Eu cu cine... MĂ votez?

 

Textul ăsta nu-i un pamflet nici dacă mi-aș dori, deci nu-mi doresc. Zona de puritate cred că rămâne copilăria, ceea ce urmează este o shaorma sau saorma cu de toate. Un amestec supus interesului, supraviețuirii și nu în ultimul rând, un ingredient cu rol determinant, “cei șapte ani de acasă”. Acest amestec produce… viitorul. E adevărat,  mai sint și alte atitudini-caracteristici, dar ele, acum, nu contează.

În copilărie m-am simțit liber, poate “prea liber” dacă există ceva mai presus de libertatea pură. Atunci și acolo, eu am cunoscut un prieten. Probabil cu mult înainte, pentru că părinții erau împreună din altă… puritate. Era (din păcate vorbesc la trecut, pentru că acum e un înger albastru) un rafinat. Era un zgârcit, dar dăruia. Cred că a fost și rămâne cel mai puternic autodidact din câți am cunoscut. Și am cunoscut. Nu era conflictual, aducea limpezire cu o rapiditate enervantă. Producea în jurul lui atenție. Lecturile răsfoite în timpul copilăriei nu erau complexe. Atenție cititorule vorbesc de începutul anilor 70: Eliade, Cioran, Marx sau alt “profund” creator de cuvinte complexe. Asta e, n-avea buletin dar stăpânea ideea filosofică.

Asta e introducerea, scriu acest text, deloc pamflet, cu inima și mintea la el.

De ce  mă sprijin pe el? Pentru că mai avea câteva fișiere ce nu le-a dus cu el, a mai lăsat, pe ici, pe colo, nu în multe locuri, dar ce este important nu la… mulți!!!

Avea un mare har. “Mirosea” perfect… omul. În 99% din cazuri n-a “mirosit” greșit. Chiar, zâmbesc și plâng în același timp, cum l-a desenat pe embrionul toboșar de la primăria clujului de cinci stele, de parcă e hotel. Ne băgăm și ne scoatem în el oraș de multe stele. Poate e oraș… ofițer. În acel tablou nu erau desenate multe cuvinte, de fapt era o caricatură cu câteva trasee curbe și o schiță cu două sau trei linii frânte. Tabloul era fabulos… atunci, chiar și acum când au trecut cam două decenii. Oare care e valoarea tabloului? Toboșarul de la primărie era desenat astfel: fricos, mic (asta era imposibil de neremarcat), duplicitar, norocos, supraviețuitor indiferent de seism, murdar-laș (da pe față și nu pe la spate), nevizionar, fără umor dar cu carismă...locală (atunci nu l-am prea înțeles) și nu în ultimul rând… modest intelectual. Mai este una, dar n-o pot scrie pentru că este căsătorit.

Acest tip de individ există peste tot, mici excepții, dar o societate normală nu poate să crească cu… “mici excepții”. Mă așteptam la o campanie electorală modestă pentru că așa se joacă acum în România. Oameni mici pentru jafuri invers proporționale. Un mare candidat, pentru că nu cred că există vreun primar care să-și fi luat concediu fără salariu și să-și facă de cap în campanie, își promova… proiectele!  Mi-e dor de proști. Revin la campanie și la modestia ei. Anticipam un joc modest, dar nu caraghios, anticipam mișcări lente dar nu statui. Ce mai, o campanie lipsită de duel intelectual, conflicte și provocări ce nasc, și nu ucid. Modestia campaniei este una normală pentru că resursele intelectuale sînt îndepărtate din grup. E nevoie de “pupincuriști” ce se pot înălța pe kkaturi ce put și se pot înmâna… electoratului. E mult, e prea mult. Îmi aduc aminte de cuvintele lui Octavian Paler:

“... în România mor oameni cu zile. În România se petrec crime politice. România este o țară fără reguli. Eu mă întreb cum de România mai există…” dar ce mă tulbură de fiecare dată este că întrebarea d-lui Paler nu are un răspuns, nici măcar idee pentru a avea curajul să gândești. “MAI APARȚINE ROMÂNIA… ROMÂNIEI”, aici Hamlet ar puncta - aceasta-i întrebarea.

