URIAȘII MOR?

Niciodată.  Asta dacă răspund obraznic și împins de ura despărțirii.

Stau lipit cu fața de geamul tramvaiului ce mă duce spre nicăieri. Aud un glas acoperit de copilărie și plecând din el întrebări a căror răspunsuri îmi lăsă obstacole-n gât și ochii umezi. Era un puști ce-și asalta bunicul cu întrebări normale dar învelite în moralitate. Lângă ei, o tricicletă îngrijită, semn că bunicul își ducea nepoțelul în parc. Gege e numele nepotului, iar bunicul era ”tata mare”.

M-am așezat... să ascult dialogul, mi-e teamă de ko în picioare.

De aici pleacă povestea. Uriașii mor? Gege n-are răbdarea împungerii cu răspuns și-l...împunge pe tata mare din nou. Tu apreciezi uriașii? Mă aflam într-o poveste, de fapt la începutul unei povești căreia nu-i simțeam încă prezența.

Gege, tu ce vrei să afli, răspuns la întrebare sau ești nemulțumit că uriașul, acum,  nu deranjează. Am tresărit. Singularul m-a captat. Uriașul! Interesant îmi zic și parcă aș fi vrut să intervin în poveste, dar Gege a început să plângă și să-și aprobe bunicul cu o ușoară mișcare a capului, lăsându-l în pieptul bunicului.

M-am hotărât. Cobor și eu în parc. Gege își ia tricicleta și începe povestea jocului alături de alți camarazi în parc. Eu stau discret la umbra castanului, și-l las pe bunic să-i arate traseele,  apoi intervin încercând să obțin un minim dialog. Las în mâna lui ”tata mare” o întrebare. Ce-i povestea asta cu uriașul? Nu înțeleg? ”tata mare” mă scanează cu două mișcări pe verticală și apoi își oprește ochii direct în ochii mei, răspunzând cu o întrebare: ”ești capabil  să suporți adevărul?”  N-am făcut niciun gest,  ba din contră am încercat să-mi țin respirația. Bunicul nu pare, ci este aspru.

Mă invită să ocup loc pe bancă și mă roagă să nu-l întrerup. Îl aprob din ochi și tăcerea mea...fierbe.

Bunicul răspundea la numele de Gheorghe Călin.

Își începe tacticos povestea cu ”dragul meu”...

...zile trecute m-am despărțit de un prieten, a devenit o stea.(nici într-un moment n-a vorbit de el la trecut) Ne știm de două decenii, e drept la început discret și apoi discreția a devenit  un subiect umoristic. Are umor cât o echipă de teatru de comedie și forță cât o țară, dar populată cu oameni. Este un modest prin construcție, el nu știe să spună nu, nici măcar morții. Când sfatul lui nu-i înțeles își mângâie barba precum un înțelept, de fapt așa este. (Gheorghe Călin parcă întinerea în timp ce-și întindea povestea spre mine) Îmi aduc aminte de începutul lui. Este pachetul perfect al tinereții înconjurat de înțelepciune și modestie. Gheroghe Călin sprijint de părinți calcă pentru prima dată pe stadion. Îi tremurau genunchii pentru că știa că va fi campion. Știa. Mai știa că-i puternic, nu problabil cel mai puternic. E U-RI- AȘ! E forță. Gheorghe Călin se apropie de viitorul lui antrenor și-l privește cu satisfacția omului cu cei șapte ani de acasă absolviți. Părinții în jurul lui, iar antrenorul, poate un mucalit, îl interoghează. Tu ai venit cu frații tăi? Gheorghe Călin nu a ezitat și i-a dat răspunsul precum pirueta. ”Mama m-a născut la 14 ani”. N-a continuat, n-a vrut să-i arate tinerețea permanentă, l-a lăsat să înțeleagă că el va fi tânăr în permanență. Așa este și acum.

De aici începe drumul lui Gheorghe Călin spre Înalt. De la tinerețea părinților.

