URIAȘII MOR?

Niciodată.  Asta dacă răspund obraznic și împins de ura despărțirii.

Stau lipit cu fața de geamul tramvaiului ce mă duce spre nicăieri. Aud un glas acoperit de copilărie și plecând din el întrebări a căror răspunsuri îmi lăsă obstacole-n gât și ochii umezi. Era un puști ce-și asalta bunicul cu întrebări normale dar învelite în moralitate. Lângă ei, o tricicletă îngrijită, semn că bunicul își ducea nepoțelul în parc. Gege e numele nepotului, iar bunicul era ”tata mare”.

M-am așezat... să ascult dialogul, mi-e teamă de ko în picioare.

De aici pleacă povestea. Uriașii mor? Gege n-are răbdarea împungerii cu răspuns și-l...împunge pe tata mare din nou. Tu apreciezi uriașii? Mă aflam într-o poveste, de fapt la începutul unei povești căreia nu-i simțeam încă prezența.

Gege, tu ce vrei să afli, răspuns la întrebare sau ești nemulțumit că uriașul, acum,  nu deranjează. Am tresărit. Singularul m-a captat. Uriașul! Interesant îmi zic și parcă aș fi vrut să intervin în poveste, dar Gege a început să plângă și să-și aprobe bunicul cu o ușoară mișcare a capului, lăsându-l în pieptul bunicului.

M-am hotărât. Cobor și eu în parc. Gege își ia tricicleta și începe povestea jocului alături de alți camarazi în parc. Eu stau discret la umbra castanului, și-l las pe bunic să-i arate traseele,  apoi intervin încercând să obțin un minim dialog. Las în mâna lui ”tata mare” o întrebare. Ce-i povestea asta cu uriașul? Nu înțeleg? ”tata mare” mă scanează cu două mișcări pe verticală și apoi își oprește ochii direct în ochii mei, răspunzând cu o întrebare: ”ești capabil  să suporți adevărul?”  N-am făcut niciun gest,  ba din contră am încercat să-mi țin respirația. Bunicul nu pare, ci este aspru.

Mă invită să ocup loc pe bancă și mă roagă să nu-l întrerup. Îl aprob din ochi și tăcerea mea...fierbe.

Bunicul răspundea la numele de Gheorghe Călin.

Își începe tacticos povestea cu ”dragul meu”...

...zile trecute m-am despărțit de un prieten, a devenit o stea.(nici într-un moment n-a vorbit de el la trecut) Ne știm de două decenii, e drept la început discret și apoi discreția a devenit  un subiect umoristic. Are umor cât o echipă de teatru de comedie și forță cât o țară, dar populată cu oameni. Este un modest prin construcție, el nu știe să spună nu, nici măcar morții. Când sfatul lui nu-i înțeles își mângâie barba precum un înțelept, de fapt așa este. (Gheorghe Călin parcă întinerea în timp ce-și întindea povestea spre mine) Îmi aduc aminte de începutul lui. Este pachetul perfect al tinereții înconjurat de înțelepciune și modestie. Gheroghe Călin sprijint de părinți calcă pentru prima dată pe stadion. Îi tremurau genunchii pentru că știa că va fi campion. Știa. Mai știa că-i puternic, nu problabil cel mai puternic. E U-RI- AȘ! E forță. Gheorghe Călin se apropie de viitorul lui antrenor și-l privește cu satisfacția omului cu cei șapte ani de acasă absolviți. Părinții în jurul lui, iar antrenorul, poate un mucalit, îl interoghează. Tu ai venit cu frații tăi? Gheorghe Călin nu a ezitat și i-a dat răspunsul precum pirueta. ”Mama m-a născut la 14 ani”. N-a continuat, n-a vrut să-i arate tinerețea permanentă, l-a lăsat să înțeleagă că el va fi tânăr în permanență. Așa este și acum.

De aici începe drumul lui Gheorghe Călin spre Înalt. De la tinerețea părinților.

La început a fost munca, apoi muncă și numai muncă. Succesele n-au lipsit. Din micuțul oraș din Transilvania a plecat să arate tuturor ce poate și ce știe să facă un tânăr.

