolizează...horoscopul.

„Portretule-robot” să-ţi intre bine în şale şi-n cv că nu contează „cât de lung ai părul” ci „contează cum şi cât gândeşti”. Cu alte cuvinte nu poţi fi acuzat de plagiat, că n-ai cursul de apărare şi atac  „x” de doi ani făcut într-o vacanţă de două săptămâni printr-un cătun uitat de „goagăl meps” şi de Riviera Franceză, ce încet dar sigur devine pământ...românesc.

Aşa că nu-i bai mare că eşti mai studios decât predecesorii. Rolul tâu e să n-areţi aceste...cunoştinţe. Te faci mic, aplecat, umil şi deloc folositor.

Cine îşi mai aduce aminte de „trecutul” tâu? Cât timp „dansezi” pe „portativul” impus la libere, farmecul de bun conducător nu-l ia nimeni, nici măcar...rivalul, care, fie vorba între noi, este mai vânjos şi...ortoman.

„Portretule-robot” mai notează câteva aspecte ce-i musai a fi însuşite:

1. Să nu convingi pe nimeni că poţi conduce vreo instituţie;
2. Să nu vorbeşti în somn nici când eşti chemat să dai cu...subsemnatul;
3. Să nu spui nimănui nimic din ce nu vrea el să...audă;
4. Să nu mergi pe jos, rişti să te întâlneşti cu...prieteni;
5. Să nu dai nimănui nimic în cer numai pe pământ;
6. Să nu crezi că eşti...singur.

Au fost câteva idei sau rugăminţi, „portretule-robot”.

Cred că merit un astfel de candidat. Vreau să-mi schimb...actualitatea din urnă. Vreau ceva nou. Vreau un individ-robot dispus să jongleze cu faptele, proiectele şi cu nelipsita...reformă. M-am săturat să tot aud de ea. Reformă în sus, reformă-n jos, de parcă ar fi membru activ în bunul mers spre...nicăieri.

Vreau să existe corupţie, şpagă la fiecare uşă şi balama. Peste tot nelegiuri ca-n vestul sălbatic şi estul domestic, dar-ar naiba în ea de...geopolitică.

M-am săturat de normalitate. Nicio arestare, nicio dezvăluire, nimic senzaţional şi în...direct.

„Portretule-robot” ai o şansă. Poţi aduce „modernismul” pe malul Someşului. Apropo Gherla nu-i pe malul Someşului?

Vreau bugetari şi funcţionari cu salarii până la cer şi prime la fel, dar în sens invers. În spitale operaţiile să se facă ca-n duminicile uitate. Duminica asta operez un...soţ, duminica viitoare...soţia. În şcoli elevii să uite de gramatică şi tot ceea ce derivă din ea. Să treacă ei la catedră şi să-i asculte pe...dascăli, poate atunci vor înţelege unele poveşti pline de har şi tristeţe ce au trecut prin acest oraş.

Poate atunci vor înţelege de ce un „portret-robot” poate să nu...existe.

De dincolo şi dincoace de voi, Pilu

p.s. vă rog să aveţi curajul de a avea...CURAJ

AVEM ANTRENOR. CINE-I TUŞIERUL?

Dialogul surd dintre insolvenţă şi impotenţă este marginalizat de toţi şi toate. Cu surlele şi trâmbiţele dăruite de Moş Gerilă preacinstitului Florian (încă nu m-am decis dacă sînt pro Walter sau anti Bucşă) într-un vacarm de nedescris dar şi într-un început de sfârşit de săptămână, preAocupat cu „gratuităţi externe”, într-o pauză de masă şi două sms-uri cu inexistentul Limoniu, face şi drege o altă „mare afacere”(?!). Ajunge antrenor la „U” Cluj nimeni altul decât Jerry Gane, pardon Ionel Ganea.

„Marele blond” (un amic aşa-l creionează, dar are dreptate numai că eu îndepărtez adjectivul...mare) şi Fata Morgana negociază şi-l înscăunează pe un jilţ, două sau chiar mai multe pe un necunoscut în lumea marilor...”succesuri”. Şi astăzi râd, la doi ani şi ceva de când fostul pamfletis-patron al Politehnicii Timişoara spunea despre Jerry Gane, pardon despre Ionel Ganea: “…, ca om, e capabil sa infecteze până si penicilina!”

Aşa că sînt fericit. Avem anti-antibiotic. Ţara asta, pe numele ei de origine, România, e plină de har. După ce Dumnezeu a dăruit lumii pe măria sa, dracul, noi, românii am descoperit pe…mama dracului. Aşa că sînt bucuros, nu sînt…orfan.

Revin la Ganea. Na, că n-am mai greşit. La prima vedere pare un antrenor ce a trecut prin bibliotecă, chiar şi de două ori pe zi. Nu construiesc această poveste în jurul celor două decenii (aproape) de statistică pe teren a „zidului din faţa antibioticului”, n-am de ce să o fac, în această poveste îmi îndrept cuvintele spre antrenorul UNIVERSITĂŢII CLUJ.

Doar un obraznic ar scrie, se putea şi mai rău, dar nu sînt obraznic.

Doar un arbitru ar spune îşi dă în petic, dar nu sînt arbitru.

Doar un jucător ar spune e o chestiune de zile până când bate pe cineva (indulgenţa aici a atins...cerul), dar nu sînt jucător.

Propoziţiile de acest gen pot să continue, dar le-am oprit. Ştii de ce? Pentru că eu nu sînt niciunul din toatea acestea. EU SÎNT, SUPORTERUL UNIVERSITĂŢII CLUJ şi atât.

Ionel (presupun că ne-am cunoscut deja) vreau să cred în semnul Fetei Morgana, dar din păcate el se manifestă prin ţările calde, iar acum la Cluj-Napoca e iarnă. Dacă e iarnă e şi…zăpadă. Niciodată nu m-am bulgărit în…mai (La Cluj-Napoca, evident).

Mai râd şi acum în hohote sacadate când îmi privesc biletul de pariuri. Am pierdut pe mâna mea şi al naibii, am fost...atenţionat că pierd, dar când ai tăi... (Organelor de control, am o rugăminte. Ignoraţi această propoziţie. E falsă !!!)

Eu dau un vin bun dacă pierd. Of, am uitat, nu-ţi plac pariurile? Acceptă-l doar pe ăsta. Revin la vinul de calitate şi căldura lunii lui cireş.

Atunci, în iunie sînt la Cluj. Dă-mi un semn…să bem un vin.

Întrebare: un pahar sau…două pahare?

De dincolo şi dincoace de…retur, Pilu

p.s.

Ionel te rog să o întrebi pe „Fata Morgana” unde se mânâncă în Cluj-Napoca  slănină, ceapă roşie, jumări. Nu de alta, dar n-aş vrea să pleci…flămând.