VÂLTOAREA

 Încep acest gând cu o decizie anonimă, venită din Cer, adresată mie și celui curios. Adică, tot mie. Decizia nu e înregistrată și n-are origini, e doar anonimă și clară. Teritoriul meu pare unul înghesuit într-o vâltoare ermetică. Aici forța lui Dumnezeu este învinsă de fiecare dată. Orice decizie aruncată în vâltoarea vieții mele este un succes și locul se afundă cu încă... o decizie. Ciudat, știam că mă raportez metrului și deciziei. Spre capătul vieții mai am doar decizii, metrul și frații lui s-au rupt. Frământarea valurilor nu face altceva decât să-l mânie pe Dumnezeu și să-mi provoace din Cer alte decizii. Scriu cer cu C-mare din respect pentru instituția ce se apropia de cota ”200”. Nu sînt metri, nici decizii. Sînt ani. Doar ani.

Într-o astfel de instituție, sau de fapt dintr-o astfel de instituție se pleacă și... atât. Din Cer, vâltoarea nu se vede. Valurile nu pot arunca valuri până la Cer. Ce pot să fac? Să fiu mic și să aștept o altă decizie. Într-o vâltoare taci. În Cer te faci că... taci. Acolo, în acel cer – de data asta cu c-mic – se nasc hoți moderni, ce pot reinventa haiducia. Alegătorul se... alege, iar alesul e cu... culesul, asta dacă e permisă poezia.

Stau și privesc, imaginar ce-i drept, la comportamentul vâltoarei inițiale. Atunci valurile au început să existe. S-au împins spre malul bucuriei. Scris – citit – viață! Decizii venite din Cer au ajutat grupul aflat în vâltoare. Existau tulburări în vâltoare, dar SCOPUL  era pe termen lung. Anticipau și își doreau (ei cei din Cer) că... viitorul MUSAI să sune bine.

Au trecut anii. Deciziile s-au deteriorat. Situația confuză de pe ultima sută de... ani, n-a adus finișul (parțial) scontat. Viitorul de atunci a fost ucis de un prezent obraznic, dur și incult, dând șansa ca prezentul să devină trecut și acum prezentul să aibă un viitor șubred și nenațional, adică... internațional. Eu nu mai aparțin mie, ci ție, iar tu îmi aparții mie și celui de lângă noi. Te-ai prins?

Deciziile semnate cu roșu atunci, au aceiași culoare și acum. O pisică – și urmașii ei - ce a mâncat doar pește, orice schimbare de meniu îi provoacă greață și moare în scurt timp de... dorul foamei. Dacă aș transforma exemplu într-unul politic, mai pe înțelesul celui din vâltoare, e cum azi un fost comunist este un mare liberal! Fix pix sau kkt cu varză. Nu ține... tovarășe domn. 

Într-o altă vâltoare se poate. Acolo vâltoarea primește decizii din Cer, valurile fac spume la gură și fericirea dă pe afară. Mai zilele trecute în ”cerul nost” am văzut cantitatea de slugărnicie, de cocoșism, de umilință perfidă de tot ce-i mizerabil – fie vorba între noi, de aceea vâltoarea n-are nevoie de detergent – pentru mine. Tu, cititorule, poate accepți – și ai acest drept – jocul trist, dar lasă-mi dreptul de a-l ucide doar prin cuvinte pe cel (cei) ce-mi decide viitorul prost. 

Nu pot să înțeleg și nu accept cum ”o altă întrebare” are acum răspunsurile la bocanc. Mi-e teamă de un șpiț în coaie, că șutul în fund îl aștept demult. Acela e pasul înainte!

Mi-e dor de Paler. Mi-e dor de mine. Mi-e dor de vâltoarea bunicii. Mi-e dor.

Ce prost am fost. Le-am avut și le-am... distrus.

Plâng acum singur, sprijinit pe târnațul amintirilor, privesc dincolo de orizont și nu-mi văd capătul visului. Dau și împing la o parte orice umbră a tristeții venite din viitorul urmașilor mei, încerc ACUM să pornesc o vâltoare a prezentului. Ploile au tăcut. Seceta râde. Trosnesc scândurile.

Vâltoarea tace. A venit seara și recitesc decizia anonimă. Mă întreb de ce. Citesc cu răbdare. Recitesc. Conținutul e trist. Aștep ca deciziile din viitorul Cer bicameral să fie pentru viitor. Aștept cu încredere luna decembrie. Vreau să-i arunc în vâltoare, dar să-i înec. Dacă aș fi ”șăful dascălilor” aș scrie înec cu doi de ”n”, așa pentru... nemurirea prostiei.

Nu uita cititorule că mâine poți să fii tu... în vâltoare!