Jocul prost din campanie și calitatea mediocră a oamenilor politici doare acum… și-n timp. Modestia intelectuală a celor ce decid viitorul acestei nații produce dezechilibre uriașe. Ce stânga? Ce dreapta? D-nul Paler sublinia, în repetate rânduri, despre PRIVATIZAREA INTERESULUI NAȚIONAL.

Sînt un puști cu dor de copilărie, mi-e scârbă de tot. Chiar și de ziua de duminică.

Ce ciudat,chiar biserica se ocupă de seisme. Biserica!

Dacă în spatele altarului se întâmplă “jegmăneli” (știu ce vorbesc și ce scriu, chiar aș vrea să se autosesizeze sfinții, preafericiții și alți indivizi ce au relații… pe sus, să-mi provoace… spovedania) mizeria de la cabina de vot chiar nici nu mai contează.

Un prieten mult mai înțelept decât mine îmi spunea în tinerețea amândurora, cam așa: “moșule într-o clasă de repetenți, cel mai bun e… premiantul clasei, așa că avem… premiant”. Râd a pagubă, plâng provocându-mi urme de rimel printre amintiri. Viitorul nu are cum să sune bine, dacă instrumentiștii sînt afoni, n-au studii muzicale plus că n-au nici… instrumente alămite. “Ferul” n-are acustică.😂

S-a jucat prost în această campanie, n-au fost găleți, n-au fost daruri, deci și prin urmare să vină statul paralel și să-mi ia identitatea. Fix pix.

Peste patru ani aceeași piesă, același public plătitor și același candidat. Mic, urât și mincinos!

Duminică plec la urnă vesel, pentru că știu ce fac!

CHILOTUL – PILOTUL

 A fost și este luni, iar uneori iarba crește peste limitele zilei de mâine. Pandemia oprește spectacolul sportiv și virusul blochează orice casă de bilete. Competițiile sportive doar... pe teveu. Aș, tabletă, telefon și alte ”arătănii” moderne. E caraghios să auzi publicul în boxe (singura excepție e campioana României la fotbal, pentru că acolo e obișnuință) cântând, iar publicul la terasă la o discuție cu  și despre ”secretul lui Bachus”.

Scriam zilele trecute un pamflet ce s-a născut în primul tur din EHF la handbal masculin. Potaissa Turda – HRK Gorica, fără să-i elimin, nici măcar două minute, pe turdeni, cum e cu numerele câștigătoare. Rămân fidel aceluiași principiu a numerelor mici, chiar dacă ”legea numerelor mari” acoperită cu teorema lui Bernoulli mă așterne în fața... marilor probabilități. Potaissa s-a calificat învingând în Croația (!!!)... numerele mici. Ce numere? Am să aflu peste 3-4 ani... cum sună. În rest totul e roz și mergem spre... public.

De ce spre public? Pentru că am văzut și am auzit ”cum sună” globalizarea. Mai ales la time-out. (cei ce vor să înțeleagă... înțeleg)

Zilele trecute l-am urmărit pe ”ministrul chilot”, care umfla o minge (umfla e o metaforă, asta pentru anisie și măncătorii de rahat) pătrată ce semănă cu capul său trist, doar culoarea galbenă a noului liberalism lăsând să se desfășoare puținele cuvinte venite din... chilotul (de data asta acoperit cu pantaloni) uscat.

Chiloțașul încerca să-mi explice – așa se întâmplă când priceperea mea este în chiloți – cum e cu fotbalul, ce înseamnă pandemia și mai ales care sînt strategiile din sport. Meștere chiloțaș, sportul e la ”șușu gol” de pe vremea... sportivilor numiți la putere! Da, chiar așa. ”Gloriile” n-au reușit!

Chiloțaș alerga cu explicația dincolo de graniță, spre țara vecină și prietenă Ungaria. Chiloțașul liberal se exprimă ca partea din spate a chilotului, neștiind că o cacofonie e de fapt o lipsă de armonie între cuvinte așa că mister chilot n-are rost să ”zici” – ”...definirii sportului ca și prioritatea...” – pentru că ești și mai penibil. Penibil? Un fel de adjectiv ce-ți provoacă disconfort.

