SPORTUL PUNE BOTUL (II)

 motto:

“Sportul e rugăciunea trupului” - Salvador Dali

 Sport în România?

Da, dar nu oricum.

Acest test (se citește text) s-a vrut un pamflet, dar pentru că nu stăpânesc acest gen literar-agricol, mă opresc la un mișto dintr-un post modernism nevirusat. Nimic nu mă provoacă la vreun regret, chiar nici banala amenințare în care mama are un rol determinant și neobscen.

Zilele trecute îmi plimbam amintirile pe malul Arieșului. Era un dialog ușor umed. Fiecare încerca să-și “scuipe” interlocutorul cu respectul facerii. Fără durere, iar dacă era“hlizitul Dani-boy”, desigur fără… suspinare și întristare.

Sportul este și rămâne un substantiv. Acțiunea lui nu-l transformă în verb. Sportul e precum floarea pentru femeie sau “una mică” pentru masculul din tine. Da, te-ai prins, este un colet… competițional. Se livrează… dar plătești. Uneori te bucuri, alterori te transformi într-un opozant deloc discret. Cuvinte, atitudini sau alte “dedesupturi umane” răvășite peste tot, uneori chiar cu înverșunare.

 

De ce această întrebare?

Sport în România?

Pentru că uneori sînt viu. Au trecut trei decenii (și vor mai trece) peste toate râurile ce curg la… deal. Aici “nivelul mării” e identic  cu “nivelul muntelui”.

Aici? Este un loc ce uneori l-am crezut binecuvântat, iar alteori l-am crezut rai preferențial, dar de fiecare dată mi-am dat seama că  binecuvântarea este să fii în… Rai-ul interesului! Acum “aici” înseamnă… România.

 

Sport în România?

Probabil. Îmi aduc aminte că în manualul de istorie m-am întâlnit cu viile lui Burebista și trucurile lui Neagoe Basarab. Ei au practicat “scrima” cu sacrificii clare pentru a dobândi succesul în sport, chiar dacă nici unul n-a trecut prin fața torței olimpice. Ștefan cel Mare (mare și-n altceva, aici Vrâncioaia e martorul) a “tras cu arcul” dar nu la țintă, ci la… mănăstire. Sau mânăstire? Au fost încercări discrete de “ștafetă” pe distanțe lungi și foarte lungi, dar de fiecare dată “ștafeta” s-a rupt. Ce-a mai recentă dezamăgire a fost în luna a opta a anului 1944, când s-a încercat organizarea unui turneu pe teren “neutru”, dar ceilalți “neutri” n-au fost de acord, dar totu’i cam în perioada interbelică, atunci s-a pus baza unei nații cu sportivi. Din păcate s-a stabilit și… durata. Păcat.

 

Sport în România?

Nu pot să-mi dau seama. Zilele trecute o expresie a tulburat liniștea propriului interior. Un mare conducător din “folBal” arunca spre nemurire hitul “mai ceva ca pe vremea noastră”. Hop - țop sau tik - tok, asta dacă vreau să fiu înțeles de… noua generație.  Maestre, păi cum? Musai să fac o precizare. Nemulțumitul (mare maestru conducător) era nemulțumit de jegmăneala din sport. M-a surprins. Hoțul strigă…. hoții! S-a furat din prima zi. S-a furat și când dopajul și-a făcut debutul cu toate că toți (!!!) știau. Public - sportivi - media. Toți! Tăcerea înseamnă complicitate, nu neutralitate!

 

Sport în România?

E posibil, dar nu sînt singur, pardon, sigur. Axa generațiilor ascunde un triunghi cu diferite forme, singurul element comun fiind ”3-ul”... clasic. Vârfurile ascuțite au codificări ”clasice”: X, Y și Z. Aceste puncte ascund generațiile. Este inuman și trist (ciudat amestec) să definesc ”conținutul” prin aceste coduri ale existenței. Că unii au ”avut cheia la gât”, dar și medalii, că unii ”au degetele digitalizate”, dar n-au medalii la gât, este o crimă să-i compar și apoi să-i... egalizez. Sport între generații? Nu, pentru că X, Y și Z au ajuns să renuțe la salut, respect și viitor. Generațiile NUMAI împreună pot să existe, proba ”individuală” nu există. Apăsă tasta 1 pentru... ”echipă”.

 

Sport în România? O minciună. Retrăiesc emoții inexplicabile. Răsfoiesc cu grijă o revistă (n.n. Sport) în care limba română se desfăta în toate articolele și ce e ciudat, mai în toate disciplinele sportive. Pe alocuri câte o poză aranja articolul “ca-n Occident”. Cu aceiași grijă răsfoiesc o altă revistă (n.n. Sport și TEHNICĂ) și caut să înțeleg “espresia” conducătorului nemulțumit. (mai ceva ca pe vremea mea). Simt un echilibru perfect între sport și școală, o balanță ce n-a vrut să… balanseze nici o acțiune. (e corect scris așa nici o)

Sportul era un mod de viață, acum modul de viață e “șopingul”. Nu ne-am vândut țara, am dăruit-o!

 

Sport în Romănia?

Da, dar cu mască!

În post modernism sportul, dar mai ales performanțele în sport s-au diminuat precum PIB-ul la învățământ, sănătate sau cercetare. Răsfoiesc cu discreție dex-ul de teamă să nu deranjez sensul cuvintelor tipărite. Ajung, fără dificultate, la cuvântul performanță. Acolo. Surpriză uriașă. E tot substantiv așa că acțiunea poate să dispară. A dispărut! Succesul în sport pare a fi unul strict legat de gramatica limbii române, de aceea nici politicul n-a excelat dându-și frâu liber spre substantive noi. “Succesuri” în sport! E clar, gramatica e obstacol!

 

Sport în România?

Evident. Nici o masă fără pește, de aceea propun ca sportivii să fie premiați cu “tocană cu legume” și “pește”. O masă echilibrată pe “succesuri” olimpice e chiar vitală, atât masa cât și nota de plată. Performanțele în sport s-au diminuat atât de mult încât ele și-au cerut transferul spre alte țări, altminteri nu-mi explic de ce lipsesc trofeele din țara asta. Am înțeles că la handbal, după patru titluri mondiale, am (au) ajuns egalii celor din Kosovo. Volei? Mai există volei? Probabil, dar numai în dicționar. Sînt rău, poate chiar rău intenționat și acopăr succesul celor de la scrimă (n.n. titlu olimpic echipa de spadă feminn - JO Rio - 2016) sau “îmburdatul inamicului” a celor de la judo sau “trasul ramelor” a celor de la canotaj. E puțin, e exagerat de puțin.