S-a îndrăgostit de o bilă. Da, de o bilă de fier. O mângâia precum o floare și-i recita cum să zboare către succes. Bila îl asculta și îi răsplătea munca, tinerețea și modestia. Da, am uitat și dragostea. Era enervant de puternic. Ca un zâmbet un alt sportiv spune în șoaptă – asta să nu-l deranjeze pe Gheorghe Călin – ”este nașul tuturor”. Simplitatea lui era precum a unui balerin. Un uriaș în dans figurativ? Da. Pirueta o desena ca o floare. În locul petalelor era un praf alb, vaza era un disc de beton și tulpina era o sferă perfectă din puf. Mângâia bila iar floarea își deschidea petalele. Calm privea urma lăsată de zborul bilei umplute cu flori. Zâmbea, își mângâia barba și aștepta ca a doua zi să o ia de la capăt.

Își chema prietenii în sală. Acolo era provocarea. Fără oglindă și fără pitici întreba: ”Cine-i mai puternic în țară”? Se luau la întrecere să-i arate lui Gheroghe Călin că... dar nimic. El a fost, este și va rămâne cel mai puternic. 

Într-o zi, în care Gheroghe Călin vorbea prin munca lui despre orașul mic din Transilvania, sau când vorbea tuturor despre România, un actor s-a apropiat de el. L-a recunoscut pe Uriaș. L-a îmbrățișat. Nu m-am întrebat ce a văzut la Uriașul meu, știam. Muncă, modestie, speranță, eleganță, umor, simplitate, bun simț, forță. Mă opresc aici.

Uriașul meu acum tace.

Au tăcut și șobolanii. Într-o zi de iunie când Uriașul meu a tăcut, șobolanii ce se înghesuiau să-și facă o poză lângă un campion au tăcut. Au tăcut și instituțiile. Rușine! Din respect pentru Uriașul meu tac, dar atunci când vă întâlnesc vă scuip între ochi. De ce? Pentru că vă cunosc.

Bunicul se ridică și-mi face un semn arătând spre nepot. Îl duc la atletism. Nu acceptă întrebarea mea și-mi dă o încheiere de poveste. Nepotul meu vrea să se facă Gușet!

L-am îmbrățișat pe bunic și am plecat din parc spre un tramvai. Orice tramvai.

DE DUPĂ MECI

Fluier final. 1 - 1 România – Muntenegru la fotbal și drumul spre Moscova nu trece pe la Cluj. Duminică seara, pe stadionul ”Ion Moina” păzit de ceva vreme de dr. Mircea Luca, echipa națională a României n-a atacat nemțește ci s-a apărat așa cum bănuiam, românește.

Las în grija meritocrației și a politicului starea gazonului. Nu-mi place să dau cu biciul în oameni numiți politic și fără sprijin atunci când e...cutremur. E o rușine la nivel național cum politicienii (nu toți) par virgini, iar în momentul ”testului” sângerarea e incoloră și hilară.

Revin la joc. Fâs.

N-am fost și nici nu sînt un tactician, dar nu-mi place să nu fiu antrenorul de ”după meci”. Dacă n-aș fi dat eu banii pe televizor, l-aș fi distrus. Marele antrenor Mihai Stoichiță cred că era dispus să-și scoată limba în direct și să-și lingă un ”eventual viitor” contract la echipa națională. El a anticipat tot, joc, tactică, scaunul înainte și după joc a 30 % din spectatori, ce gătește bucătarul lui Trumph, ce mai, știa și grupa sanguină a spectatorilor de la meciul din 1930, România – Uruguay. Stoichiță și-a pus la dispoziția televiziunii publice goliciunea lui sportivă. Mihai, dacă tu nu-ți apreciezi munca atunci ești...pierdut. N-am crezut că poți să fii subțire. Dacă tu ai fost secundul celui ce stă și-n genunchi în fața lui ”Gigi”, imaginează-ți poziția ta.

Am privit cu respect primele 5 minute, apoi am ejaculat sportiv pe orice părere, uneori și pe întrebările colegului meu, Olaianos.

Stoichiță poate să fii avut ”succesuri” la marile echipe antrenate de el, dar pentru început mă întreb de ce n-a fost la fel de deștept când a fost Generalul Icoană la altar. De ce? Curajul să fie problema? Genunchii? N-ai fost vocal la interminabila serie de 0 – 0 a cuviosului Anghel. N-ai ejaculat lingvistic spre Piți  din respect pentru Vicka? Stoichiță, bănuiesc că această poveste nu ajunge la tine, eu și cititorul sîntem prezenți, dar regret că scriu și nu-ți spun verde în față. (ne vom întâlni. îmi propun)

Stoichiță, 50 % din discuțiile deontologilor ”de după meci” erau moarte dacă Stanciu marca. Cunosc părerile ”de după meci” cam de patru decenii și lehamitea e mare, precum uitarea.   