Acest chilot subnutrit managerial provoacă în interiorul lui un seism. Chilotul vorbește: ”... Eu n-aș merge pe această logică de creștere a sportului, aș sprijini toate sporturile. Evident că de acolo se vor desprinde ulterior sporturile cu potențial. În România, la fotbal sunt 250.000 de copii încadrați. Este o resursă senzațională, dar nu putem compara fotbalul cu altă disciplină ca popularitate sau practicanți. Să zicem că am stabili doar fotbalul ca fiind de interes public și național. În acest mod n-am sacrifica posibilitatea altora de a se înscrie la alte sporturi?...” Măi să fie, chilotul gândește. N-ai nici o (corect e nicio) vină, ești rezultatul idiocrației și linsului în cur pentru succesul personal. Sport în România (strategie în sport)?

De douăzeci de ani picajul în clasamentele mondiale și olimpice e dur, chiar mortal. Îmi aduc aminte de ”argintul” brazilian la tenis de câmp când Mergea, în loc să urce pe muntele bucuriei pentru succesul olimpic, chiar dacă era ”doar” o medalie de argint, el s-a aruncat la un meci ”fără rachete” cu Cristian T. Popescu. De ce? Să arate că el, Mergea știe... tenis! Nu, stimate sportiv, urcă-te pe podiumul succesului! Tot așa Neagu, s-a ”urcat” peste reproșuri, când naționala de handbal era ”jumulită” la  trei meciuri în campionatul mondial. N-am voie să ”văd” eșecul? Asta a spus și chilotul liberal dar în alt context. Dar el trebuie lins și susținut pentru că are... diridai.

Gata m-am plictisit de acest chilot... galben, dar nu de la urină.

A jucat și ”U” Cluj.  Când? Au fost două jocuri de culise. Unul prin Moldova lui Ștefan cel Mare și altul în Clujul piticului Boc. Echipa lui Falub a jucat o partitură compusă de alți chiloți galbeni, uitând de culorile clubului. Numerele mici (cei ce vor să înțeleagă să o facă) și în acest caz sînt într-o zacuscă tristă, lipsită de ardei, vinte și fasole. A rămas doar ciuperca. Adus cu surle, trâmbițe și alte sunete de kkt în biroul directorului, daniel stanciu își arată capacitatea, la fel și echipa. Falub nu se lasă mai prejos, la fel și echipa. Președintele? Cine-i președinte? Probabil un alt chilot. Mai sînt chiloți prin club și doamne ce put. Nu cu așa chiloți faci parada modei, chiloți ce lasă impresii de paltoane sau bani pentru o ”zamă”. Nu! Drumul și chiloții nu aparțin succesului și istoriei. Ah, e un postsocialism propus de alți chiloți? No, atunci dă-i pace și folosește hârtia igienică.

Eu te salut la pielea goală.

A TRECUT ACCELERATUL!

 A trecut acceleratul, e drept nu cel al poetului Topârceanu și nici cel din postsocialism, ci cel propus de... nenea Iancu. Dialogul-scenetă cu o masă și doi... consumatori. Niță și Ghiță, iar cu nițică  întârziere și... un mușteriu. Nu repet sceneta pentru că o să fiu hulit de excrementul politic viorel victor ponta, numit în continuare pro2vp (nu merită amintit cu nume de necod) pentru furt intelectual și mă grăbesc să intru în... miez. Morala? Nu te pregăti să râzi pentru că riști să plângi.

Gata! Au tăbărât pe mine cu ”bunătăți” electorale. ”Îți voi da, nu-ți voi lua” sau ”Eu candidez, nu te panica” sau ”Ce-am avut și stai să vezi” sau ”Eu și cu tine înspre bine” sînt doar câteva hituri de tot nectarul.