Hai pa!

MASCA

 Masca. Acest cuvânt l-am despărțit în primele două silabe 🙃 și am descoperit apa caldă. Are doar două silabe. Mas și ca. Acest cuvânt pare să aducă,  dar nu cu protecția așteptată, o pandemie la nivelul “etajului” numită de mine spre disperarea distanței sociale… paranoia mioritico-caragio-burlească. Nu e complicată titulatura, cu puțin exercițiu  chiar și duduia 2vd se desfată.

Masca are rol de a provoca dialogul, chiar dacă în spatele ei monologul își dezmorțește privirea. “Ridică-ți bă masca pe nas” e rugămintea venită din glasul postsocialismului sau postmodernismului mioritico-caragio-burlesc. “bă-ul” e căldura față de aproapele meu, îndepărtat social de un virus fără nicio coroană. Monarhia virusului a apus, acum e un virus pragmatic. Atacă doar Acolo și Dincolo. Eu? Sînt la pierderi colaterale.

Masca aduce siguranță. Prin cele două urechi cicatrizate de “minunile” social-media comportamentul meu devine paranoic-elegant. Nu e un joc de cuvinte ci pur și simplu rezultatul unor operații nechirurgicale și nearitmetice. Dacă pentru un medic succesul profesional este bazat pe tot ceea ce cuprinde cuvântul știință, pentru un politician român ~ suucesul ~ politic este bazat pe tot ceea ce înseamnă… vacanță în timpul școlii. Mizerie și prostie într-un singur trup, cel al politicianului bineînțeles, este un amestec instant spre… succesul pârțului.

Fără nicio mască “politicianul mioritic” mușcă din orice “rahat”, sfârtecându-l ca pe un os cu măduvă, dar fără a ajuta la formarea țesutului osos, pentru că atunci apare… verticalitatea individului.

Masca a intrat și a reușit să devină, după televizor și telefon, un membru devotat a familiei. Ea tace și suportă noi poziții în familia postsocialistă. Are un comportament ciudat atunci când se “așază” în cot. Acolo se manifestă lejer, discreția ei fiind una desenată de șablonul - mă doare-n cot - iar peisajul rămâne în umbră. Masca-cot, pentru că asta-i denumirea actuală, are rolul de a despărți brațul de antebraț. Orice efort - și este uriaș - al medicului este răsturnat printr-o răsucire de braț, ajutat de mască, animalul, pardon de individul cu masca-n cot. Individul n-are cultura morții, privește viața ca pe o propoziție simplă. Distanța pentru individul “mă doare-n cot” este o linie imaginară între două puncte. Viață și moarte. Mă gândesc cum a putut Eugen Ionescu să-l certe pe Dumnezeu, reproșându-i - pe bună dreptate - că nu a construit corect viața. La început trebuia să fie moartea, apoi bucuria de a trăi. Din ceva bun și frumos totul se sfarmă, de ce nu invers, de ce Dumnezeu nu poartă și el masca-n cot? Pe el nu-l dor… coatele? Masca. E prietena mea. Se mulează pe fața mea protejându-mă chiar și de mine. Hop. A căzut! Brusc a ajuns să-mi sprijine maxilarul. Lovit cu o directă de… “mă doare-n cot” 😩îmi ascunde barba. Privirea-mi plânge. Stomatologul sare-n ajutor. Agitație. Zgomot. Sunete de “chestii și ustensile medicale”. Urmează… intervenția. Stop. Pe stradă apare un individ, educat și cu “mâna-n jăb” și plictisit de agitația creată face un semn discret spre masca din… cot. E noul… “trend”. Apropo, nu știu ce înseamnă “trend” dar pare la locul lui în text. Stomatologii se iau în brațe. “Masca-maxilar” e noua poziție de asalt în fața viRușilor. Da, mai sînt cuvinte cu litera mare, dar nu la început!

Eram într-o clinică privată. Mă simt obligat să achit mini-distracția. Stomatologii îmi arată cu gesturi discrete că nu e nevoie. Portofelul mă strigă și încerc să “rezolv” totul. Surpriză! Încă un mod de a-l chema la judecată pe Dumnezeu.

Masca-portofel. E una ce se pliază în șoaptă lângă goliciunea… numerarului. Zgomotul de bănuți n-o distruge. E drept, e ușor plumbuită precum îndemnul lui Bacovia - “...poeți evitați singurătatea / între oameni e viață.”

Masca-portofel e… fără număr, fără număr, de aceea cred că sistemul de implementare a succesului e un veritabil… eșec.