Nu în fotbal ci în tot sportul din România e ”varză a la Cluj”. Poate e nepotrivită expresia culinară, pentru că preparatul e unul savuros, dar cine mai prețuiește astăzi...o varză?

Dacă-mi pornesc pamfletul despre sport riști să faci henț și să afirmi că tu ești antrenor de handbal și viitor candidat la funcția de ”yes-man” în MTS. Lingăi, limbiști, frustrați sînt peste tot. E liber la COSR. Te bagi? Eu te-aș...băga.

Nu știu dacă acest neamț cu un palmares ”inferior” (poantă) ție și tot ce înseamnă antrenor român (activ), mai puțin Mircea Lucescu, va reuși să ducă echipa în Rusia, dar nu la un spectacol ce-și etalează distribuția pe Большой театр, ci la Campionatul Mondial de fotbal. Fentez precum Ozon situația ”bazei de selecții” (bănuiesc că știi ce a pățit Ozon după ce a driblat un...rus?), las și fentele lui Dobrin dincolo de orice pată de nefotbal și te întreb ca un ”druker” ce sînt, care-i prețul orgoliului tău.

Mă mir că ai un raport preț-calitate demn de invidiat. 26 de ani de antrenorat și o echipă antrenată...peste 26. Total 27! Părerile tale pertinente ”de după meci” sînt la fel ca situația fotbalului de ”la noi”.

Norocul tău e viu, pentru că asta e doar...părerea mea. Fii fericit, ești pe drumul cel bun, doar eu îți spun, acompaniat fiind de propria-mi persoană, ești un banal  om ”de după meci”. Insipid, inodor și...șomer. Incolor n-ai cum, pentru că am plasmă. Ai același drept ca și mine când e vorba de fotbal. Să vorbești!

Concluzie: abia  aștept să apari. Poate o să fii mai curat, mai uscat și mai... . Dar nu cred, n-ai cum.

Pentru tine e pamflet, pentru mine...bufet. Hâc! Încă una mică. Mi-ar fi plăcut să-mi storc pamfletul lăsând să iasă doar Cocoșilă și Lippi. Duetul personajelor există și e valoros, așa că am renunțat.

Am o veste bună. Nu ești singurul deontolog ”de după meci”, unul chiar a rupt bunul simț în două. E chiar muschetarul șomer al Generalului Icoană, de parcă nu el ar fi fost pe cal în timpul duelului cu Albania, dar așa-i în fotbal. Rahatul n-are miros, pasa-i scurtă, contul e deschis și acolo unde vrea Domnul, se întrevede o celulă.

De dincolo și ”de după meci”, un drucker.

(poate-mi fac și analiza meciului)

E ZI DE MECI

Construcția drumului ce duce spre Rusia începe la Cluj. E adevărat că imperiul țarist s-a învecinat cu cine a vrut și când a vrut. Nici țarul Nicolae n-a fost sigur dacă Transnistria e a imperiului au ba. În povestea de astăzi mă rostogolesc ca o ”laptă” și poate prind prima victorie a naționalei de fotbal la Cluj. Nu-i blestem, dar când echipa națională a jucat la Cluj a făcut-o de cacao, rahat și terci.

Adversarul de acum e unul comod ca palmares. ”Tricolorii” le-a băgat-o între ațe de atâtea ori cât repetenția de astăzi a fotbalului autohton. Patru.

Nu știu dacă astăzi trec clasa. Diriginte nou. Un neamț. Tot un neamț e și la cotroceni și degeaba. La Cotroceni e ”România lucrului bine făcut”, la fotbal e ”spune-mi cine ești, să-ți spun dacă te doresc”. Neamțul ăsta e mai ”oț”. E uns cu fapte, stil și are miros de...viitor. Burleanu, nici în somnul de la prânz, nu cred că a vrut să-l schimbe pe Icoană: El, Burleanul (nu e greșeală) s-a gândit la viitorul...lui. Realegerea! Asta-i pohta ce-ți dezvoltă...apetitul prin ferefeul atât de curat și uscat precum apele nepoluate și uneori curgătoare de pe la noi. Încep să curgă râuri ce n-au izvor! (Concordia, ACS, Lignitul, Cimitirul Năpăstuiți – orgasme politice în fotbal)

Da. Neamțul are o obligație. Burleanu președinte și o autostradă care să lege nația asta de mama Rusie. În 2018 limba oficială e...rusă, de parcă până acum a fost...maghiara. Na, poate îmi spui cititorule că-s șovin. Eu sînt...vegetarian și atât (”e unii” ce dau carne spre degustare).

