PARFUM CU MIROS DE… PENSIE

Cireşele colorează tabloul lunii lui…cireşar, la fel şi ploile, dar parcă acest tablou e lipsit de valoare fără o critică plină de poveste şi parfum cu miros de femeie. Mi-am răsfoit privirea peste dealurile acoperite de cireşe coapte şi pentru o clipă mi-am închinat auzul şotiilor şi nelegiurii de peste alte dealuri lipsite de cireşe coapte.

O femeie lipsită de parfum şi mult mai dolofană de cum aş fi crezut îşi împinge meritul spre limite nebănuite. Ciudat, această femeie şi repet, lipsită de parfum, răstoarnă traseul clasic a unui banal lift. Da. N-am nevoie de un lift vertical. Să culeg cireşe din lift? Ciudat. Scara e drumul ce-mi leagă mâna de banala cireaşă coaptă, lovită de soare şi ploi.

Femeia lipsită de parfum, încearcă să-mi provoace dispreţul. A reuşit.

Cu ani în urmă, femeia lipsită de parfum, îmi arăta traseul liftului banal. Îşi forţase dieta printr-o grevă a foamei. Da. Mai mult de două luni îşi aşezase viitorul în faţa unei diete nelipsite de emoţie. M-a apropiat şi pe mine apreciatule cititor. Am suferit, atât cât am înţeles şi am putut culege cireşe dintr-o livadă…cu vişini. Abia mai târziu am înţeles gustul acrişor al cireşelor.

Femeia lipsită de parfum îşi răscoleşte atitudinea de fost dascăl şi grevist al foamei şi înceacă să-mi facă o analiză a poeziei lui Goga (n.n. Dăscăliţa) şi prezenţa rahatului de pe buzele omului fără parfum. După dieta din urmă cu câţiva ani, femeia lipsită de parfum, renunţă a mai gusta din cireşe şi-şi hrăneşte mintea cu mult rahat, poate prea mult rahat. Să apelezi la o dietă şi să forţezi chiar şi moartea, iar apoi să înfuleci rahat lăsând la o parte mirosul de parfum?  De ce?

„..La tine vin nevestele să-şi plângă

Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul

Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove

În alte ţări când le trimiţi oftatul...”

(Dăscăliţa – Octavia Goga)

Apreciatule cititor, mi-au plecat românii la cules de cireşe şi căpşuni, iar femeia lipsită de parfum şi cu o dietă de rahat, îţi şi îmi forţează viitorul pentru un pumn de galbeni, atunci îmi întind povestea şi nu pot să tac (scriu). Ce alegi femeie între versurile lui Goga şi negânditele tale cuvinte? Le reamintesc pentru tine, apreciatule cititor – „…din ce le dă cetăţeanul…” + „…merităm să fim recompensaţi…”

Ptiu drace unul cu recompensa, altul cu rahatul. Femeie du-te-n dieta mea şi lasă-mi pensia liniştită. Să fii atentă femeie că copiii (pentru tine nu-i cacofonie) n-au cireşe pe masă şi părinţii la fel. Iubeşte-ţi partidul şi rahatul ce-l înfuleci, renunţă la diete televizate şi aruncă-te peste cuvinte scrise cu sânge, sânge ce a curs în decembrie şi-n iunie şi nu numai, ca tu, femeie fără parfum, să poţi înfuleca pe nemestecate speranţe.

Sunt trist şi plin de ură că mi-am întins povestea despre tine femeie, ce ai fost acoperită de Dumnezeu cu harul creaţiei. Te-ai acoperit cu „desene animate” (sacoul) şi te hrăneşti cu.. grevă a foamei, femeie lipsită de parfum. Mirosul cireşelor de iunie l-ai distrus prin cuvânt şi dorinţă.

Dacă vrei pensie meritată intrebă-mi părinţii.

Dacă vrei pensie întreabă-ţi părinţii.

Dacă vrei pensie întreabă morţii acestei naţii şi peste tine o să curgă sânge şi dispreţ.

Du-te-n pana mea de grevistă, femeie lipsită de parfum!

De dincolo şi dincoace de orice parfum , Pilu.