M-am REîntrebat – cum naiba îmi vor binele TOȚI (și au ajuns la ”butoane” TOȚI, dar pe rând) și e așa de prost de bine în aceste trei decenii? De ce naiba sînt dobitoc și mai cred în neisprăviți (încep cu ei pentru ei sînt la butoane ACUM) ca nebețivul de orban, parvenita anisie, neinspiratul câțu, inculta turcan, chilotul stroe și pot continua. Știu ce înseamnă liberalism mai mult decât toți acești parveniți ai postsocialismului înșirați, cunosc (asta e nu sînt modest), prin lectură ce-i drept, construcția și originile gândirii liberale, dar sînt obligat să învăț și să accept (ce este și mai grav) o distrugere a tot ce înseamnă națiune. Prietene virtual să n-ai impresia că există... stânga! Acolo totul e mort! Cele câteva ”corturi” nu înseamnă... viață! Noul congres nu înseamnă ”Noul Testament”!

Văd un viitor gri și trist, parcă ar fi un duel între Topârceanu și Bacovia. Văd cum ne organizăm... dezorganizare, văd regiuni și nu văd niciun... întreg, văd cioburi și nu văd nimic altceva, ba din contră încep să văd... descompunerea!

Atenție! Eu sînt vinovat pentru această descompunere. Am acceptat două mari proaste în familia mea, idiocrația și minciuna, și toate acestea cu acceptul divinității. Chiar, cât de ciudat e să încep o rugăciune cu dorința de a-i face rău unui om politic?

La școală am învățat (ce ciudat text pentru parvenita de anisie) că cel mai important poet simbolist român e George Bacovia. Tot la școală am învățat să... învăț și tot acolo am învățat să fiu. Așa că-mi desenez un ”simbol” să ”învăț” să ”fiu”! Cioburile sparte ce le văd ACUM în zare, din păcate merg spre ele (și mergi și tu) îmi vor tăia tălpile iar sângele nu va... curge. Sînt ucis demult!

Suveranitate? Nici vorbă.

Libertate? Privește-ți telefonul și taci.

Democrație? Vine ”mitralieră” sau papagalul de iordache și-mi arată, de fapt îmi REarată... dictatura.

Sînt un om de kkt, am tăcut și am accepat ”mizeria”. Această mizerie nu lasă miros, lasă cicatrici, poate unele au cheloid și atunci... ești urât!

O mizerie în care se luptă candidați. Curați? Murdari? Să vină nenea Iancu cu ”pretenarii” lui. Unul să-mi răscolească curiozitatea – ”eu cu cine votez” – și celălalt să curețe cheloidul – ”Curat murdar!”

ps

îmi aduc aminte de expresia celui mai slab președinte ce l-am avut.

Emil Constantinescu: ”... poporul ar trebui să accepte că poate să existe un președinte care să respecte legea și să fie complet cinstit. Numai că, în România, un președinte care a respectat legea – este cazul meu – a fost considerat un președinte slab, iar unul care este cinstit și nu adună averi pentru el, pentru familia, copii și pentru rudele lui, este un prost...”
concluzii nu mai trag pentru că emiluț chiar a fost... varză fără grupul de la Cluj.

Cum e mai bine ”sărac și cinstit” sau ”prost și sărac”?

Ăsta-i sloganul acestor alegeri! Ne vedem la... cabină!

BUCURIA INFRANGERII

 Pamfletul în postmodernismul autohton și-a deschis violența satirică pe plaiul politic, rumegând cam tot. Încerc acum o satiră... dreptunghiulară, nu de alta dar îmi plac figurile politice și geometrice. Ambele au... supraFețe. Mi-a fost dor, exagerat de dor de o competiție sportivă în direct, mai pe românește ”live” cum s-ar adresa jurnaliștii lu’ pește rahat. Apropo, măi jurnalistul’ lu pește rahat cum naiba te rabdă limba română să spui ”assis-turi”. Îți mor cuvintele în mintea ta infectă dacă-mi spui ”pasă de gol”? Nu mai aduc alte ”perle literare (pentru tine literale) nenăscute  din gura ta” pentru că nu TU ești subiectul, măi jurnalistule român de tot kkatul. Apropo (și chiar închei) sînt câțiva ”guriști” (chiar și colegi din tvr) ce se scaldă într-un bazin lipsit de apă și metafore.

