MUSTĂCIOSUL

Aşa-mi încep povestea cu un titlu ce nu-mi aparţine, dar mi-am luat din ne al meul  de acolo, o întâlnire ce am să o duc cu mine dincolo de marginea pământului şi am s-o arăt orizontului descoperit prin limbă şi…cuvânt.

Într-un oraş liniştit şi lipsit de o dinamică enervantă şi valori uitate, m-am întâlnit cu „o mustaţă” şi „o voce” ce le aveam în mine, dar neatinse de cuvânt. Mersul îl are precum îmbrăcămintea. Elegant. Gesturile îi sînt la fel de tinereşti, chiar dacă la televizor era…vocea. Fără mişcări bruşte ne-am salutat, îmbrăţişat şi ne-am…povestit. Dialog simplu, enervant de simplu, dar parcă în spate-l aveam pe Fănuş Neagu şi metaforele Bărăganului. Într-un colţ îl simţeam pe Ioan Chirilă sorbind o cafea. Era singur la masă. Alături stau şi croiesc un scenariu pentru viitor Ioan Cupen, Petre Gaţu, Eftimie Ionescu şi George Nertea. La o altă masă Laurenţiu Dumitresc. E clar am emoţii, sigur nu i-am văzut pe toţi. Eram încolţit de uriaşi şi emoţie. El, mustăciosul mi-a zâmbit , m-a împins spre o normalitate şi lovit din plin de o boemie pierdută m-am limpezit şi mi-am reînceput povestea.

Mustăciosul cu un joc de cuvinte deschide întâlnirea pe scenă. Da, acolo ne-am salutat. Scena e parte din trupul mustăciosului şi îi asigură aerul şi hrana. Apa şi-o ia din cer.

Mustăciosul mă întinereşte prin amintirile copilăriei lui. Le desface ca o zi de mâine. Îi sunt aproape. Răsfoieşte cuvintele din sala teatrului „Giuleşti”. Răsfoieşte replici nemuritoare şi îşi apără decorul trecutului cu o singură armă. Libertatea. E drept, odată intrat în poveste şi rumegând atent trecutul lasă să curgă o replică simplă - „povară grea şi libertatea asta” – continuă la fel de sigur precum pistolul de la tâmpla mustăciosului, puţin mai târziu ce-i drept.

Mustăciosul se foieşte şi cred că răbdarea e disconfortul. M-am înşelat. Vrea mai aproape de mine. Mă întreb şi tac, apoi nasc din mine o întrebare. De ce?

Fuge  de răspuns, mă roagă să-l întreb pe Dumnezeu. Zâmbesc şi-l invit să devină pământean. Râde. Îmi răsfoieşte munca. Mustăciosul nu este o poezie, e teatru. Teatru şi teatru. Privesc în jurul meu şi îi văd pe Fănuş Neagu, Ioan Chirilă, Ioan Cupen, Radu Urziceanu şi toţi cei ce l-au împins spre cuvintele din jurul fotbalului, drag mustăciosului, încât s-a tolănit într-un scaun plin de coroană şi îmi aruncă cronici acoperite cu ciudă, muncă, umor şi speranţă precum „femeia în blugi” (eroina din piesa de teatru – Animalul, acest om ciudat). Era fermecat şi mulţumit. Munca lui e vie şi miroase a podea.

Mustăciosul descoperă viitorul lui târziu. Îşi aruncă viaţa ca jertfă şi forţeză să fie bine în jurul lui. Orizontul lui de atunci era Ducu (fiul cel mare). Reuşeşte. Tace. Face. Plânge. Munceşte. Uneori fără a-şi crea o nouă scenă, se bate cu moartea. Puţin mai târziu râde de moarte şi amestecă pescăruşii şi mistreţii într-un rol acoperit de radiografie (n.n. Nu mor pescăruşii când vor porcii mistreţi).

Mustăciosul redescoperă cu eleganţa-i crescută de copil, o nouă poveste. Cuvintele din jurul lui. Am impresia că munceşte de două ori în acelaşi timp pe scene diferite.

Mustăciosul nu e zeflemist dar ştie să fie. Îl dezbrac de eleganţă şi văd că are umorul la degetul mic de la piciorul drept. Mustăciosul e complet.

Îţi mulţumesc Mircea M. Ionescu. Îţi cer prea mult dacă te rog să-mi rămâi prieten încă o sută de ani?

Servus, mustăciosule.

PARFUM CU MIROS DE… PENSIE

Cireşele colorează tabloul lunii lui…cireşar, la fel şi ploile, dar parcă acest tablou e lipsit de valoare fără o critică plină de poveste şi parfum cu miros de femeie. Mi-am răsfoit privirea peste dealurile acoperite de cireşe coapte şi pentru o clipă mi-am închinat auzul şotiilor şi nelegiurii de peste alte dealuri lipsite de cireşe coapte.

O femeie lipsită de parfum şi mult mai dolofană de cum aş fi crezut îşi împinge meritul spre limite nebănuite. Ciudat, această femeie şi repet, lipsită de parfum, răstoarnă traseul clasic a unui banal lift. Da. N-am nevoie de un lift vertical. Să culeg cireşe din lift? Ciudat. Scara e drumul ce-mi leagă mâna de banala cireaşă coaptă, lovită de soare şi ploi.