Daum, că așa-l cheamă pe neamț, cred că-i protestant, așa că urmă de icoană nu are pe buze. Daum, că așa-l cheamă pe neamț, știe despre ce-i vorba în propoziție. Are umor, deci e inteligent. Îi place să se plimbe pe axa: Germania – Turcia – Austria de unul singur, lăsând imigranții la mâna ”bunoacei” Merkel.

Burleanu a fost și este președintele ferefeului spre surprinderea lui Mircea Sandu chiar și astăzi. ”Minicandidatul” de atunci n-a ținut cont de ”nasul fin al neamțului” (cocaină în limbaj clasic) și nici de decizia ”șăfilor” din fotbalul german (anularea contractului pentru naționala Germaniei și numirea lui Rudi Voller) și a decis că drumul spre Rusia nu poate fi deschis decât de un...neamț. Nu cred că Daum și-a propus să cucerească Stalingradul pentru că nu știe în ce grupă...ajunge.

Să revin la meci. Am revenit.

După splendida surpriză din Franța când naționala s-a lăsat învinsă de echipa Albaniei – îți place cum am scos-o măi Icoană? – astăzi față în față cu ”modesta” echipă a Muntenegrului. Dacă fac o paralelă dincolo de sport între litoralul lor și a nost, al nostru e...anost. Oamenii ăștia din Muntengru știu ce înseamnă...servicii. (https://www.youtube.com/watch?v=ruJABTkX8To) Merită. (n-am făcut nicio aluzie la meritocrație)

Să revin la joc. Am revenit.

Echipament nou. Jucătorii nu sînt noi, dar sînt toți. La centru un...regalist. Nu-i pe placul Burleanului. Fotbalul n-are nimic în comun cu monarhia, ar fi fost de preferat un maghiar sau un ceh. Englezul are un defect din start. E în minoritate. Noi, de fapt ei, sînt 12. Am văzut peste tot sloganul – eu sînt 12 – și greu îmi explic de ce toți sînt 12. De ce nu se trece de această barieră. Vreau să fiu...13!

Să revin pe teren. Am revenit. Prima recoltă a fost ”răpită” de un produs lactat expirat. Unt old. Amestecul ăsta de ”muzică bună” cu iarbă – spre bucuria neamțului de pe bancă – dă bătăi de cap oamenilor din agricultură, că-n sport Elisabeta Lipă rezolvă. Acolo unde nu poate ea își cheamă ajutoare (vezi cazul casa de la...Rio). Firele de iarbă sînt toate. Oamenii din jurul Burleanului au numărat cu precizia sistemului de joc biletele vândute, arătându-i primarului (emil boc) că nu numai baschetul...vinde!

Nu cred că echipa Muntegerului poate să cucerească cele trei puncte...în prima repriză. Cota de piață și pariuri e mică, însă poate să se opună înfrângerii spre disperarea parcărilor aglomerate de pe autostrada România – Rusia.

Am obosit. E minutul 1 și nimeni n-a dat niciun gol. De ce? Simplu. A divorțat fata cea mică a lu‛ Băsescu. Burleanul e distrus, tocmai acum când era aproape de...”succesuri”.

Tratați-mă precum textul. La bâză.

Hai că-i batem și sînt fericit. Burleanule te-ai supărat? Las că-ți trece, ai liber de la mine să aduci...tezaurul.

De dincolo de meci, Io.

ZIMBRUL – noua găselniță națională

ZIMBRUL – noua găselniță națională

Au năvălit zimbrii. Prima etapă s-a evaporat precum visul unei medalii la Rio pentru echipa de handbal feminin. Surprize?

Prima și ultima e că de data asta sînt toți. Mircea Cornea regiza cu mulți ani în urmă filmul ”Am fost șaisprezece”, acum Alexandru Dedu merge pe mâna numărului par și decretează că ”sînt 14 zimbrii”. E adevărat că zimbrul e pe cale de dispariție, dar cum ”handbalul e sport național” cele 14 echipe există. Până când? Asta numai banul public poate ști.