 

Sport în România?

La cum se vorbește, am devenit, dar nu eu, campioni mondiali. S-au strecurat pe la jilțul conducerii chiar și sportivi, dar degeaba. E greu chiar și pentru Hagi să înțeleagă că una-i una și alta-i… alta. Pele a înțeles. Alții nu! Tot gramatica a fost de vină? Promisiuni și strategii, minciuni și frecărăi de mentă sînt doar două dueluri din sala expozițiilor.

 

Sport în România?

No bine no. (musai să implic și molcomul în sport)

Recent am aflat că s-au construit în România 400 de săli de sport. Am înțeles că a fost un pariu cu implicări… mercedesiale. No bine no, dacă s-au făcut, hai să mă… în ele. (în doar 300, ca spartanii).

Când se fac pariuri pentru 400 de bazine?

Când se fac pariuri pentru 400 de școli?

Când se fac pariuri pentru 400 de spitale?

Când se fac pariuri pe meciul de handbal de săptămâna trecută? Pardon s-a făcut! Scuze.

 

Sport în România? Da! Pe turnanta pistei de atletism aleargă Viktor Orban neruda lui Orban chitaristul și implică viitorul cetățenilor români de altă naționalitate. Aștept să fiu ucis de cei ce poartă numele de criminali.  Nu-mi pasă. Cu o crimă nu se face primăvară și nici globalizarea nu se transformă în... regionalizare. Ce pot să văd când neputința e vie? Poate o luminiță la un capăt de sfoară, subțire, roasă și netricoloră. Sfoara e un șarpe iar Eva nu-l spânzură pe Adam. E... rușionoasă.

Când se fac pariuri pentru meciul de bashet? No bine no, te bagi aiurea? (e glasul ecoului). Fix pix și-n sport, ca-n vaccin. S-au băgat alții pe liste. Patroni arestați și dintr-o dată oameni de cultură. Scriitori, apoi liberi.

 Sport în România?

Poate dar în altă țară. 😂😂😂

Strategiile le știu toți,  chiar și cei obosiți, iar apoi apare ciudățenia. Șoselele sînt asfaltate cu gropi și milițienii înlocuți cu polițiști. Atât.

 Sport în România?

Stai pe curul tău. Inerția actuală nu este sport! Discutăm peste 5 ani!

 Sport în România?

Regula de 3 simplă. Această egaliate se aplică și azi. Se bazează pe egaliatea produselor… dar pe diagonală.

Temă pentru acasă.

(am rotunjit cifrele)

Franța 70 mil. poluația                         România 20 mil. populația

Judoka: 1 milion                           Judoka: ?

 Vorbim peste 5 ani.

M-am săturat de atât sport de performanță în România. Ciudat este că sportivul este… vinovat într-o țară de vinovați.

M-am săturat de atât adevăr și manageri sportivi.

Ajunge.

Campanii murdare (mai ales în presă), strategii de sabotaj și alte matrapaslâcuri mioritice de tot rahatul aduc sportul ca un organism viu la muzeul… Antipa (n.n. Grigore Antipa, naturalist)

 Sport în România?

Hm. Stai să vezi.

O fostă sportivă (uriașă) a spus cu subiect și predicat (deci tot gramatica): “sportul nu poate merge așa mai departe…” (și a mai spus…), așa că “fâsul” actual de pe jilțul sportului românesc nu numai că-l mută la “Antipa”, dar închide și… muzeul.

Sport în România?

Da, dar în altă… țară.

motto:

“Cunoaște-ți dușmanul și află care este sportul lui preferat” - Nelson Mandela

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MINTE SANATOASA IN... CORPORATIE

 Ziua de 23 august pentru nația română e una plină de datorii neachitate. Cu aproape un secol în urmă s-a reușit sovietizarea nației pe cale “pașnică”. Atunci, ca și acum, la masa de joc am stat în picioare și la distanță. Am văzut și am “tăcut”. 

Agitația următorilor ani a reușit să scoată în evidență “omul nou”. Libidinos, jegos și amărât, chiar dacă uneori are și batistă la “jăb”. E fix pix. Din batalionul “omului nou” s-au ridicat conducători, lideri și șmenari. “Omul nou” de atunci a avut acces la creație, fără sprijinul “celui de Sus”, lăsând… moștenitori. Ce naște din pisică tot șoarece halește, așa că nicio diferență. “Omul nou” este din nou la putere. La fel de libidinos, jegos și amărât. 

Ce pare curios este aspectul uitării și negării. “Omul nou” actual nu-l acceptă pe “omul nou” apus. Nu e “friendly” cu sistemul dacă acceptă trecutul. Mă piș pe toți uitucii. Uneori la comisura buzelor pânzele de păianjen clădeau capcane pentru o firimitură de pâine, iar astăzi buzele strălucesc de sărutul dosurilor pentru… supraviețuire. Este ciudat cum memoria cade brusc și se construiesc alte “memorii” mai “friendly” cu mulțimea înconjurătoare. 

Se urăsc neamuri și se ucid în vorbe. E trist cum timpul în postmodernism a despărțit… principii. Individualismul și ticăloșia de moment s-au împrietenit. Dansează pe același ritm și participă din când în când la execuții. Ucid orice zvâcnire a viitorului. 

23 august de ceva vreme e ziua internațională a sportului pentru dezvoltare și pace. Așa s-a vrut în 2013 într-o ședință ONU.  Acum e pandemie și n-am “bilet de voie” așa că nu știu cum e cu “sportul pentru dezvoltare și pace” pe la noi. Te-am păcălit am scris 23 august și n-ai dat nici un “dislike”, adică un antonim… antipatic. E 6 aprilie! Te-ai prins? 