Femeia lipsită de parfum, încearcă să-mi provoace dispreţul. A reuşit.

Cu ani în urmă, femeia lipsită de parfum, îmi arăta traseul liftului banal. Îşi forţase dieta printr-o grevă a foamei. Da. Mai mult de două luni îşi aşezase viitorul în faţa unei diete nelipsite de emoţie. M-a apropiat şi pe mine apreciatule cititor. Am suferit, atât cât am înţeles şi am putut culege cireşe dintr-o livadă…cu vişini. Abia mai târziu am înţeles gustul acrişor al cireşelor.

Femeia lipsită de parfum îşi răscoleşte atitudinea de fost dascăl şi grevist al foamei şi înceacă să-mi facă o analiză a poeziei lui Goga (n.n. Dăscăliţa) şi prezenţa rahatului de pe buzele omului fără parfum. După dieta din urmă cu câţiva ani, femeia lipsită de parfum, renunţă a mai gusta din cireşe şi-şi hrăneşte mintea cu mult rahat, poate prea mult rahat. Să apelezi la o dietă şi să forţezi chiar şi moartea, iar apoi să înfuleci rahat lăsând la o parte mirosul de parfum?  De ce?

„..La tine vin nevestele să-şi plângă

Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul

Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove

În alte ţări când le trimiţi oftatul...”

(Dăscăliţa – Octavia Goga)

Apreciatule cititor, mi-au plecat românii la cules de cireşe şi căpşuni, iar femeia lipsită de parfum şi cu o dietă de rahat, îţi şi îmi forţează viitorul pentru un pumn de galbeni, atunci îmi întind povestea şi nu pot să tac (scriu). Ce alegi femeie între versurile lui Goga şi negânditele tale cuvinte? Le reamintesc pentru tine, apreciatule cititor – „…din ce le dă cetăţeanul…” + „…merităm să fim recompensaţi…”

Ptiu drace unul cu recompensa, altul cu rahatul. Femeie du-te-n dieta mea şi lasă-mi pensia liniştită. Să fii atentă femeie că copiii (pentru tine nu-i cacofonie) n-au cireşe pe masă şi părinţii la fel. Iubeşte-ţi partidul şi rahatul ce-l înfuleci, renunţă la diete televizate şi aruncă-te peste cuvinte scrise cu sânge, sânge ce a curs în decembrie şi-n iunie şi nu numai, ca tu, femeie fără parfum, să poţi înfuleca pe nemestecate speranţe.

Sunt trist şi plin de ură că mi-am întins povestea despre tine femeie, ce ai fost acoperită de Dumnezeu cu harul creaţiei. Te-ai acoperit cu „desene animate” (sacoul) şi te hrăneşti cu.. grevă a foamei, femeie lipsită de parfum. Mirosul cireşelor de iunie l-ai distrus prin cuvânt şi dorinţă.

Dacă vrei pensie meritată intrebă-mi părinţii.

Dacă vrei pensie întreabă-ţi părinţii.

Dacă vrei pensie întreabă morţii acestei naţii şi peste tine o să curgă sânge şi dispreţ.

Du-te-n pana mea de grevistă, femeie lipsită de parfum!

De dincolo şi dincoace de orice parfum , Pilu.

O ZI

Marea Unire a adus liniştea pe aceste pământuri, uneori pe nedrept împărţite spre alţi stăpâni. Românii, după Marea Unire, s-au prins într-o horă ce nu-şi poate opri, dar nici n-are dreptul, ritmul. Centrii nervoşi ai fiecărui român s-au iscălit pe harta unei Românii Mari şi Demne. Cu fiecare ce a trecut De la Marea Unire, românii sunt mai datori trecutului şi nu oricum, ci prin fapte ce nasc viitorul. Musai să cânte şi să grăiască limba ce i-a unit.

Toamna anului 1919 pare una desprinsă din basmele cu prinţi şi zâne. Poeziile şi-au dat versurile cântecelor ce astăzi se aud în orice punct unde există Identitate şi Limbă. Cu hotare ferme şi având în fruntea ţării Coroana, românii se întorc acasă. La fel se întâmplă şi cu un grup de studenţi români ce au avut şansa să fie atinşi de harul lui Dumnezeu şi să creeze AICI, la Cluj, un club sportiv ce va răsturna orice formă de imaginaţie şi continuitate în sport.

Dascăli, medici, avocaţi, academicieni şi nu numai, au scris şi vor mai scrie despre „Universitatea” Cluj, dar oricâtă dinamică ar fi în cuvinte, totul se sparge şi te obligă să priveşti acest club, nu înainte de a te adresa lui cu…Dumneavoastră.