Privesc, sprijinit de paranoia mioritico-caragio-burlească, dreptul meu la viitor. Îl invit pe Dumnezeu la o ședință on-line. El refuză. Împroașcă diferite motive, unele de(s)prinse din schițele lui Băieșu. Tac și privesc spre ucenici. Niciun semn.

Tristețea mă cuprinde.

Copiii în jurul meu plâng. Părinții tac și se supun. Cui? Bună întrebare. Școală e tristă. S-a închis. Masca-cot stă la terasa, încă deschisă pentru că au murit “zăpezile de altădată”, provocând un test măștii-maxilar și portofel. Testul are o singură întrebare. Unde e masca-buzunar?

Jegurile politice râd și bârfesc, chiar se… trabucesc. (trabucesc e un cuvânt… mascat).

Port mască pentru că mi-e frică de viață. Mi-e dor de soare și de poezia lui Bacovia. Mi-e dor de Marin Preda. Mi-e dor de Ciprian Porumbescu. Mi-e dor de școală. Mi-e dor de viață. Viața a murit. A ucis-o o banală… mască.

Să-ți fie rușine dacă te-ai regăsit în acest text.

De dincolo de orice mască, Pilu Debilu.

PLAPUMA COPILARIEI

 Am pierdut (și) cu Austria. Fotbal, pentru că economic, social și moral am pierdut înainte de a începe match-ul. Supărat? De ce aș fi? Am savurat acesată înfrângere printr-un somn profund, învelit cu ”Plapuma Copilăriei”. Grea, lână și albastră! (era de altă culoare, pe care nici n-o pot scrie). Albastru îl simt mai liber, culoarea dă ușurința mișcării sub... așternut.

De ce am pierdut? ”Mi-am scris” zilele trecute într-un pamflet nepamflet (https://povestilelupilu.blogspot.com/2020/10/sa-fie-bine-ca-sa-nu-fie-rau) o  parte din interiorul meu și al nimănui. Cum să fiu supărat când văd că limba română începe să moară? De ce să fiu supărat când prostia se întinde peste mine fără să fac nimic? De ce să strig când totul în jurul meu tace? De ce să fac când pot să... fur? De ce?

Cred că mi-am furat în fiecare zi o secundă din adevăr. Dacă fug spre o banală aritmetică și aflu că-n 53 de ani au fost și vreo treisprezece ani bisecți, totul e simplu și înmulțit cu 365, dar și 366, de zile ajung pe la vreo douăzeci de mii de zile. Ce zici prietene virtual și cititor de douăzeci de mii de secunde de adevăr pe zi!!! Aproape cinci sute de mii de ore de adevăr. Același adevăr. E unic! Dar secundele? Cum s-ar așeza ele în viața ta și a mea? Oare atunci ce-am face sub plapuma... amintirilor? Am plânge că ne-a învins Austria, de data asta la fotbal, pentru că OMV-ul e alt ”adevăr” și-l vorbim într-o altă poveste. Cu prinți și hoți, cu prințese și interse. Rămân la cele douăzeci de mii de clipe de adevăr.

Să plec capul să-mi scot un vis? ”Plapuma Copilăriei” este un scut în acest vis. În ultimile trei decenii (obositor de multe date fixe) am dormit profund, ca aseară de fapt. Mă trezesc și dorm în continuarea... somnului. Ce amestec ciudat. Emoție și statistică. Trei decenii de somn, de fapt cinci decenii de somn cu cinci sute de mii de ore de adevăr. Ce operație aritmetică se întâmplă în timpul somnului meu? Chiar n-aș vrea să fiu... Mirel Rădoi. 

Zilele trecute l-am văzut pe tătăl fotbalistului selecționat făcând comparații, analizând strategii și autopropunând. Autopropunând? Da! Acoperit cu ”Plapuma Copilăriei” adevărul se luptă cu somnul și provoacă un coșmar. Poate două. Ba chiar trei. Și lupta continuă...

Adevărul va provoca câteva coșmaruri în viitorul apropiat. Succesul (!?) din conflictul româno-austriac destabilizează un somn în favoarea... altui somn. Îmi aduc aminte de replica neamțului trecut prin ”somnul acoperit cu (de) Plapuma Copilăriei” adresată unui adormit, sau poate nu, de pe aici – nu mai fă scandal în media, vorbește fața-n față – sau nu-ți spăla plapuma în sat, dute-n ograda ta și dă-i... în cap!

Supărat că m-a învins Austria? Nici pe departe. Eu chiar îmi doresc să declar război acestei nații și apoi să mă cucerească și să-mi deseneze ”somnul acoperit cu (de) Plapuma Copilăriei”.

Mi-e teamă de un alt somn, dar ce este și mai grav și de un alt... adevăr. Mi-e teamă de adevărul... progresului fără identitate, fără suveranitate și fără... ”Plapuma Copilăriei”.