Sportul pentru dezvoltare și pace e un nou concept. Am impresia că a cuprins toate neputințele și incompetențele manageriale în acest postmodernism ștrengăresc. Nu pot acuza pe nimeni și nimic. Oricum n-ar conta decoprirea nulităților ce au “dereglat” activitatea sportivă, și atenție mass-media a participat la acest dereglaj, chiar dacă acum arată cu degetul. La o privirea mai atentă sub unghia degetului arătător e ascunsă o parte a mizerie. Cu cât mai multe unghii piftia e mai… gustoasă.

Astăzi se construiesc campanii de denigrare uriașe. Jurnalist flămând ofer periaj de calitate, pare un slogan al inițiativei sportive. Curling, chiar dacă este un sport pe echipe, satisfacția e una individuală. Măscăricii și agaricii împing “biata” piatră pe o pistă înghețată de atât vicleșug. Rezultatul? Un curling mare. Văd agarici ce și-au schimbat tricoul cu sacou și batistă, ba ceas “grosier” la mână. E “friendly” cu “băieții”. Cam așa cu pacea-n sport. 

Lipsa infrastructurii și a meseriașilor din sport e vizibilă. Meseriașii au fost îndepărtați. Au venit… lipidinoșii. Bugetele pentru performnță sînt diminuate de rata jafului ștrengăresc și legal. “Acoperiți-vă cu hârtii,  n-au ce să vă facă” îndemna un conducător al tuturor epocilor. Ciordeala se predă în clasele mici, acum e mai greu în sistemul on-line, dar în viitorul apropiat se reintră în… normal. 

6 aprilie în sportul pentru dezvolatre este identic cu 7 aprilie când e ziua mondială a sănătății. Nici o diferență. Există sport și sănătate, dar sînt… moarte. Le-au ucis lipidinoșii. Privesc în stânga și-n dreapta. Nu văd nici un lipidinos, doar cuvântări elevate, butoni la mânecă și simt o duhoare de parfum franțuzesc. Atât. În rest 6 aprilie este în oglindă cu 7 aprilie. Două zile și restul hoți. Mă piș pe toți care au ucis ideea de sport. Ziua internațională a sportului pentru dezvoltare și pace a trecut. E 7 aprilie și e ziua mondială a sănătății. Mor oameni. E normal.

BRADUL BOEM

Ninge. E primăvară și a început să ningă cu fulgi din flăcări și amintiri. Acum trosnesc amintirile pentru fiecare urmaș al întregului. Întregului? A întrebat discret nepoțelul aflat în prelungirea amintirilor bunicului nins și cuprins și el de un întreg absolut. Așa începe povestea de astăzi.

Cu fulgi și amintiri, cu zâmbete și lacrimi, dar ce este de neuitat, această poveste este reală, doar că un simplu fulg nu vrea să fie… nins. 
Cel al fidelității. Fulgul de fidelitate este cel ce m-a cuprins în fiecare moment când aveam ocazia să fiu în preajma ninsorii, unde curgeau poveștile peste mine cu repeziciunea unui timp mârșav, gata să întrerupă de fiecare dată întregul. Acest hoț, nepedepsit nici acum, își face orice veac și își decide clipa, precum moartea se autoinvită în viața întregului. Două scrupuloase realități rămăn nepedepsite orice aș face. Timpul și moartea. Ce ciudat, ele rămân fidele… vieții.
A nins peste un “brad boem”, probabil ultimul brad boem al Universității Cluj. L-am cunoscut. Chiar bine. A reușit să aibă în discreție nu numai un aliat ci și un baston al vieții târzii, pășind cu grijă mesianică peste fiecare aruncarea de la margine. Din “colbul Bulgariei” au plecat toate amintirile ce trosnesc astăzi în tribună, unde fiecare spectator caută o “aruncare de la margine”cât mai lungă să-și poată rupe lacrimile plecate spre o centrare ce strigă… gol! 
“bradul boem” și-a copilărit copilăria prin trudă. A simțit truda că-i un sprijin spre zăpezile de altădată. În cunoscutul roman “Zăpezile de altădată” se conturează familia, ideea de întreg, și așa am simțit când un “trist semnal sonor” al telefonului mă anunță că a căzut un brad, un brad al boemiei. Acolo, în amintirile mele am întâlnit în fiece clipă “zăpezile de altădată” a “bradului boem” și chiar bonom. Miraculos, acum încerc să-mi împodobesc bradul cu amintiri ce trosnesc cumplit. Cât de murdară e viața și cât de curată o cred. 
“Bradul boem” are un umor și o intuiție spectaculoasă. M-a antrenat prin “colbul Bulgariei” și lăsa la finalul fiecărui episod un zâmbet al prezenței. El era acolo, chiar dacă erau între el și el mai mult de o jumătate de secol. Chipul îmi arăta cum încerca să învingă timpul. A reușit de fiecare dată. A știut să-și păstreze neprăfuit tricoul și sandalele ce erau legate în jurul unei glezne firave. 
Amintirile au crescut odată cu “bradul boem” și au ajuns acum amintiri “mai cu școală”. Și acum simt “aruncarea lui de la margine”, când încercam cam o dată la un sfert de ceas să mai respir, cum mi-a definit vestiarul Universității Cluj. Vestiarul la “U” era o catedră. Îmi aduc aminte cum mi-am ridicat privirea spre cineva drag “bradului boem” și am văzut în ochi cum încep să trosnească amintiri. Atunci am auzit pentru prima dată liniștea din vestiarul Universității Cluj. Am înțeles că “acolo” era altceva, eram precum jocul cu lapta în orice copilărie și se alegeau echipele. Noi și… restul. “Acolo” în vestiar era… restul. Doar cine a trosnit cu amintiri în vestiar poate să… arunce de la margine spre infinit, din tribună e altceva. E frumos în tribună, dar nu-i… întregul.
“Bradul boem” așeza în fiecare moment al postmodernismului gesturi salvatoare, chiar dacă mârșăvia era într-o ofensivă continuă. Uneori obositoare. Dacă într-o lume a adevărului distanța cea mai scurtă dintre două puncte e linia dreaptă, pentru “bradul boem” era acea distanță puțin diferită pentru că erau trei puncte. Două clasice și “U” Cluj era obligatoriu să facă parte din desenul vieții. 
N-a știut să respire fără “vestiarul ce era catedră”, alerga prin “zăpezile de altă dată” desculț spre profunzimea amintirilor ce azi trosnesc. 
Ce norocos am fost. M-a numit prieten, dar chiar dacă n-aș fi fost prieten cu “bradul boem” îndrăzneam să-l implor să “arunce de la margine” cel puțin “ideea” de ai fi prieten.
Cât de spectaculos a fost “jocul bradului boem” în istoria Universității Cluj? Lăsați să trosnească amintirile și la rejucarea finalei va marca din nou. 
Cu o finețe și o înțelegere demnă de istorie a reușit să aparțină doar întregului. “Bradul boem” n-a lăsat gol vestiarul, a încercat, indiferent de timp și vremuri, să așeze “acea” catedră,  ea din păcate a ars, sau au ars-o cei nepricepuți care n-au știut că “acel” mobilier imaginar este spirit academic plimbat prin amfiteatre și terenuri. 
Truda și școala au făcut ca azi să trosnească amintirile în mine. Te cânt “bradule boem”, apoi te plâng.
O să caut, așa cum îmi caut și părinții, prin tribună o privire ce mă trimite spre… “zăpezile de altădată.
Gata! A nins peste Remus Câmpean. U rămâne doar la “U”.