O ZI

Marea Unire a adus liniştea pe aceste pământuri, uneori pe nedrept împărţite spre alţi stăpâni. Românii, după Marea Unire, s-au prins într-o horă ce nu-şi poate opri, dar nici n-are dreptul, ritmul. Centrii nervoşi ai fiecărui român s-au iscălit pe harta unei Românii Mari şi Demne. Cu fiecare ce a trecut De la Marea Unire, românii sunt mai datori trecutului şi nu oricum, ci prin fapte ce nasc viitorul. Musai să cânte şi să grăiască limba ce i-a unit.

Toamna anului 1919 pare una desprinsă din basmele cu prinţi şi zâne. Poeziile şi-au dat versurile cântecelor ce astăzi se aud în orice punct unde există Identitate şi Limbă. Cu hotare ferme şi având în fruntea ţării Coroana, românii se întorc acasă. La fel se întâmplă şi cu un grup de studenţi români ce au avut şansa să fie atinşi de harul lui Dumnezeu şi să creeze AICI, la Cluj, un club sportiv ce va răsturna orice formă de imaginaţie şi continuitate în sport.

Dascăli, medici, avocaţi, academicieni şi nu numai, au scris şi vor mai scrie despre „Universitatea” Cluj, dar oricâtă dinamică ar fi în cuvinte, totul se sparge şi te obligă să priveşti acest club, nu înainte de a te adresa lui cu…Dumneavoastră.

De aici încolo încep poveşti cu prinţi şi zâne, cu pitici şi flori, cu păduri şi căsuţe, cu munţi şi dealuri, cu apă şi foc. Ele sunt legende, pentru că n-ai cum să crezi că au existat vreodată astfel de minuni, ce au dat sens unei vocale cu formă ciudată, cu două vârfuri şi un pod ce le  unesc. Vocala e „U”. Minunea e Ideea. Ea a fost şi rămâne singurul pod ce uneşte trei pământuri: Adevăr, Limbă şi Istorie.

„U este simbolul unei inimi româneşti”

sfârşit de martie, 2013

        Acum, la sfârşit de mai mă provoc să-mi răsfoiesc povestea. O singură zi îţi cer cititorule. O singură zi din multele tale zile. Îţi propun să răsfoim împreună o carte sub formă de şapcă şi colorată-n roşu. „Şepcile Roşii” tălmăcită de nea Vanea şi povestită de nea Mircea. Printre rândurile acestei „şepci” am redescoperit întâlnirea dintre „Ţop” şi „doctorul” (n.n. Ion Voinescu şi Mircea Luca).

„…dragă Mircea , de foarte multe ori m-am întrebat cum de aţi făcut să ne bateţi în atâtea rânduri, deşi, poate niciodată nu aţi avut o echipă mai puternică decât a noastră. Abia astă seară, aici, îmi dau seama că ne-aţi bătut cu cântecul…”

Pag. 156 – „Şpecile Roşii” Ioan Chirilă (ediţia a II-a)

        Şi atunci îmi repet începutul, e mult când îţi cer o singură zi?

De dincolo şi dincoace de amintiri, Pilu

SFÂRŞIT DE MAI (cei mulţi şi cei puţini)

Finalul lunii mai răscoleşte amintiri în faţa frunzelor căzute, chiar dacă-i un anotimp nepotrivit ruginiului şi a timpului drept. E final de mai şi atât.

Vieţi şi destine se prind de mână şi îşi sărută locul, ele pleacă spre un sfârşit de mai, departe de locul creaţiei.

Aici, la  Cluj, s-a născut o IDEE.

Puţini şi mulţi se aruncă în plasa amintirilor şi aleargă spre sfârşitul de mai precum alergătorul spre medalia eternităţii. Obrajii celor mulţi şi puţini se-nroşesc ca macii, efortul e înconjurat de dragoste şi simplitate.

IDEEA e pură şi e împachetată între palme desprinse dintr-o  rugăciune, aşteaptând cântecul. Cântecul celor mulţi şi puţini. Cântecul e nemuritor şi-n ciuda unui concurs pierdut e şi unic. Bătrânul cântec astâmpără setea de succes a modernismului competiţional, îi lasă pe cei mulţi şi cei puţini să urle note în alb şi negru.

IDEEA se redescoperă, îşi trânteşte vălul peste inimi şi pietre. Apele îşi curg poveştile şi pietrele plâng. Plâng cei mulţi. Plâng şi cei puţini. Plâng şi cântă.