Revin la meciul... meu. Nu m-am pamfletat cu handbalul de multișor, așa că îmi permit să comit câteva faulturi în atac, că n-o fi henț. Au trecut peste mine câteva anotimpuri, așa că dorul unei competiții sportive în direct aștepta să fie stins cu o limonadă... fără zahăr.

Fercheș și cu un pet în mână la meci. Pandemia și ea! Mă apropii de locul cu pricina, nenea miliţian, cu masca la baza gâtului și pantofii prăfuiți, îmi măsoară alonja, era evident că nu fac parte din nicio echipă, și-mi taie salutul cu o întrebare demnă de studiile absolvite. ”Tu?” Mă uit în stânga, mă uit în dreapta și-mi îmbrățișez singurătatea. Se apropie ”tanti milițian” la fel cu mască poziționată spre decolteul, ușor jenant, produs de cei doi nasturi neîncheiați la cămașă (erau cam 30 de grade, deci... cald) și-mi trăznește o limonadă lingvistică demnă de revista ”Urzica”. ”Sînteți cumva de la presă?”. Emoționat ca-n prima zi de școală on-line, îi zâmbesc și o aprob din cap, pentru că îmi era înțepenit gâtul de la masca... milițianului. După un dialog ușor academic îmi arată cu degetul (nu ălă, cel de lângă ălă- sâc) unde să-mi parchez autoturismul, obosit și el de caniculă.

Ajung în același timp cu autocarul echipei oaspete. Gata. Spun și meciul. Potaissa Turda – HRK Gorica (Croația), prima manșă din EHF Liga Europeană.

Revin la caniculă, pamflet și dor, că de meci nu poate fi vorba. Mai rapid ca o repunere daneză se aruncă peste mine un alt dialog dar acum mult mai șlefuit și mai curat. Fără îmbrățișări dar cu ”luări” (sâc) de temperatură. Duduia îmi arată cu ”deștu” dar nu al milițiencei, să urc la etaj că acolo stă... presa. Așa a și fost. Acolo a stat presa tot meciul! Adică eu. Numai eu! Au mai fost fotografi și un june cu un aparat de filmat. Nu știu ce înseamnă ”instituție de presă” dar am fost dărâmat de modestia acelei.. ”instituții”. Am aflat că a fost la meci ”singura instituție de presă ce a transmis meciul...”. Instituție de presă cu o singură cameră și se folosește cuvântul transmisie, asta înseamnă postmodernism și modestie. Gata cu ”instituțiile”, că băieții și-au terminat încălzirea. Ce ți-e și cu ”instituțiile” astea. Ăsta e viitorul! Omul – instituție. Apelez la gestul câinelui.

Meciul! De fapt asta contează, introducerea era un dor al încrâncenării și cam atât.

Horațiu Gal își adună echipa și din priviri pare totul perfect. Adversarii se adună și ei, dar cu alte priviri, alte așteptări și alt elan. Reamintesc, dar nu ca o scuză ci ca un pretext pentru...text, meciul turdenilor e după o jumătate de an. Oaspeții? Chiar nu mă interesează. Pentru croați era al treilea joc în cupele europene: Și-au dat în petec în 2017 cu o echipă din... Estonia.

Apropo, înainte de joc m-am încălzit cu ”istoricul” fiecărei echipe. Îmi scuip în tricou și zic cu voce tare, că deh, eram singur și nu mă aude nici Dumnezeu. Apropo, El era la meciul celor de la Constanța! Au portar de 38 de ani! Trecut, zic eu. Rezervele nu contează. 17 și 20 de ani. Ptiu drace. Merg mai departe. 21, 22, 24, 20, 20, 19, 20, 22, 22, 20, 20, 18, 30, 17, 28, 23, 22 și 18. Măi să fie. Să fie astea numerele câștigătoare? Asta nu-i medie de vârstă, asta-i bătaie de joc. Nu-i așa domnule Dedu, mare președinte și făuritor de școli pentru handbal? Asta-i bătaie de joc la adresa viitorului. Nu. Nu sînt de acord! Nu este de acord nici Cântec și nici Lazăr perforând poarta ”bătrânului” Sladlojev. Turdenii se mișcă greoi, repunerile mânjilor croați par desprinse din handbalul modern, mai puține de o secundă (!!!), hai două că-i pamflet.