De aici încolo încep poveşti cu prinţi şi zâne, cu pitici şi flori, cu păduri şi căsuţe, cu munţi şi dealuri, cu apă şi foc. Ele sunt legende, pentru că n-ai cum să crezi că au existat vreodată astfel de minuni, ce au dat sens unei vocale cu formă ciudată, cu două vârfuri şi un pod ce le  unesc. Vocala e „U”. Minunea e Ideea. Ea a fost şi rămâne singurul pod ce uneşte trei pământuri: Adevăr, Limbă şi Istorie.

„U este simbolul unei inimi româneşti”

sfârşit de martie, 2013

        Acum, la sfârşit de mai mă provoc să-mi răsfoiesc povestea. O singură zi îţi cer cititorule. O singură zi din multele tale zile. Îţi propun să răsfoim împreună o carte sub formă de şapcă şi colorată-n roşu. „Şepcile Roşii” tălmăcită de nea Vanea şi povestită de nea Mircea. Printre rândurile acestei „şepci” am redescoperit întâlnirea dintre „Ţop” şi „doctorul” (n.n. Ion Voinescu şi Mircea Luca).

„…dragă Mircea , de foarte multe ori m-am întrebat cum de aţi făcut să ne bateţi în atâtea rânduri, deşi, poate niciodată nu aţi avut o echipă mai puternică decât a noastră. Abia astă seară, aici, îmi dau seama că ne-aţi bătut cu cântecul…”

Pag. 156 – „Şpecile Roşii” Ioan Chirilă (ediţia a II-a)

        Şi atunci îmi repet începutul, e mult când îţi cer o singură zi?

De dincolo şi dincoace de amintiri, Pilu

SFÂRŞIT DE MAI (cei mulţi şi cei puţini)

Finalul lunii mai răscoleşte amintiri în faţa frunzelor căzute, chiar dacă-i un anotimp nepotrivit ruginiului şi a timpului drept. E final de mai şi atât.

Vieţi şi destine se prind de mână şi îşi sărută locul, ele pleacă spre un sfârşit de mai, departe de locul creaţiei.

Aici, la  Cluj, s-a născut o IDEE.

Puţini şi mulţi se aruncă în plasa amintirilor şi aleargă spre sfârşitul de mai precum alergătorul spre medalia eternităţii. Obrajii celor mulţi şi puţini se-nroşesc ca macii, efortul e înconjurat de dragoste şi simplitate.

IDEEA e pură şi e împachetată între palme desprinse dintr-o  rugăciune, aşteaptând cântecul. Cântecul celor mulţi şi puţini. Cântecul e nemuritor şi-n ciuda unui concurs pierdut e şi unic. Bătrânul cântec astâmpără setea de succes a modernismului competiţional, îi lasă pe cei mulţi şi cei puţini să urle note în alb şi negru.

IDEEA se redescoperă, îşi trânteşte vălul peste inimi şi pietre. Apele îşi curg poveştile şi pietrele plâng. Plâng cei mulţi. Plâng şi cei puţini. Plâng şi cântă.

Stele se trezesc de cu ziuă. Astăzi e spectacol. Scena e deschisă. Intră actorii ce-şi cunosc rolul învăţat timp de un secol, e drept un secol fără câteva…minute.

E IDEEA  de la borna 96. Veşmintele sunt aceleaşi. Cei mulţi  şi cei puţini îşi prind tot, viaţa şi neviaţa, deschid poarta spectacolului şi soarele răsare într-o noapte nebună. Soarele nu poate lipsi de la acest spectacol, îşi schimbă timp de o IDEE rolul, devine nelumină şi lasă bezna să cânte alături de stele. Acolo sus IDEEA a lăsat strălucire, stelele au fost şi ele, la un sfârşit de nemai, vieţi şi soare, cântec şi poezie.

Atunci - minuni dintr-o IDEE - au lăsat să curgă Someşul până dincolo de vărsare. Au împachetat IDEEA fără nicio copertă, au distrus cristalul şi mi-au dat sunetul cristalin de IDEE simplă şi întreagă. Mi-au încercat ochii, mâna şi destinul nenăscut.

În sfârşitul ăst de mai m-am înghesuit între cei puţini. Cei mulţi sunt acasă, dar IDEEA e la toţi.

Netestamentul îl păstrez şi-l deschid. Citesc. Ninge-n mai! Ţi-am spus cititorule, e doar sfârşit de mai. E spectacol. Pentru o secundă IDEEA revine acolo, unde s-a redescoprit.

Cei puţini sunt martori, cei mulţi sunt mai presus de atât, sunt martorii martorilor. IDEEA e capabilă să facă în acelaşi timp şi nuntă şi botez şi parastas, doar ţi-am spus, e mai şi ninge.

Alerg cu cei puţini şi cânt cu cei mulţi. Te chem să ardem torţe, te chem să arătăm IDEEA, te chem să cânţi cu mine note dintr-o IDEE ce-şi plânge atât de trist prezentul, un prezent lipsit de nuntă, botez şi parastas.

De dincolo şi dincoace de 17 iulie 1965, Pilu.

Moguţ, Marcu, Georgescu, Grăjdeanu, Câmpeanu, Alexandru, Neşu, Szabo, Ivansuc, Adam şi Suciu – minuni dintr-o IDEE.