PREMIANTII

În fiecare dimineață a ultimei zi din an privesc oglinda cu înverșunare și arunc peste tăcerea ei întrebări ce au dospit. Finalul e dramatic, ea este crăpată de rușine, fisurile ei adânci nu lasă decât banale urme de sânge, doar atât. Cicatricile nu lasă nici măcar o amintire. Nici măcar una.

Oglinda “șepcilor roșii” din cel mai recent an competițional este una acoperită cu prelata neputinței și a deformării atitudinii academice pe gazon.

Gazonul ține la tăvăleală și cântec. A suportat toate amprentele și a tăcut de fiecare dată. Uneori se mai răzbuna cu câte o mocirlă în “careul mic”, dar el și-a asumat de fiecare dată… istoria. A tăcut și tace și acum, când nimeni nu aude (nu vrea să audă) cum își întinde “mirosul ierbii” până-n vârful piramidei academice, acolo unde “vestiarul era catedra” pentru fiecare loc de rugăciune și joc.

Încă un an competițional șifonat. Examenele nu s-au “luat”. Restanțele sînt activități normale (și chiar așa este în lumea reală) ce transformă necunoașterea în geniu, iar prostocrația în meserie.

Nu am avut și nici nu pot să am pretenții de “integralist” pentru nimeni, nici măcar pentru gazon chiar dacă el și-a predat “referatul” de fiecare dată, dar “studentul” poate să-și demonstreze repetenția prin… asumare.

Am privit, cum de câțiva ani, incompetența stă la masa “academică” vorbind despre gaura din macaroană și virginitatea mamelor “inseminate”, gesticulând prin orgasme intelectuale. Niște fătălăi conduc “bunul simț academic”, de ceva vreme, spre o prăpastie uriașă. Chiar nu mă interesează de ce absența de dialog dintre mine și “studentul repetent” nu lasă urme. Sînt obișnuit cu restanțieri pe post de… debutanți. Nu discut despre buget și jaf. Nici nu vreau să aud de “șpăgi profesorale” pentru că simt cum se împroașcă cu motive… naționale. “M-au furat arbitrii”, “terenul a fost de kkt”, “s-au îmbolnăvit… închipuit” sînt ultimele scutiri neștampilate ce au prea nuanțat eșecul final.

Incompetența băloasă și limbile aruncate spre dosul unuia sau altuia (păcat de distanța asta exactă de patru ani între un vot și o găleată) au răscolit adânc cuțitul în biblioteca sufletului. Fiecare broșură a amintirilor a fost tăiată în mii de bucăți de trepăduși ce se dau deștepți, deontologi și frumoși. Fals. Ei sînt produsul unei societăți bazate pe minciună, incompetență și jaf. Într-o clasă de proști, cel mai “vizibil” este premiantul clasei. De ce să nominalizez pe cineva? Nu are rost. Cuvântul “toți” este vector. Origine, sens și direcție. Să-i spun tovarășului Stanciu că e penibil? Serios? Aici bunul simț s-a diluat, acest individ crede că expresia “Stanciu e de Liga Campionilor” e pentru el. Meștere ești pe lângă subiect, e vorba de Nicolae Stanciu, jucătorul Slaviei Praga!!! Acum cred că n-ai tupeul să te victimizezi crezând că tu ești vinovatul pentru “succesul academic” al “studenților repetenți”, ești un mic măscărici sau agarici (nu știu ce înseamnă agarici, dar cred că e mai de desuet ca… fătălău) ce ți-ai găsit “liniștea” la o echipă ce n-a fost înțeleasă de mulți români, de fapt de un club ce n-a fost înțeles de națiunea română. Exilul de la Sibiu a fost o lecție pentru nemurire și istorie. Dictatul de la Viena n-a putut ucide “ideea U”, așa că rămâi pe mai departe un mic excrement natural și firesc al evoluției omului și atât.

Acum, să mă întind cu nemulțumirea peste fiecare parvenit din club nu este o soluție… academică.

Asumarea eșecului este o soluție dar nu salvatoare. Păstrarea kktului în curte este o involuție și sper într-o reașezare sportivă la nivel național. Acolo unde jaful este posibil dezmăț, desfrâu și prostituție, iar acolo unde vizibilitatea este uriașă musai intervenția prostiei.

Prostocrația este și rămâne un mod de viață în România, în sport și peste tot. Șpaga și deruta sînt doar două elemente ce reprezintă lașitatea la nivel național. Fostul utecist și “împingător de vagoane”, actualul șăf de oraș “acceptă” orice soluție venită dintr-un vestiar trist și putred, în rest fix pix pentru viitor.

Nimic din ceea ce se întâmplă acum nu aparține boemiei Universității Cluj.

Când “Centralul” de lângă Someș, singurul martor demn și nemuritor din istoria clubului, proteja un cor de peste douăzeci și cinci de mii de oameni, când pandemia era doar vers în poezia lui Adrian Păunescu și motiv de film american, viitorul acestui club nu deranja nici istoria și nici culisele. Acum interesul economic și noua ordine… națională are alte viziuni. N-au ucis spiritul “o iubire alb albastră” au creat… două. Studentul timișorean are variante istorice - Ripensia - sau postmoderne - mai multe “poli” – lucru care duce spre o bâlbâire a trecutului.