DJ-ul forțează liniștea jocului cu două, trei impulsuri melodice. Nici vorbă. Linia de șapte metri a turdenilor instabilă, lejeră și cu gândul la păstrarea distanței sociale. Din păcate nimeni nu le-a spus că se pot apropia de adversari, chiar atinge și faulta. Singurul ce se lupta cu croații era românul... Nenad Savici! Ca întotdeauna Nenad Savici joacă handbal după ce este eliminat în primele 10 minute. Dialog de pandemie. Egal. Plus un gol. Egal. Plus un gol. Mă uit la media de vârstă și zic că-i bai. Singurii absenți din acest joc a fost cuplul de arbitrii din Bulgaria. Măi nene, ăștia chiar s-au speriat. Pe românește ”Iulică” și ”Georgică” au fluierat ce-au știut și cât au putut. NU s-au ajutat nici măcar pe ei. Bulgaria și handbalul, e ca România și turismul!

La meci. Pauză. Turdenii în avantaj uriaș, după vorbă, faptă și răsplată. Un gol și cam atât.

Repriza a doua n-a avut istoric. Nici n-a terminat de fluierat cuplul ”Iulică” și ”Georgică” și croații s-au distanțat la patru goluri. Că așa-i în handbal! Cei doi centri croați m-au enervat, mai ales obraznicul ăla de 22 de ani. Bă, croatule, tu vrei să-mi reamintești de Ivano Balic? Nu ți-e rușine? Și noi știm să creștem juniori și noi avem centre de excelență, și noi avem! Stau și plâng. Râd și înjur! Ce țară tristă. Ne mințim copiii. Ne mințim viitorul. E trist. Ne mințim pe noi! Asta trebuia să vezi domnule Dedu! Să vezi cum arată tinerețea! Poate să învingă Potaissa la Gorica, calificarea Potaissei nu ajută la nimic dacă nu avem respect pentru copii. Juniorii (cu distanța socială) trebuia să-i văd în tribună! Profesorii de sport, câți sînt, trei sau patru, și ei acolo! (ps – aici e vina Potaissei)

Să ajung să cer un pet cu apă și să spună – un june – nu este!!!

Păcat, pentru că la Potaissa sînt câțiva oameni (ce știu ȘI handbal) ce stau încă îmbrăcați în coifura lui Don Quijote și speră că poate...

Să mai scriu despre repriza a doua. Pivotul croat s-a luptat singur în apărare, reușind să blocheze de câte ori a vrut atacul naiv coordonat de puține ori cu succes de Szoke. Extremele turdenilor erau în șomajul tehnic al guvernului llucovidului absent. A fost un meci trist, chiar foarte trist.

Horațiu, ai timp câteva zile să vă cunoașteți, să încercați să fiți mai tineri ca junii croați, dar mai ales să înțelegeți succesul. Restul chiar nu contează.

Când ”papagalul” ăsta de ministru rostește și alt cuvânt din familia disciplinelor sportive, altul decât fotbal, eu dau o limonadă!

Apropo, când echipa pierde, antrenorul este principalul vinovat. Ce zici Horațiu, ești de acord? Am o curiozitate, de ce ai blocat coordonatorul croat doar în minutul 50? (Laljek și Goricanec). Repet este o curiozitate, nu este reproș!

Asta a fost bucuria înfrângerii. Fluier final. Merg la salină, poate... câștig ceva.

Șapte metri!

REVIN!

 Ultima decadă a unui august pandemico-sălbatico-frecangist îmi masează cu blândețea manifestărilor din Minsk, agitația interioară a Clujului de cinci stele și dungă cu diagonală, trupul tânăr șubrezit de alegerile libere din ultimile trei decenii. E clar, pentru mine ”roșu-ul” e principalul vinovat. ”fâșia galbenă” e victima, iar tricolorul minoriJar pare deranjat de lipsa autonomiei față de buda din ”fundul” curții.

Incultura politică și insuficiența indivizilor ultimelor două (două!!!) decenii mi-a consolidat următoarea afirmație. Da, România a pierdut alegerile din septembrie. De ce? Pentru că n-ai citit cu atenție începutul paragrafului!!!