Cuvintele rostite de mahărul din Floreasca colorează perfect sloganul ”handbalul sport național”. Metafora l-a cucerit și ca un contraatac a explodat spre public. Sînt cuvinte plecate din adâncuri, nu știu dacă din minele de pe Valea Jiului, dar simt profunzimea lor chiar dacă n-ar fi fost rostite. Vreau să le revăd – ”...spiritul zimbrilor se regăsește în fiecare meci, în fiecare minut, la fiecare aruncare spre poartă din Liga Națională de Handbal Masculin. Forța, determinarea și rezistența acestui animal legendar sunt surse de inspirație pentru fiecare jucător care vrea să cucerească titlul de campion. Mai mult, zimbrul este un simbol românesc, un animal respectat, care se impune atât prin abilitățile individuale...” – și de aici începe liga națională.

Spiritul zimbrilor și șutul la poartă e noua temă pentru jucători deloc români din liga națională. În vremuri apuse spiritul zimbrului românesc poate era identic cu același spirit dar a altui zimbru.  Probabil sârbesc, macedonean, bosniac, iranian, francez (apropo, Ragot este francez - site) și-mi opresc aici șirul spiritului neautohton nezimbrit și...neștirbit.

Prima etapă a fost liniștită. ”Zimbrii” s-au obișnuit cu noul regulament, colegi, antrenori, sponsori (ce ca și zimbrii sînt pe cale de dispariție, doar banul public mai există...încă) și public. De arbitraj să vorbească faptele. La Rio era cât pe ce să avem ”doi cerbi” dar au ”boncănit” aiurea în pădure. Un cerbișor își ascuțea cornițele prin pădurea de la ”ceseme” Ploiești. Știe cerbul ce știe, dar cui îi pasă. Banul public e pe cătare așa că... (despre acest subiect în episodul următor). Mai sînt cerbi cu astfel de boncănit, dar vânătorul e ocupat cu noua scufița roșie. Cerbul cu burtă și neputința de a alerga e noua modă din arbitrajul cu coarne.

Zimbrii din Vaslui m-au surprins. Spirit și inspirație precum grăia mahărul din Floreasca, în rest rezultate normale chiar și victoria zimbrilor bănățeni în curtea delfinilor din Constanța. Zimbrii lui Gal au marcat apropae 50 de goluri. De ce? Habar n-am.

Plus: Vlad Caba a bifat un nou început (7 sezoane) la echipa (de fapt singura din campionat) cu capital privat în proporție de 99. Felicitări.

Minus: Florin Santeiu (Politehnica Timișoara) nu va ajunge ”never” zimbru. Mulți nervi într-un trup mic.

De dincolo și dincoace de semicerc, Pilu. Un altfel de zimbru.

ÎN PIELEA GOALĂ

Zilele trecute un gest normal a fost distrus pentru totdeauna de educația postmodernismului. Doi tineri împinși de ”aura ultrasului” au fluireat finalul unui joc. Din păcate Adrian Daniel Matei a plecat spre alte tribune. El a încercat să împace cele două grupări aflate în conflict. Dincolo de tribune s-a vrut liniște, dar un individ cu atitudini ultras a decis altceva.  Ce înseamnă ultras? N-am găsit multe explicații lingvistice a fenomenului ultras, iar ceea ce mi-a trecut prin fața ochilor e sec, matematic. Violență, cagule, bâte, etc. Cuvintele nu îndeamnă la dragoste. Hm, chiar ciudat e cum să-mi arăt dragostea pentru sport cu cagulă pe față și cu o bâtă în mâna stângă, pentru că în mâna dreapta e gâtul unui ultras...de peste drum.

Un adolescent fără să simtă adolescența a fost ucis. De ce? În cazul criminalului nu poate fi vorba de inteligență. Ucigașul a considerat că ”echipamentul” folosit de adolescent îi provoacă atitudini născute din doctrina Ultras. El e nevinovat, mișcarea Ultras e cea care a decis...moartea.

Mă sperie dragostea pentru sport. Spre prânz mă sperie dragostea pentru sportivi, iar seara mă sperie dragostea pentru public. Ideea de sport a fost ucisă. Cine-i criminalul? Cui îi pasă? Poate să fie banul. Poate să fie lupta pentru standard. Crimele ce nu afectează în mod direct, nu dor.