La Cluj? Aici pare un “Târgu Mureș din aprilie 90” (recent s-au bifat 31 de ani de… uitare). Încotro acest club? Spre nimic? Spre prăpastie? Probabil.

Libidinosul este “omul” perfect pentru unificarea neputinței. Succesul pare un tablou în amintirile suporterului săturat de incompetența managerială și chiar sportivă. Catedra nu susține dascălul, iar locul din amfiteatru este mascat de un nor uriaș.

Ceața este londoneză, cetățenii sînt… autohtoni. Într-o țară cu mulți deontologi, libidinoși, parveniți și tupeiști, zilele cu soare academic au apus.

E primăvară și “șepcile roșii” se duc din nou la matineu, chiar dacă economicul te provoacă la nocturnă. Matineul rămâne nemuritor.

S-a dărâmat un “colț” al cercului vicios, libidinoșii își fac viitorul portocaliu, evident acum colorat în galben cu picățele albastre, profesorii se dau în stambă (stampă este o imagine pe mătase, asta pentru cei și proști) lăfăindu-se într-o pandemie impusă. Nici vaccinul nu poate salva nația asta, dar nici dictatura.

Plec trist din sala de examen, am învățat un an pentru un examen fraudat. Apropo, ce premianți are liga a doua?

Rușine pentru neputință.

Rușine pentru demnitate.

Libidinoși din toată țara, renunțați!

 

HANDBALUL, SPORT... INTERNAȚIONAL

 No asta a fost. Nu-i bai, sînt obișnuit.

Am lăsat să treacă ceva vreme de la cea mai recentă dezamăgire din handbal. Statistica dezamăgirilor e precum faptele spre nedezamăgirea celor ce musai să fie dezamăgiți. De ce am zăbovit? Din două motive mai mult “decât” clare. Sînt ardelean și de ce să mă grăbesc. Îmi aduc aminte de toți deontologii și ologii ce l-au ucis pe arbitrul Colțescu. Au sărit pe el, ca mai apoi să se apropie de el sărutându-i inelul și piatra… neprețioasă. Așa am făcut și acum. Am așteptat primele sărituri de la trambulina cunoașterii.

E dezamăgire din nou, deci și prin urmare e handbal. Sportul național - doar ăsta-i hitul federației - se află de ceva vreme într-o mișcare haotică. E adevărat că sînt deontologi și “oameni de handbal” ce-mi rup jugulara la prima literă rostită și plini de satisfacție își freacă mâinile, poate și conturile, satisfăcuți că au ucis… virusul.

Am observat, dar nu numai eu, cum se desfac câteva “liniuțe și de la capăt” și explicațiile dispariției echipei de muieri de la Tokio devin în unele momente credibile. “Boborul” se apropie și îngenunchează la picioarele Cristinei (n.n. Cristina Neagu) implorând iertare și oferind mulțumiri. Rămân puțin surprins că în “fostul sport național” dispare cuvântul echipă și alte mătănii nu observ. Câteva, așa după colț la poalele pivotului (n.n. Crina Pintea), în rest doar anomalia viruso-gramaticală “hai fetele”.

E clar că Othelo nu e președintele comisie de arbitraj euro-internațional, iar duduile trec nemângâiate după acest turneu. Au greșit, dar nu arbitrele daneze ne-au ucis stimate domn Dedu. Nu vă aruncați ca fata mare la măritat, pentru că nu aveți vârsta, genul (să nu-i spun sex din respect pentru adimensionați) și dreptul, chiar dacă jilțul pe care v-ați și  coțat (cu doar un vot în plus pentru cel de al doilea mandat)  este comod. Îmi aduc aminte de motto-ul campaniei - “stând drept o să fiu președinte” - și încerc să fac o analiză pe text, de aceea vorbesc de prin acest “bobor” ce a aruncat spre nemurire hitul “stând strâmb și judecând drept” este o… evidență. Lasă-mi nepriceperea să existe.

Echipa națională a României a fost ucisă în turneul din Muntenegru. Criminalii? Se plimbă în libertate și fac probabil, viitoare strategii. Criminal e un cuvânt dur? Dar “școală”cum e? Dar “copil” e un cuvânt firav?  Nu stimate domn, n-aveți nicio vină, “prăpăditele alea două din Danemarca” aflate sub acoperire la turneu sînt vinovate. Ele ne-au ucis dreptul de a bea sake și a ne îndopa cu sushi.

Probabil, într-un viitor cineva va înțelege ce să facă pe jilțul ăla, acum este cam mare pentru curul domniei voastre. Asta cam atât pentru ceea ce ați făcut, faceți și sper să nu mai faceți pentru handbalul autohton. Apropo, concluzia de la final te privește, în rest vă doresc să  aveți parte de noroc (ști la ce mă refer)

Cristina (n.n. Cristina Neagu) s-a supărat pe târg și lacrimile au început să curgă precum a curs dezamăgirea peste un individ rătăcit. E greu să accepți un eșec când iluziile le consideri certitudini. Să sar cu un argument banal? În lot a existat doar UN singur inter dreapta de meserie și șomaj! UN singur jucător. Laura Popa. Anulez exemplu dat, chiar rămâne banal.