Succesul româno-austriac pare să împroaște cu sânge. Efortul depus în acest duel l-a lăsat pe Mirel Rădoi fără sânge în instalație. Despre ce instalație e vorba habar n-am. Poate ”Dorel” să-mi localizeze instalația și defectul, dar ACUM acest ”Dorel” pare să existe doar în statul paralel. Ha! Ha! Ha! Cred că somnul în cantități uriașe nu face bine organismului. E nevoie de alergare să pună ”sângele din instalație” în mișcare. 

Succesul româno-austriac nu e bilateral cum aș crede. E într-o singură direcție și e spre vest. Ca fondurile. 

Somnul și coșmarul se întâlnesc. ”Plapuma Copilăriei” tace și suportă orice agitație ”a sângelui din instalație”. Nopțile sînt lungi, iar zile numărate. Viitorul bate la ușă. Academiile la fel. Don Corleone, sprijinit de nea Cașchetă și Nașul (arestat și nearestat) fac cărțile. Câștigă cel ce are asul de treflă. Hopa, nu-l are nimeni. Atunci sună telefonul. Nu se aude nimic. Toți tac și... dorm în continuare. Doar ”Dorel” face două-trei schimbări și... instalația funcționează.

M-a învins Austria? Nici vorbă. Îmi aduc aminte, așa din întâmplare, de victoria asupra austriecilor. A fost un ”joc de gleznă” discret desenat de Lucescu și cei 13 tricolori. Atenție. Balaci și Lăcătuș au intrat mai... târziu. Interesantă a fost schimbarea... cea mare. Dar metoda? Azi? Mâine?

Peste ani și ani poate omul va înțelege că dacă (!?) este un bucătar bun nu înseamnă că e și un  grădinar... cel puțin la fel de bun!

M-am plictist de victorii, somn și de ”Plapuma Copilăriei”.

SĂ FIE BINE CA SĂ NU FIE RĂU

 Pentru început fac o mică precizare. Acesta este și nu este un pamflet, are și n-are introducere. Îmi place în postsocialism din mai multe motive, unul e chiar banal. Îmbătrânesc. Trecutul încep să-l uit și atunci rămân doar cu amintirile din... viitor. Pot să privesc cu mânie și patimă orice răsărit de soare în speranța că viitorul trecutului meu este nesigur precum moartea în fața nimănui.

Am precizat că n-am introducere? Ciudat, am și început să uit. Of... tinerețe.

Zilele trecute s-a abătut un cod de furtună și ploi peste fotbalul autohton. Rădoi în sus, Hagi (amândoi) în jos, Burleanu e vinovat, ce caută pe aici, să plece, sînt doar câteva îndemnuri cabaline auzite și citite în inimitabilul postsocialism a unui trib din fostul bloc comunist.

Fotbalul mi-a ”mâncat” atenția și m-a lăsat flămând în fața unui blid plin cu sarmale. 

În perioada ”apusă” sportul, și nu numai, era desenat peste mine cu trasee scurte și clare. Conturul slav și caracterele chirilice au fost ca o evanghelizare pe acest teritoriu. Sistemul a creat apostoli, iar apostolii au creat... credincioși. Aici s-a jucat ”match-ul”. Sistemul sovietic, odios fie vorba între mine și tine cititorule, s-a jucat cu... viitorul.

În marea mișcare sportivă a sistemului sovietic s-au născut câțiva campioni. Un campion este unic, dar nu doar aici, ci peste tot! E Nadia Comăneci! Aici e piscul, vârful. Doar ea stă la masă cu Dumnezeu și vorbește despre una sau alta. Curiozitatea divină este așa de mare încât și acum o întreabă, cu voce tremurândă – ”ce ai încât ești mai cunoscută ca mine?” Nadia zâmbește și îi șoptește, discret, la ureche. ”Curaj Doamne. Doar curaj!” 

Cam de aici pleacă... viitorul. 

Într-un septembrie recent, o cantitate uriașă de deontologi încercau să-i pupe (da, chiar și aia) orice lui Mirel Rădoi. A venit octombrie și acei deontologi, chiar dacă în timp s-au mai adunat câțiva, s-au grăbit să-l forțeze pe Mirel să le pupe lor ce au pupat ei în... septembrie. Ptiu, chiar și ieșenii s-au băgat la pupat. Preahlizitul Daniboy se ascunde sub barba slâioasă de grăsimi financiare și își mătănește (de la mătănii) centrarea la colțul scurt. Cel lung e ocupat de echipa firului scurt și câțiva enoriași plecați  spre alte catedrale cu gratii. 