E riscant să merg îmbrăcat pe stradă în culori nepotrivite. Cititorule e un avantaj moda în pielea goală în sport? Poate nici echipamentul ”de slabă calitate” n-ar mai fi o barieră între sportiv și conducător. Ultrasul e în extaz, apoi orgasmul îi modifică moaca și sportul e învingător. Crimele dispar, natalitatea crește brusc în duelul plin de răsfăț public-sportiv. Caraghios e pentru publicul de vârsta a III-a. Participă dar nu...îndeajuns.

Familia adolescentului tace și suferă. Ucigașul regretă (nu cred) și e viu. Publicul? O vorbă, două și apoi apare uitarea. Cititorule s-a produs o crimă și noi doi sîntem statui. De ce? Ce să fac? Să fug de tribună? Să tac și să dispar? Devin laș părăsind tribuna? Crima e vârful unei acțiuni, dar sînt ”atitudini” nevizibile (?!) în interiorul culturii de a susține echipa favorită. Nu e un duel între pro sau contra Ultras, dar e mizerie, prea multă mizerie. 

Trist și rece. Un adolescent și-a închis sufletul pentru că un ”nimic” a găsit de cuviință să-și impună lipsa de educație, promodernismul și nu în ultimul rând bunul simț. Bunul simț sau mai pe românește ”cei șapte ani de acasă” e pe cale de dispariție. Cititorule nu crezi?

Punct. Eu pe stadion? Nu prea curând. (niciodată să nu spui...niciodată).

UN VEAC

În urmă cu un veac România a declarat război Austro-Ungariei.

Nu sînt istoric, așa că nu-mi permit să parcurg prin cuvinte, nici neutralitatea României din perioada 1914 – 1916 și nici ”mișcările politico-tectonice” din acea vreme. Guvernul condus Ionel I.C. Brătianu și monarhia au ales de partea cui și împotriva cui. Nu știu dacă s-a ales...pragmatic, de aceea tac și plec spre altă idee.

Discreția dezbaterilor tv sau radiofonice, pentru că de presă scrisă nici  nu poate fi vorba ținând cont de cât de mult se citește, este destul de ștearsă. Nu mai sînt moderatori ”citiți”? Au dispărut istoricii? De fapt nu pot exista două paliere în structura telespectatorului. Audiență și adevăr sau audiență și valoare. Ce a produs postmodernismul? Un fâs și silicoane în partea muierească.

Să nu-mi cunosc istoria, să nu-mi asum trecutul e ca și cum la Cotroceni ar fi viață fără...oameni, sau la Palat (n.n. Victoria) aristocrații s-au dezumflat în...tehnocrați. Mă pufnește un râs lipsit de contur și umor urmărind atitudinea deloc aristocrată a tehnocratului eșuat.

Dăcă în post modernism decembrie e luna cadourilor, august a devenit luna concediilor, într-o țară harnică și pusă pe...butuci. Zicale, precum ”nu ne vindem țara” au dispărut inclusiv din jocurile  copilăriei. Natura postmodernismului a distrus, iar economia de piață a...vândut. Eventualele dezbateri istorice nu-și au receptor. În fruntea oștirii era regele Ferdinad, atunci. Acum, tot un neamț eșuat istoric, politic dar apreciat în cuvintele scrise în marea teză necorectată – România lucrului bine făcut – și poate parcursă – Pas cu pas.

De ce superficialitatea e bază? De ce meritocrația a dispărut? De ce să nu aflu istoria de la istorici? De ce, dar mai ales pentru ce toate acestea? Șirul întrebărilor e lung. Răspunsul din păcate e ascuns într-o odaie cu pereți  negri și neprietenoși. Adevărul e scurt și nu doare!

Luna august a veacului împlinit nu există. Postmodernism? Un ansamblu de eșuați ce-mi conduc viața și mai târziu moartea.

Tot în august și tot în 1916, a dat la bună întâlnire acestei lumi Neagu Djuvara. La mulți ani!

Într-un dialog avut cu Ion M. Ioniță, Neagu Djuvara picta veacul trăit – ”...în momentul de față, după părerea mea, trăim un moment foarte grav, adică înnoirea populației din Europa cu niște păgâni, adică cu niște oameni veniți din Asia și Africa, și așa riscăm...”

Cititorule, a trecut un veac și n-am aflat dacă România e a...românilor.