Stele se trezesc de cu ziuă. Astăzi e spectacol. Scena e deschisă. Intră actorii ce-şi cunosc rolul învăţat timp de un secol, e drept un secol fără câteva…minute.

E IDEEA  de la borna 96. Veşmintele sunt aceleaşi. Cei mulţi  şi cei puţini îşi prind tot, viaţa şi neviaţa, deschid poarta spectacolului şi soarele răsare într-o noapte nebună. Soarele nu poate lipsi de la acest spectacol, îşi schimbă timp de o IDEE rolul, devine nelumină şi lasă bezna să cânte alături de stele. Acolo sus IDEEA a lăsat strălucire, stelele au fost şi ele, la un sfârşit de nemai, vieţi şi soare, cântec şi poezie.

Atunci - minuni dintr-o IDEE - au lăsat să curgă Someşul până dincolo de vărsare. Au împachetat IDEEA fără nicio copertă, au distrus cristalul şi mi-au dat sunetul cristalin de IDEE simplă şi întreagă. Mi-au încercat ochii, mâna şi destinul nenăscut.

În sfârşitul ăst de mai m-am înghesuit între cei puţini. Cei mulţi sunt acasă, dar IDEEA e la toţi.

Netestamentul îl păstrez şi-l deschid. Citesc. Ninge-n mai! Ţi-am spus cititorule, e doar sfârşit de mai. E spectacol. Pentru o secundă IDEEA revine acolo, unde s-a redescoprit.

Cei puţini sunt martori, cei mulţi sunt mai presus de atât, sunt martorii martorilor. IDEEA e capabilă să facă în acelaşi timp şi nuntă şi botez şi parastas, doar ţi-am spus, e mai şi ninge.

Alerg cu cei puţini şi cânt cu cei mulţi. Te chem să ardem torţe, te chem să arătăm IDEEA, te chem să cânţi cu mine note dintr-o IDEE ce-şi plânge atât de trist prezentul, un prezent lipsit de nuntă, botez şi parastas.

De dincolo şi dincoace de 17 iulie 1965, Pilu.

Moguţ, Marcu, Georgescu, Grăjdeanu, Câmpeanu, Alexandru, Neşu, Szabo, Ivansuc, Adam şi Suciu – minuni dintr-o IDEE.

LUCRARE SCRISĂ

Hai noroc, cititorule

Trec peste introducerea protocolară și înghesuită cu (de) întrebări malițioase, chiar dacă la suprafață sunt acoperite de zăpadă. Printre lecturile zilei de azi dezmățul a fost, cum bine spune un prieten, forța (–f). Nu trec la explicații, dar prin fața manualului de fizică ai trecut și tu cititorule, chiar dacă n-ai dat meditații și nici n-ai ajuns președinte…virtual. Haosul l-am înțeles din primele rânduri, m-am sprijinit pe câteva amintiri și am început să-mi rezolv mica mea problemă.

Problema n-avea enunț, nu căuta soluții, mă plimba peste un text lipsit de conținut și greutate. Cine naiba, scuză-mi expresia, este această ”forță (-f)”? Chinuit de notele din liceu abia îmi aduc aminte de bazele mecanicii exagerat de clasice. La început credeam că-i jucător de fotbal din Premier League, apoi l-am crezut fondatorul mișcării laburiste, spre final am aflat că-i fizician și-l cheamă Newton. Nimic mai simplu. O idee, un măr și o lege. De fapt mai multe.

Întrebările din interiorul meu așteptau răspuns din…exterior. Laburist? Chestia asta îmi sună ceva muncitoresc, adică efort, social-democrație, stânga și alte repere ce mă duc la pierzanie.

Înțeleg, în sfârșit, de ce pe vremuri dacă scriai cărți erai arestat și astăzi dacă aș face același lucru m-aș…elibera. Ptiu, al naibi gândire. Mare scriitor a fost Năstase (n.n. Adrian)  , așa cred, deschizător de pârtie (apropo cuvântul pârtie e folosit în literatură?).

Scriitorii cu dispreț față de laburism și rătăciți  între spațiu și timp, și-au scuipat în sân, au aruncat tablele printre gratii și așezați pe scaunul deloc electric au început să scrie.