Sar de la linia de 9 metri la barul unui hotel. Un individ îmbrăcat îngrijit și cu un comportament de englez veritabil se apropie de barmaniță (o duduie bună… rău) și îi șoptește în daneză să-i ofere o cafea. Fără gesturi  vizibile duduia, aflată în spatele unei tăvițe mici de sticlă și îmbrăcată exagerat de obraznic (😂😂😂) încep un scurt dialog și totul se încheie printr-o simplă notă de plată achitată cu un… mare card. Englezul își savura cafeaua, răsfoind “Morgenavisen Jylleands Posten” și “Politiken”. Apar două dudui guralive și ușor agitate. Îmbrăcate sport și identic era evident pentru englez că duduile aparțineau unei echipe sportive. Apoi “mai curg” alte dudui îmbrăcate identic. Pe trening scria clar: România. Se fac mici triburi de discuții. Două dudui par decise să facă revoluție. Englezul caută o variantă de a traduce prin diferite metode. Descoperă “translet-ul”. E fericit. Zâmbește. Duduile își revărsau patima pe suporteri. Umilința e “lejereanu”. Englezul nu înțelege de ce și privește cu coada ochiului ușa de la intrare. Nu mai vrea să audă “anomaliile” rostite de cele două dudui. La un moment dat ușa se deschide și intră o altă sportivă. Privește spre englez și îi zâmbește, întrebându-l în cea mai frumoasă limbă de pe pământ, în limba română. “Ce cauți aici?” Englezul o strânge în brațe și apoi o invită pe sportivă pe terasă, dar nu înainte de a-și îndrepta trupul și privirea spre cele două dudui, salutându-le. “La revedere” într-o limbă română fără englezisme. Timpul s-a dilatat, duduile încercau să intre în timp implorându-l să se reseteze. Timpul a murit atunci. Englezul a înțeles atunci că uneori și caracterul are mai multe fețe, precum omul. Atunci a murit speranța.

Revin la dezamăgirea din handbal și seismul din Muntenegru și la un an interesant. 2014. Atunci echipa națională a României a devenit campioană mondială. Șăf la “ferefeu” tot Dedu, dar cu același merit ca la necalificarea la JO de la Tokio 2021. În 2014 am învins Germania. În echipa de “patru” mai semnau documente Muntenegru și Danemarca. Din echipa de “puștoaice” din 2014, doar clujeanca Laslo a bifat meci la naționala în turneul preolimpic. UN jucător. Nimic nou până acum. UN inter dreapta în lot + UN jucător (jucătoare) campioană mondială în 2014 = adio JO Tokio. E simplă operația de adunare. Nimic cu nimic este egal cu nimic virgulă ceva.

Bazaliu a fost ucisă pe banca de rezerve, dar nu de fedederație ci de intersul economic pentru sport. Abed-Kader joacă pe la Zalău. Aparține lui Tacici.(aici e scenariul personal). O generație de aur a fost ucisă. De ce? Pentru că “ne pricepem”. Pot să merg pas cu pas pe întreg lotul.

Am privit  Muntenegru - semifinalistă în 2014 - a naturalizat-o pe Bazaliu. I-a dat o nouă identitate. Acum o cheamă Jaukovic. Joacă de trăznește. Aruncă cu toporul spre poarta adversă. Noroc că în Muntenegru n-a candidat Alexandru Dedu, altminteri Jaukovic pleca în… Danemarca.

Ne-am ucis copiii.

Hagi n-a înțeles că a fost jucător de fotbal când antrena, probabil nici Neagu. Nu mă interesează.

Handbalul e joc de echipă și pentru echipă. E greu, mai ales când n-ai variante, e și mai greu când nu te pricepi. Ciudat cum “ne” pricepem la toate.

Am ratat o calificare, nu-i bai. Să nu ratăm… viitorul.

ps

în 2016 am văzut echipa Danemarcei (junioarele din 2014) și eram încântat de ce echipă am văzut, spunând unei prietene că va ajunge departe această echipă (n.n. Danemaraca). M-a privit și a început să râdă, spunându-mi că am fost până-n Danemarca degeaba. Mi-a întins și rostogolit pe toate fețele echipa României (campioana mondială din 2014, antrenor Roșca) spunând că vom ajunge mai sus ca-n Rusia (România vicecampioană mondială). Am tăcut și am lăsat faptele să vorbească.

Danemarca în două decenii a fost campioană mondială, triplă campioană europeană, triplă campioană olimpică, dublă medaliată cu bronz la europene și mondiale, dublă medaliată cu argint la mondiale, toate astea între 1994 și 2013!!!

De Norvegia nu scriu pentru că nu sînt în stare să mă controlez, dar de Muntenegru pot, pentru că au un campionat inexistent dar echipa națională este campioană europeană. Asta în 2012, iar la campionatul mondial s-au oprit în 2015 pe locul 5. Nervii îmi apar doar la Londra 2012 când echipa devine vicecampioană olimpică.

Șăfule cam așa stau lucrurile. Arbitrele te-au eliminat. Strategia matale e ok. M-ai plimbat cu fraze și mi-ai vândut iluzii. Trist. Șmecheria este apanajul inteligent, ceea ce, te-ai prins, nu e cazul tău.

Handbalul rămâne o disciplină sportivă pe cale de dispariție. De unde știu? M-am uitat spre gimnastică și m-am prins.

Lăsați să joace copiii țării tale, apoi poți “peteci” cu un mercenar, dar nu distrugeți (voi cei de la butoane și de oriunde, chiar și-n statul paralel) șansa jucătorului român.

E nevoie de curaj și răbdare… și “diridai” evident.

La Tokio pariez pe echipa României!

ps

m-am cenzurat din respect pentru... handbal!

(prietenii știu de ce)

 

 

 

 

MIZERABILII

 Am intrat definitiv în istoria (eu sau tu, chiar nu contăm) nescrisă și atât de mult mascată mai ales în aceste decenii postcomuniste în care toată acumularea și-a găsit… sfârșitul. 

Nu trântesc date statistice spre anulare, dar era să-mi trântesc televizorul (și al naibii a fost scump) de toți pereții (era doar unul) pentru că el era… acolo. În fața mea.

Ciudat în fața lor erau… kosovarii. Gata, te-ai prins e vorba despre dubla România - Kosovo, la handbal masculin.

Cu ceva vreme în urmă (cred că în primele două luni de mandat, de primul mandat) m-am întâlnit cu Alexandru Dedu. Era interesant și interesat de handbal, ce naiba avea experiență în combinata româno-spaniolă în handbal, un fel de trecut și prezent, atunci evident.

Mi-a explicat ce și cum, dar mai ales cum va arăta handbalul în România. L-am crezut și mai cred și astăzi, doar că astăzi eu mai cred doar în handbal.

Nu mai spun și nici nu mai scriu nimic despre relația mea cu președintele federației. Nu are rost, pentru că îmi aduc aminte și acum de “anticamera” de la hotel „Napoca” (n.n. Cluj - Napoca) și dau pe… dinafară. Tac. Ajunge!