Când ”pe banca suferinței” se afla un neamț, grupul deontologilor s-a aruncat precum vulturul asupra unui pui ”Petreuș” (dacă ai avut cartelă cititorule, te-ai prins) să-l devoreze prin mișcări ample de cioc. Ciochiștii aruncau idei filosofice profunde. ”Nu cunoaște Daum ăsta cultura noastră”, ”nu ne simte pe noi”, ”n-are forța de a ne înțelege fotbalul”. Eu am crezut că deontologii nu sînt și nesimțiți. Îi știam de hoți, mincinoși și slâioși. Chiar îmi aduc aminte cum un mare (pârț) selecționat, atunci, arunca spre public ”ăsta chiar nu știe să antreneze”. 

Sistemul sovietic, odios cum am mai precizat, a reușit să-și formeze în acest ”bloc comunist”  ideologii prin care individul să fie unul... nou!

În sport s-au născut campioni. În medicină s-au născut campioni. În educație s-au născut campioni. Ăsta era omul nou! Campionul!

Evident că în spatele și-n fața campionului era un cuvânt, detestat astăzi, numit simplu: muncă! Cam de aici începe... talentul!

Nu poți să devii campion dacă nu ai echipament, nu poți să devii campion dacă n-ai.. și n-ai... și n-ai, și tot așa până la un capăt al statisticii unde te întâlnești cu valoarea neutră pentru adunare și scădere.

Regula numărul unu. Succesul se construiește prin muncă. Regula numărul doi. Nu te abați niciodată de la regula numărul unu și regula numărul trei este un amestec între primele două reguli! 

Într-un război cu ”vestul” match-ul ultimilor trei decenii nu este spectaculos, chiar dacă Hagi îmi striga cu ceva vreme în urmă să-i construiesc statuie. 

Privesc printre ”numere”, pentru că el, Gh. Hagi se exprima mai zilele trecute despre un selecționat că este cel mai bun pentru că este... ”un om al numerelor”. În duelul cu ”vestul” am avut următoarea aritmetică:

1990 – am învins o singură echipă din vest (San Marino). An cu participare la campionatul mondial!!! Pardon, am învins Polonia. E mai la vest. 15  meciuri

1991 – am învins patru echipe (doar Spania contează). 10 meciuri

1992 – două victorii (Feroe și Țara Galilor). 8 meciuri

1993 – trei din zece

1994 – anul... american. Am învins o singură țară din Europa. Slovacia. Au fost 16 meciuri

1995 – două din opt. Au fost victime Polonia și Slovacia (a devenit... clientă)

1996 – două din unsprezece. Islanda și Macedonia, e drept că astăzi ne... macină.

1997 – trei din opt. Se adaugă Irlanda la cele de anul trecut! Irlanda în sfârșit o echipă! Priviți statistica ce ţări au căzut din vestul Europei!

1998 – am destabilizat Anglia și Portugalia. De ce? Habar n-am.

M-am plictisit de statistică. Duelul cu vestul e dur, chiar și acum. Ochi aruncați spre fotbal, lasă nepăzită altă disciplină. Poate gimnastica, probail canotajul sau boxul. E mult ”deranj” în cel mai ”economic” sport. Mizeria s-a transformat în mobilier. Face parte din sistemul de joc, indiferent de antrenor. Dacă joci 1-4-4-2 e la fel de complicat ca 1-4-3-3, pentru că mâna a fost înlocuită de tatuaj. Simbolul mâinii și nurii duduii contează. Chiar și garajul.

Eram în parcarea stadionului ”23 a 8-a” și alerg spre minunea blondă să-mi dea un autograf. Era lângă o Dacie bej sau albă de DJ cu număr scurt, ceva cu doi și unu, dar memoria m-a părăsit. Timid întind o hârtie, puțin șifonată, să-mi iscălească o ”pasă” spre nemurie. Lângă mine apare un uriaș cu un... ”kent-an” în colțul gurii. Era Țețe. Apărase magistral. România a învins campioana mondială. Bearzot și Rossi și-au aruncat pizza în fața unui balmoș fierbinte. Atunci Cristian Țopescu a vorbit puțin și înțelept la stația de amplificare. N-am prea înțeles atunci. M-a ajutat tata să ”prind firul”. Simt și acum emoția acelui moment (au fost multe). Țopescu a trimis spre public – ”putem să învingem și să nu ne calificăm, dar putem să pierdem și să ne calificăm”. N-a fost niciuna. Am învins și ne-am calificat! 