Da, au și nu a. Suntem o națiune cu multe talente în ale cuvintelor și notelor, chiar dacă notele uneori sunt și informative. Nu-i așa jegurilor ce vă vindeți pe o bancnotă sau un telefon, aparat evident?

Preacinstitul fost primar, actual deținut - fie vorba între mine și tine cititorule, îi șade bine acolo - de Cluj și Napoca, cu nume de cod ”fifthy-fifthy ” dar la începuturi era mai mic ”10%”, a devenit scriitor. Sorin Apostu devine confrate cu Nichita Stănescu și I. L. Caragiale. Într-o celulă bine dotată, chiar și cu aer, Sorinel și-a dat frâu liber creației artistice. Nu știu dacă este un roman, dar eroul principal, de fapt băiatul bun, a…dispărut. Debutul literar pentru Sorinel, scriitorul minune a apus.  Gratiile cred că produc mâncărimi artistice, alminteri nu-mi explic cum alt preacinstit deținut și-a aruncat zarurile în buzunarul fetei de pe bicicletă și a lăsat ca inspirația să-i dea…libertate, dar nu ziarul.

Gigi, pe numele adevărat Gheorghe a lăsat spre nemurire și cuvinte rostite: ”… Poporul mă vrea în libertate. Mai scriu o carte de religie şi una de sport şi după şase luni ies…”. Împotriva creației n-am fost și n-am să fiu. Sunt curios dacă lista mai suportă și alți debutanți. Ptiu, a și apărut. Mihai, prenume destinat, Stoica vrea să devină și el…debutant. Dacă talentul scriitoricesc  e asemănător zeflemismului din libertate, cred că un singur exemplar ajunge și poate să participe la premiul pentru debut oferit de Uniunea Scriitorilor. Ce, doamna cu trei nume de familie n-a primit această distincție? Nn Stoica și-a propus să scrie o carte despre campionatul mondial de fotbal din Brazilia. Printre gratii fotbalul se vede altfel. O să aflu despre tunurile date de localnici, turiștilor europeni și nu numai, de ce mâncarea braziliană nu poate fi servită în penitenciarele din România, câte și mai câte. Cred că prefața aș împinge-o spre Ioan (n.n. Giovani). El are flecma mai subțire, e stilat.

Am înnebunit de atâta lectură de calitate. Sorin Apostu m-a frecat cu o lectură pe cât de profundă pe atât de avangardistă. Mă întreb doar o singură dată de ce bunul simț e compus din două cuvinte. Apoi tac. Romanul lui Sorinel intitulat "Producerea preparatelor din carne" e un anasamblu de lucrări științifice. Cred că cei ce au murit la Canalul Dunăre - Marea Neagră așteaptă, acolo în cer, aceste mari creații. Romanul ” Producerea preparatelor din carne” s-a născut într-o celulă de la Gherla. Ce caraghios. Dacă un bolnav, dintr-un banal spital nedotat din România ar scrie o carte intitulată ”Cum să mori cu zile”, i-ar prelungi  viața amărâtului bolnav? Mira-m-aș.

Nici nu vreau să știu cine a construit o asemenea lege, nici nu-l salut. Trist și ciudat. Comuniștii te băgau la zdup dacă scriai și tot comuniștii te scot dacă scrii.

Becali se zbate cu creația artistică între fotbal și Dumnezeu, poate îl legitimează la Steaua și mântuirea e garantată, Nn Stoica vrea să-mi reamintească de plaja Copacabana și bucile braziliencelor, bicicliste ce-i drept, iar șpăgarul deținut mă inspiră cu o rețetă de salam tras printre gratii. Aștept un mers al trenurilor, sau o carte de sms-uri. Pe tine Gigi te așteaptă poporul. Care popor?  Am o rugăminte. Din micul vostru venit,  ce v-a adus libertatea mult nedorită, mă puteți ajuta cu o minimă sumă de bani pentru a-mi publica și eu o carte. Așa ca-ntre confrați. De la literă la literă.

Potrivit Legii 275/2006, "în cazul elaborării de lucrări științifice publicate sau invenții și inovații brevetate, se consideră 3 zile executate pentru 2 zile de muncă".

Gata. Plec la pationoar. Tu, cititorule? Tu, scriitorule?

De dincolo și de dincoace de mine, Io.