Duminică seara (n.n. 14 martie) echipa națională a reușit să șteargă tot ceea ce a fost frumos în această disciplină sportivă. “Naționala” a pierdut partide la kilogram de-a lungul… statisticii și nu numai la handbal, dar umilința înfrângerii a fost uriașă. N-am fost atent, dar la începutul partidei imnul a fost doar fundal sonor și atât. S-au “deșteptat” atât de puternic încât au reușit să piardă 3 (trei) reprize din patru cu marea echipă a statului Kosovo. Ce stat? Ce Kosovo? Am privit de două ori site-ul “domnului cu mănușă și trabuc” și nimic despre statul Kosovo. Ura! Înfrângerea nu apare în statistică, statul român nu-i recunoaște de handbaliști pe kosovari. Ne-ați bătut dar degeaba!😂😂😂 Misiuni diplomatice în Kosovo… nu avem, deci și prin urmare ne-au bătut kosovarii precum teroriștii în decembrie. Kosovarii ne-au ucis la cinci goluri diferență, teroriștii au tras, dar nu i-a văzut nimeni! E bine, domnule Dedu. E bine, când dușmanul e imaginar.

Despre evoluția celor aleși? Cititorule, tu ai auzit de “belengher”? I-a durut în belegher și mai mult de atât, acum regretă. Sînt triști și dornici de un cutremur cu Suedia. Vor cuceri Suedia! Simt a altă abordare în fața vicecampionilor mondiali. Seriozitatea și dorința de masturbare handbalistică e una de invidiat. Vor ejacula de la 9 metri cu peste 150 km/h, scuze mă credeam la un film porno, vor arunca cu peste 150 km/h la poarta suedeză. Deschide! Mai vreau un mandat! Mai trăiește handbalul, deci mai vreau!

Lăsând gluma la o parte și sînt mai serios ca echipa din Kosovo, nu Dedu a distrus handbalul, nu Belu a distrus gimnastica, nu Covaliu a distrus scrima, nu Petrache a distrus rugby-ul, nu Gușă a distrus judo-ul, nu Lipă a distrus cantoajul! Cititorule să fii liniștit că nici tu n-ai distrus sportul. Nimeni n-a distrus nimic. Ce a fost bun s-a terminat și nimeni n-a mai… “sămănat”.

Tristețea înfrângerii de duminică e rușioasă pentru că a dispărut identitatea națională. Pe acest câmp al incertitudinii jonglează băieți și fete, iar sportul plânge. În învățământ se alocă mai puțin de 3% din PIB. În cercetare e zero și ceva.

Copiii fug de sport. E trist nu pentru acum, ci pentru viitor.

Rușine Dedu! Rușine jucători. Strategiilor din sport priviți la strategia Portugaliei în handbal. Calificare la JO de la Tokio!

Ciudat, la un turneul final din 2022 se califică 24 de echipe din Europa. ‘“naționala” după “succesul kosovar” spune adio, adică se califică cine vrea, noi nu… putem. Rușine Fortuneanu. Rușine jucători!

Propun să declarăm război, ne lăsăm cuceriți de kosovari și atunci plecăm cu Dedaj și Jupa la atac.

Umilința de duminică poate să devină un scenariu de film,  nu numai avortul (n.n. 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile) merită să fie răsplătit în post comunism, ci și umilința. După patru titluri mondiale merită un film cu o multitudine de regizori. “Ce-am fost și ce-am ajuns”.

Începe măcelul. Tadici strigă “hoții”, hoții strigă “tadici”, vine la interval Buceschi și pe rând toți antrenorii. O luăm de la capăt. Până când? Până la final!

Rușine tuturor, chiar și mie. Am ucis un sport… național!

 

SPORTUL PUNE BOTUL

Sport în România?

Da, dar nu oricum. 

Acest test (se citește text) s-a vrut un pamflet, dar pentru că nu stăpânesc acest gen literar-agricol, mă opresc la un mișto dintr-un post modernism nevirusat. Nimic nu mă provoacă la vreun regret, chiar nici banala amenințare în care mama are un rol determinant și neobscen. 

Zilele trecute îmi plimbam amintirile pe malul Arieșului. Era un dialog ușor umed. Fiecare încerca să-și “scuipe” interlocutorul cu respectul facerii. Fără durere, iar dacă era“hlizitul Dani-boy”, desigur fără… suspinare și întristare.

Sportul este și rămâne un substantiv. Acțiunea lui nu-l transformă în verb. Sportul e precum floarea pentru femeie sau “una mică” pentru masculul din tine. Da, te-ai prins, este un colet… competițional. Se livrează… dar plătești. Uneori te bucuri, alterori te transformi într-un opozant deloc discret. Cuvinte, atitudini sau alte “dedesupturi umane” răvășite peste tot, uneori chiar cu înverșunare.

 

De ce această întrebare? 

Sport în România?

Pentru că uneori sînt viu. Au trecut trei decenii (și vor mai trece) peste toate râurile ce curg la… deal. Aici “nivelul mării” e identic  cu “nivelul muntelui”. 

Aici? Este un loc ce uneori l-am crezut binecuvântat, iar alteori l-am crezut rai, dar de fiecare dată mi-am dat seama că  binecuvântarea este să fii în… Rai! Acum “aici” înseamnă… România. 

 

Sport în România?

Probabil. Îmi aduc aminte că în manualul de istorie m-am întâlnit cu viile lui Burebista și trucurile lui Neagoe Basarab. Ei au practicat “scrima” cu sacrificii clare pentru a dobândisuccesul în sport, chiar dacă nici unul n-a trecut prin fața torței olimpice. Ștefan cel Mare (mare și-n altceva, aici Vrâncioaia e martorul) a “tras cu arcul” dar nu la țintă, ci la… mănăstire. Sau mânăstire? Au fost încercări discrete de “ștafetă” pe distanțe lungi și foarte lungi, dar de fiecare dată “ștafeta” s-a rupt. Ce-a mai recentă dezamăgire a fost în luna a opta a anului 1944, când s-a încercat organizarea unui turneu pe teren “neutru”, dar ceilalți “neutri” n-au fost de acord, dar totu’i cam în perioada interbelică, atunci s-a pus baza unei nații cu sportivi. Din păcate s-a stabilit și… durata. Păcat.