De ce am învins? Pentru că Augustin nu avea tatuaj? Nici vorbă. Pentru că Moraru fuma? Nici vorbă. Pentru că Andone era din Hunedoara? Nici vorbă. Pentru că Geolgău era creț? Nici vorbă. Pentru că Balaci a destupat un vin bun? Nici vorbă. Pentru că Boloni mergea la Târgu Mureș cu trenul? Nici vorbă. Aici e buba sau rana pe înțelesul postsocialismului. Dacă iei din portofel și nu pui nimic intri în faliment. Așa-i și-n fotbal. La fel și-n gimnastică. Boxul? Prea multe croșee și directe! 

Acum în fața plutonului este Rădoi. Comandantul de pluton comandă și deontologii... ”trage” (pentru că e mai mulți de 50). 

În sport pute rău, pentru că – fug cu mintea spre un vechi prieten și zicala lui – nici sportivii... ”nu mai e sportivi” (sînt peste 50). 

De aceea Nadia rămâne unică. Tiparul ei s-a epuizat. Sport în România? Da. Campioni? Da. Modele? Din păcate... nu! 

Deontologii și vizionarii (aici chiar foști sportivi) au reușit să distrugă acel ”tipar” modelat de o puștoaică din Onești. Postsocialismul atât de original și mioritic este diferit de postsocialismul unguresc sau polonez. Tiparul lor este curajul. 

Aștept să sune clopoțelul și să merg la ora de educație fizică. Of, am uitat am... scutire. Ce bine! Merg la mall, poate... prind ceva.

Ăsta-i sportul național. 

ps

am fost atât de blând în minipamfletul ăsta încât nici mie nu-mi vine să mă Încred.

A TRECUT!