Lașitatea și ”propriul foale” sînt doar două aspecte ce-mi susțin afirmația. Mai pot înșira, dar ajung pentru început. Excrementele lăsate în ultimii douăzeci de ani au fost îngrășământ anti-natural pentru viitorul nației. Cine a acceptat un conflict intelectual, cine a acceptat dezbateri politice profunde, cine și-a asumat eșecul sau chiar succesul dacă ar fi existat? Cine? Nimeni. Stimabilul domn Ioan Rațiu? E puțin, chiar foarte puțin pentru o nație iubitoare de cartele, cozi, vânzări și fugă de răspundere. Traseiștii politici? Pensionarii speciali? Pensionarii de 45 de ani? Nu! Niciodată. Ei se acceptă tacit, tac și sug. Îmi doresc să sugă ceva până la finalul acestui text și apoi de la capăt, dar asta e în plan secund. Revin.

Statul paralel a dat semne (vizibile) în timpul celui mai slab ”Dan căpitan de plai” ce l-am avut până acum. Era un biet profesoraș, cu un cioc mic, atât la propriu cât și la figurat, în rest a fost un dans continuu pe muzică mai mult sau mai puțin impusă. Suveranitate? Nici pe departe.

Excrementele nominale nu cred că merită mare atenție. Tu, cititorule le știi. Poate unul sau două să-ți fie chiar simpatice și provocatoare de succes, dar chiar nu-mi pasă. Nu-ți convine părerea mea, aste e. Comentează, înjură și treci la fapte! Accept și românescul... delete, adică mai pe... îndelete.

Cum să construiesc o colibă pentru câine, când n-am nimic. Cum să construiesc spitale când n-am construit un castel de nisip pe litoralul coronavido-românesc, de altfel un litoral al lipsei de inteligență turistică. Face excepție ”Vox Maris” – Costinești, pentru că acolo un om a înțeles ce înseamnă deviza ”turist = respect = normal. Felicitări Nicușor Năstase. Revin.

Excrementele politice postmoderniste construite cu profunde lecții doctrinare de stânga (aici mă refer la fanii veoricăi), de dreapta (aici mă refer la fanii lucovidului trubadur) sau de centru (aici spun la mine despre minoriJari sau useriștii coldiști) încearcă să construiască o altă Românie. O țară lipsită de identitate, lipsită de cultură profundă (prietene virtual citește lecturile condimentului scriitor și te convingi), lipsită de tot ce ”a fost”! Cu ”români de bine” (premierul semi-ucigaș și nu mă refer la Adrian Năstase, dar nici nu-i pot scrie numele acestui excrement vânzător) nu pot ajunge la un final  cu happy- end. E imposibil. Cantitatea de răufăcători a atins cote mai periculoase ca acest virus. Neisprăviții nu înțeleg că nu fac pentru nație lucruri deștepte, sau inteligente cum ar scrie Andrei Pleșu. Chiar apropo, prietene virtual îți aduci aminte cum un modest intelectual funcțional pe numele de cod ”Petrov” i s-a adresat ministrului (pe atunci) Andrei Pleșu? Revin.

Eu nu înțeleg de ce nu ACCEPT diagnosticul nației. N-a fost prescris. N-am medic? Eu cred că nația asta e bolnavă cronic! Șanse? Cam câte ar avea anisie și veorica să devină muieri. Niciuna. Revin.

O țară bolnavă cronic, ce-și înjură medicul n-are nevoie de smurd și nici de biserică.

O țară fără conflicte intelectuale, n-are viitor!

O țară fără oameni, nu e țară, e un ținut și nimic mai mult.

Nu-ți fie frică prietene virtual de educație, n-o refuza. Merg de mână cu tine pentru că și eu am nevoie de ea.

O țară fără școală e ca o limbă nevorbită.

O țară fără lider, nu există!

E marți și e târziu, mă opresc aici pentru că statul paralel construiește la fiecare intersecție câte o bisectoare ce-mi împarte în două părți egale... punctul de vedere.

Hai pa!