La început a fost munca, apoi muncă și numai muncă. Succesele n-au lipsit. Din micuțul oraș din Transilvania a plecat să arate tuturor ce poate și ce știe să facă un tânăr.

S-a îndrăgostit de o bilă. Da, de o bilă de fier. O mângâia precum o floare și-i recita cum să zboare către succes. Bila îl asculta și îi răsplătea munca, tinerețea și modestia. Da, am uitat și dragostea. Era enervant de puternic. Ca un zâmbet un alt sportiv spune în șoaptă – asta să nu-l deranjeze pe Gheorghe Călin – ”este nașul tuturor”. Simplitatea lui era precum a unui balerin. Un uriaș în dans figurativ? Da. Pirueta o desena ca o floare. În locul petalelor era un praf alb, vaza era un disc de beton și tulpina era o sferă perfectă din puf. Mângâia bila iar floarea își deschidea petalele. Calm privea urma lăsată de zborul bilei umplute cu flori. Zâmbea, își mângâia barba și aștepta ca a doua zi să o ia de la capăt.

Își chema prietenii în sală. Acolo era provocarea. Fără oglindă și fără pitici întreba: ”Cine-i mai puternic în țară”? Se luau la întrecere să-i arate lui Gheroghe Călin că... dar nimic. El a fost, este și va rămâne cel mai puternic. 

Într-o zi, în care Gheroghe Călin vorbea prin munca lui despre orașul mic din Transilvania, sau când vorbea tuturor despre România, un actor s-a apropiat de el. L-a recunoscut pe Uriaș. L-a îmbrățișat. Nu m-am întrebat ce a văzut la Uriașul meu, știam. Muncă, modestie, speranță, eleganță, umor, simplitate, bun simț, forță. Mă opresc aici.

Uriașul meu acum tace.

Au tăcut și șobolanii. Într-o zi de iunie când Uriașul meu a tăcut, șobolanii ce se înghesuiau să-și facă o poză lângă un campion au tăcut. Au tăcut și instituțiile. Rușine! Din respect pentru Uriașul meu tac, dar atunci când vă întâlnesc vă scuip între ochi. De ce? Pentru că vă cunosc.

Bunicul se ridică și-mi face un semn arătând spre nepot. Îl duc la atletism. Nu acceptă întrebarea mea și-mi dă o încheiere de poveste. Nepotul meu vrea să se facă Gușet!

L-am îmbrățișat pe bunic și am plecat din parc spre un tramvai. Orice tramvai.

DE DUPĂ MECI

Fluier final. 1 - 1 România – Muntenegru la fotbal și drumul spre Moscova nu trece pe la Cluj. Duminică seara, pe stadionul ”Ion Moina” păzit de ceva vreme de dr. Mircea Luca, echipa națională a României n-a atacat nemțește ci s-a apărat așa cum bănuiam, românește.

Las în grija meritocrației și a politicului starea gazonului. Nu-mi place să dau cu biciul în oameni numiți politic și fără sprijin atunci când e...cutremur. E o rușine la nivel național cum politicienii (nu toți) par virgini, iar în momentul ”testului” sângerarea e incoloră și hilară.

Revin la joc. Fâs.

N-am fost și nici nu sînt un tactician, dar nu-mi place să nu fiu antrenorul de ”după meci”. Dacă n-aș fi dat eu banii pe televizor, l-aș fi distrus. Marele antrenor Mihai Stoichiță cred că era dispus să-și scoată limba în direct și să-și lingă un ”eventual viitor” contract la echipa națională. El a anticipat tot, joc, tactică, scaunul înainte și după joc a 30 % din spectatori, ce gătește bucătarul lui Trumph, ce mai, știa și grupa sanguină a spectatorilor de la meciul din 1930, România – Uruguay. Stoichiță și-a pus la dispoziția televiziunii publice goliciunea lui sportivă. Mihai, dacă tu nu-ți apreciezi munca atunci ești...pierdut. N-am crezut că poți să fii subțire. Dacă tu ai fost secundul celui ce stă și-n genunchi în fața lui ”Gigi”, imaginează-ți poziția ta.