• Bună dimineața lui septembrie târziu. Nu știu să fac (încă) diferența dintre două forme… diferite! Forma diferită de alte forme dar și de altele. Forma nu este o siluetă cu umbre, pentru că soarele este nestrălucitor. Acolo unde el strălucește este un fals al socialismului științific cu cadre capitaliste aflate astăzi în alte locuri, puncte, roluri și scenarii… puse la dispoziție. Un fost comunist este azi primar și liberal. Dar...
• 
• Nu știu ce a fost în ultima săptămână completă a lunii septembrie. Alegeri administrative sau alegeri politice?  Just… injust. Clasa (expresie dobândită prin limbajul de lemn a ultimelor trei decenii) politică este una de proastă calitate. Axa: elevi - profesori - părinți este una neechilibrată, departe de balanța maturității intelectuale, pertformanță politică și stăpânire a negocierilor. Clasa zero (nu există așa ceva) este chiar nulă!
• Nimic spectaculos într-un septembrie târziu. Duplicitarismul, mârșăvia, trocul sau alt substantiv tipic pentru “repetenții clasei zero” s-a aruncat peste populația de(s)prinsă dintr-un salon numit salonul bolilor veșnice sau… cronice, dacă tot mă manifest în scris) cu termeni medicali.
• Scriam într-o poveste răsfoită săptămânile trecute despre o concluzie a unei analize de tip… școală.
• Concluzie (este a unui amic): “într-o clasă de repetenți, cel mai bun este premiantul clasei”. Acum, cel mai bețiv președinte ce l-a avut această nație (ptiu diavole că și eu l-am ales) îmi spune ce înseamnă succesul. (!?) T.B. :”... dintre partidele cele mai mici noi sîntem cei mai mari, deci am câștigat…”
• Asta se întâmplă când nu faci diferența dintre două cuburi de gheață și un iceberg!😂
• Băse cred că-l provoca pe Dumnezeu la o șuetă cu cerință clară: “Doamne, eu sînt fiul tău!” (ghilimele sînt imaginare și-mi aparțin).
• (foto: mediafax)
• Acest bețiv politic, ca și Orban de altfel, simte nevoia retragerii prin împroșcare cu kkt peste toți, prieteni și dușmani în același timp. Acești indivizi se bazează pe aliatul biblic. Duhul sfânt le șoptește, între două pahare și un trabuc, că totul este “după chipul și asemănarea Lui”. Zis și făcut. Alianțe cu trădătorii. Îl nominalizez doar pe ultimul: Pontache Victoraș. Nicio scrisoare medicală nu ajută în acest… “menaj”. De diagnostic nici nu poate fi vorba. Medicamentele nu se pot administra. Organismul este unul putred. Costumul (de firmă) este aruncat peste trup, acoperind – neglijent, spun eu - o siluetă modelată de ridurile abundente și mai las o “cravată” ce consolidează expresia “nimic nu-i întâmplător”. Cantitatea masivă de “oameni politici”, “analiști politici” și nu în ultimul rând “jurnaliști… apolitici” a dus această clinică spre ATI!
•  (foto: mediafax)
• Încă nu reușesc să înțeleg cum pot să fiu contemporan cu a doua venire a lui Isus Cristos. Într-o oltenie eșuată politic, un mort a fost “prezent” la judecată și Dumnezeu l-a răsplătit. A câștigat alegerile la… Deveselu! Satul și NATO n-au făcut față atacului divin. Isus Cristos a umblat pe Dunăre, probabil a fost la un bairam pe la bulgari, și împins de o licoare bahică din castraveți s-a înghesuit în cabina de vot strigând: votați-l! Duhul sfânt i-a dăruit un nou mandat.
• Am lăsat peste mine să curgă apă rece, poate înțeleg unde merge prostia emoțională de la Deveselu? Curios din fire… nu spun nimănui noua adresă. E peste tot!
• Războiul administrativo-politic dintr-un septembrie târziu s-a spulberat ca un val. Un fâs.
• Votul românesc este unul complex. La început s-a bazat pe “milă electorală”, apoi pe “scopul scuză mijloacele” (CTP-ul a punctat despre această atitudine-expresie) și .. final spre…”haosul din august”.
• Marele autor… “e mai mulți”, amestecul ciudat de sereleul clasic “import-export”. Statul paralel are în componență… oameni paraleli, doar nu sînt perpendiculari altminteri nu se explică… importul și exportul. Ce spunea Octavian Paler? Distanța dintre lumile paralele… constantă. Cum naiba altfel. Dintre două celule, una de la Rahova și alta de la Cotroceni se desfășoară această lume paralelă. Votul politic-administrativ aruncă în haos viitorul alegător, într-o nebuloasă. Finalul anului nu va aduce doar sacul lui Moș Crăciun, aduce o nouă… condamnare. O condamnare vizibilă! Orban condamnat să conducă alături de… Barna. Judecătorul Johannis râde… pas cu pas. Fără nicio anestezie doctorii se grăbesc în sala de operație. Pacientul rezistă. Din salon se aude ecoul.”Încă”😂
• Săraca țară mioritică! Un candidat condamnat la 8 ani de închisoare din partidul unui premier de profesie “comersant” câștigă jilțul unei primării de sector. Votul negativ a fost din nou la comandă spre disperarea analiștilor… finaciari. Amnezia a jucat un rol secundar.
• (foto: hotnews)
• Întind pe față (fără apă și săpun) un jet aspru din cuvintele lui Andrei Pleșu, cel umilit de bețivul Băse. “... să spun apăsat că orice mod ce a judeca și folosi un om după criterii ALTELE decât cele ale meritului său personal este o prostie perdantă…”
• Păi?
• Rezist… târziu. E demult… luni. N-am găsit nicio soluție, n-am nici diagnostic. Ciudat. Mortul… e viu. Rezistă!
• În scurt timp o să-mi accept tratamentul primit “pe bune”. Hrana nu ajută la nimic. Nerealizările (cu mici excepții) își vor continua parcursul. În decembrie alt război cu aceiași militari amnezici și lipsiți de arme înțelepte! Nu mă pot despărți de acest text fără să mă reîntreb. Mortul e… viu? Neconcluzie: sînt prost!
• Orban, acest dăncilă liberal, bagă verde în față o aritmetică de modă veche. Am câștigat alegerile. Tac și-mi reamintesc cum m-a păcălit Băse. Johannis l-a condamnat pe Orban printr-o sentință neatacabilă, să sprijine alianța penele plus usere, unde plus nu este semn aritmetic. Axa: PNL - PLUS - USR este amestecul de digerat până-n decembrie când se strigă: la atac! În anul 2000 a dispărut PNȚ, după douăzeci de ani a dispărut PSD și… PNL. Orban, te rog să-i scrii lui Moș Crăciun. Pentru reclamații alege morții.
• Morții sînt oamenii acestor zile, nici învierea nu mai este ce știu, sau am crezut că știu. Priveghiul a fost înlocuit. Prefer noul în detrimentul mortului. Acest septembrie târziu mă întreabă dacă va mai rezista democrația. Noul val de politicieni-administratori va fi atras într-o horă a fluierașului… paralel. Parcă retrăiesc momente ale zilei de luni, 17 iunie 1996.
• Continuarea? Una tristă.
• Sper altceva. Sper...

PICTORUL

Bun și de la capăt. A fost seara remizelor în handbalul românesc luat la trântă cu echipe de prin Europa unită și dezbinată. Dobrogea nimic la nimic cu Sporting, echipă ce câștiga Challenge Cup, o divizie județeană la fotbal, în urmă cu trei și ceva în fața celor de la... Potaissa Turda.