 

Sport în România?

Nu pot să-mi dau seama. Zilele trecute o expresie a tulburat liniștea propriului interior. Un mare conducător din “folBal” arunca spre nemurire hitul “mai ceva ca pe vremea noastră”. Hop - țop sau tik - tok, asta dacă vreau să fiu înțeles de… noua generație.  Maestre, păi cum? Musai să fac o precizare. Nemulțumitul (mare maestru conducător) era nemulțumit de jegmăneala din sport. M-a surprins. Hoțul strigă…. hoții! S-a furat din prima zi. S-a furat și când dopajul și-a făcut debutul cu toate că toți (!!!) știau. Public - sportivi - media. Toți! Tăcerea înseamnă complicitate, nu neutralitate! 

 

Sport în România?

E posibil, dar nu sînt singur, pardon, sigur.

Retrăiesc emoții inexplicabile. Răsfoiesc cu grijă o revistă (n.n. Sport) în care limba română se desfăta în toate articolele și ce e ciudat, mai în toate disciplinele sportive. Pe alocuri câte o poză aranja articolul “ca-n Occident”. Cu aceiași grijă răsfoiesc o altă revistă (n.n. Sport și TEHNICĂ) și caut să înțeleg “espresia” conducătorului nemulțumit. (mai ceva ca pe vremea mea). Simt un echilibru perfect între sport și școală, o balanță ce n-a vrut să… balanseze nici o acțiune. (e corect scris așa nici o)

Sportul era un mod de viață, acum modul de viață e “șopingul”. Nu ne-am vândut țara, am dăruit-o!

 

Sport în Romănia?

Da, dar cu mască!

În post modernism sportul, dar mai ales performanțele în sport s-au diminuat precum PIB-ul la învățământ, sănătate sau cercetare. Răsfoiesc cu discreție dex-ul de teamă să nu deranjez sensul cuvintelor tipărite. Ajung, fără dificultate, la cuvântul performanță. Acolo. Surpriză uriașă. E tot substantiv așa că acțiunea poate să dispară. A dispărut! Succesul în sport pare a fi unul strict legat de gramatica limbii române, de aceea nici politicul n-a excelat dându-și frâu liber spre substantive noi. “Succesuri” în sport! E clar, gramatica e obstacol!

 

Sport în România?

Evident. Nici o masă fără pește, de aceea propun ca sportivii să fie premiați cu “tocană cu legume” și “pește”. O masă echilibrată pe “succesuri” olimpice e chiar vitală, atât masa cât și nota de plată. Performanțele în sport s-au diminuat atât de mult încât ele și-au cerut transferul spre alte țări, altminteri nu-mi explic de ce lipsesc trofeele din țara asta. Am înțeles că la handbal, după patru titluri mondiale, am (au) ajuns egalii celor din Kosovo. Volei? Mai există volei? Probabil, darnumai în dicționar. Sînt rău, poate chiar rău intenționat și acopăr succesul celor de la scrimă (n.n. titlu olimpic echipa de spadă feminn - JO Rio - 2016) sau “îmburdatul inamicului” a celor de la judo sau “trasul ramelor” a celor de la canotaj. E puțin, e exagerat de puțin. 

 

Sport în România?

La cum se vorbește, am devenit, dar nu eu, campioni mondiali. S-au strecurat pe la jilțul conducerii chiar și sportivi, dar degeaba. E greu chiar și pentru Hagi să înțeleagă că una-i una și alta-i… alta. Pele a înțeles. Alții nu! Tot gramatica a fost de vină? Promisiuni și strategii, minciuni și frecărăi de mentă sînt doar două dueluri din sala expozițiilor.

 

Sport în România? 

No bine no. (musai să implic și molcomul în sport)

Recent am aflat că s-au construit în România 400 de săli de sport. Am înțeles că a fost un pariu cu implicări… mercedesiale. No bine no, dacă s-au făcut, hai să mă… în ele. (în doar 300, ca spartanii).

Când se fac pariuri pentru 400 de bazine?

Când se fac pariuri pentru 400 de școli?

Când se fac pariuri pentru 400 de spitale?

Când se fac pariuri pe meciul de handbal de săptămâna trecută? Pardon s-a făcut! Scuze.

Când se fac pariuri pentru meciul de bashet? No bine no, te bagi aiurea? (e glasul ecoului). Fix pix și-n sport, ca-n vaccin. S-au băgat alții pe liste. Patroni arestați și dintr-o dată oameni de cultură. Scriitori, apoi liberi. 

 

Sport în România?

Poate dar în altă țară. 😂😂😂

Strategiile le știu toți,  chiar și cei obosiți, iar apoi apare ciudățenia. Șoselele sînt asfaltate cu gropi și milițienii înlocuți cu polițiști. Atât.

 

Sport în România?

Stai pe curul tău. Inerția actuală nu este sport! Discutăm peste 5 ani!

 

Sport în România?

Regula de 3 simplă. Această egaliate se aplică și azi. Se bazează pe egaliatea produselor… dar pe diagonală.

 

temă pentru acasă.

(am rotunjit cifrele)

Franța 70 mil. poluația​​​România 20 mil. populația

Judoka: 1 milion​​​​Judoka: ?

 

Vorbim peste 5 ani.

M-am săturat de atât sport de performanță în România. Ciudat este că sportivul este… vinovat într-o țară de vinovați.

M-am săturat de atât adevăr și manageri sportivi. 

Ajunge. 

Campanii murdare (mai ales în presă), strategii de sabotaj și alte matrapaslâcuri mioritice de tot rahatul aduc sportul ca un organism viu la muzeul… Antipa (n.n. Grigore Antipa, naturalist)

 

Sport în România?

Hm. Stai să vezi.

O fostă sportivă (uriașă) a spus cu subiect și predicat (deci tot gramatica): “sportul nu poate merge așa mai departe…” (și a mai spus…), așa că “fâsul” actual de pe jilțul sportului românesc nu numai că-l mută la “Antipa”, dar închide și… muzeul.

 

Sport în România?

Da, dar în altă… țară.

 

motto:

“Cunoaște-ți dușmanul și află care este sportul lui preferat” - Nelson Mandela