Am privit cu respect primele 5 minute, apoi am ejaculat sportiv pe orice părere, uneori și pe întrebările colegului meu, Olaianos.

Stoichiță poate să fii avut ”succesuri” la marile echipe antrenate de el, dar pentru început mă întreb de ce n-a fost la fel de deștept când a fost Generalul Icoană la altar. De ce? Curajul să fie problema? Genunchii? N-ai fost vocal la interminabila serie de 0 – 0 a cuviosului Anghel. N-ai ejaculat lingvistic spre Piți  din respect pentru Vicka? Stoichiță, bănuiesc că această poveste nu ajunge la tine, eu și cititorul sîntem prezenți, dar regret că scriu și nu-ți spun verde în față. (ne vom întâlni. îmi propun)

Stoichiță, 50 % din discuțiile deontologilor ”de după meci” erau moarte dacă Stanciu marca. Cunosc părerile ”de după meci” cam de patru decenii și lehamitea e mare, precum uitarea.   

Nu în fotbal ci în tot sportul din România e ”varză a la Cluj”. Poate e nepotrivită expresia culinară, pentru că preparatul e unul savuros, dar cine mai prețuiește astăzi...o varză?

Dacă-mi pornesc pamfletul despre sport riști să faci henț și să afirmi că tu ești antrenor de handbal și viitor candidat la funcția de ”yes-man” în MTS. Lingăi, limbiști, frustrați sînt peste tot. E liber la COSR. Te bagi? Eu te-aș...băga.

Nu știu dacă acest neamț cu un palmares ”inferior” (poantă) ție și tot ce înseamnă antrenor român (activ), mai puțin Mircea Lucescu, va reuși să ducă echipa în Rusia, dar nu la un spectacol ce-și etalează distribuția pe Большой театр, ci la Campionatul Mondial de fotbal. Fentez precum Ozon situația ”bazei de selecții” (bănuiesc că știi ce a pățit Ozon după ce a driblat un...rus?), las și fentele lui Dobrin dincolo de orice pată de nefotbal și te întreb ca un ”druker” ce sînt, care-i prețul orgoliului tău.

Mă mir că ai un raport preț-calitate demn de invidiat. 26 de ani de antrenorat și o echipă antrenată...peste 26. Total 27! Părerile tale pertinente ”de după meci” sînt la fel ca situația fotbalului de ”la noi”.

Norocul tău e viu, pentru că asta e doar...părerea mea. Fii fericit, ești pe drumul cel bun, doar eu îți spun, acompaniat fiind de propria-mi persoană, ești un banal  om ”de după meci”. Insipid, inodor și...șomer. Incolor n-ai cum, pentru că am plasmă. Ai același drept ca și mine când e vorba de fotbal. Să vorbești!

Concluzie: abia  aștept să apari. Poate o să fii mai curat, mai uscat și mai... . Dar nu cred, n-ai cum.

Pentru tine e pamflet, pentru mine...bufet. Hâc! Încă una mică. Mi-ar fi plăcut să-mi storc pamfletul lăsând să iasă doar Cocoșilă și Lippi. Duetul personajelor există și e valoros, așa că am renunțat.

Am o veste bună. Nu ești singurul deontolog ”de după meci”, unul chiar a rupt bunul simț în două. E chiar muschetarul șomer al Generalului Icoană, de parcă nu el ar fi fost pe cal în timpul duelului cu Albania, dar așa-i în fotbal. Rahatul n-are miros, pasa-i scurtă, contul e deschis și acolo unde vrea Domnul, se întrevede o celulă.

De dincolo și ”de după meci”, un drucker.

(poate-mi fac și analiza meciului)