Păi dacă-i Potaissa să fie și pe mai departe. Touluse la Turda, evident nu Henri de Touluse-Lautrec, ci echipa de handbal și... masculin. Dacă pictorul francez este un ”profund” al tradiției, schițează siluetele cu delicatețe, norii par acoperiți și forma de comunicare rămâne... tabloul. Cam așa a fost și pentru mine tragerea la sorți. Simplu și direct. Vrei să fii mare te bați cu cei mari, vrei să fii mic joci cu... ce a mai rămas după alegeri.

Meciul în sine n-a fost rupt dintr-un film SF cu Isaac Asimov la coordonare. Ăsta-i amestecul ce-mi place. Ficțiune populară și siluete profunde.

Începe meciul... cu încălzirea specifică. Rotiri de brațe, alergări și jocul cu minunea buclucașă. Lopta. Ei în negru și roz (!?). Turda în galben și albastru, total întâmplător pentru campania electorală. Sînt culorile clubului!

Joc. Egal și cam atât. Colegul și prietenul  Marian Ursescu (n.n.  Gazeta Sporturilor) lovit de nostaligia începutului de an școlar o dă pe manualul de istorie și subliniază ”un egal istoric”. De ce istoric? Nu m-am prins. Francezii nu sînt ce au fost precum nici Dinamo (la fotbal) nu este ce a fost, deci și prin urmare nu era o confruntare de olimpiadă la istorie era un meci de cupă europeană între două echipe cu bugete și mentalități diferite. Fenix spre o economie de piață în sport și noi spre o economie de altă piață și alt sport.

Investițiile în sport, precum și cele din învățământ, în ultimii treizeci de ani, sînt vizibile. De asemenea și succesul. Pe ici pe colo ”o lacrimă” încearcă să strălucească.

Revin la joc. Nu m-a surprins viteza francezilor, m-a bucurat reacția pozitivă a turdenilor, vorba vine a turdenilor, a jucătorilor de la Potaissa, pentru că nici francezii nu sînt... francezi! Au francezi din Norvegia, Serbia, Croația, Ungaria, Spania, Brazilia, Belgia, Algeria și... Portugalia. Jucători din 10 țări! No, cam asta e! Repunerile de la centru mă enervează, sînt mai rapide ca a celor de la Gorica. Asta-i obrăznicie. Sare în ajutor, cine altcineva, Horațiu Gal! Multe schimbări între atac și apărare, pierdem puțin din ritm dar turdenii se leagă de orice sclipește în tabloul lui Touluse-Lautrec. Linia de 9 metri franceză (!?) are o, chiar două viteze în plus. Coordonatorul lor e peste Szoke, iar extrema lor, cred că Chelle e peste Augenthaler sau cum l-o chema. Cred că Thalmaier. Apărările și-au făcut datoria. Au căpătat cât s-a putut. 32 de goluri la pauză. E drept că împărțite, dar nu în mod egal. 17-15 la ei. De semnalat că eliminările de două minute au fost blocate pentru... Savic. Uite că se poate, frate române, nu-i musai să-i rupi tricoul sau alt ingredient... sportiv. Arbitrajul nu m-a surprins, mă va surprinde în partea a doua. O remiză cu două goluri în minus și un joc ușor curajos. Era o pâine, de fapt o baghetă, de mâncat. Păcat.

Pauză. Ies să-mi clătesc fața. Mănânc și un măr. Aștept un prieten ce nu mai vine. Mă reîntorc și cam atât în pauză.

În partea a doua, ei tot în negru cu roz noi tot în campania... de calificare. Francezii pornesc precum TFG-ul lor amărât și ajung să aibă câteva goluri diferență. Fără mare efort, dar mult mai tehnici ne aruncă, de fapt mă aruncă, spre umilință. Privesc tavanul sălii şi implor un neon să crape sau să facă ceva, pentru că Touluse-Lautrec ne pictează... nud. Bombă. Noi doi pivoți iar francezul cere time-out! (prima gafă). Ciudat. Intrăm încet în meci. Recuperăm. Bun jocul, în amebele faze a românului Huba Talas. Mai aprig și mai tehnic în apărare ca Savici, mai inteligent și mai eficient ca Jakobsen în atac. Almeida în poarta franceză n-a avut succes. Asta cât am jucat şapte contra șapte. Apar încă două erori. Mari. Foarte mari. Una tehnică la echipa franceză, eliminare, şi alta la arbitri. Nu văd un fault în atac (gorosolan) și mai elimină un francez! Joacă-n patru și gata. Marcăm și facem erori. Egalăm. Am fost mai buni ca ei. Noi în șase, ei în patru! Sîrbul Ilic nu poate aduce victoria spre satisfacția celor ce au pariat, câștigă oaspeții la pauză și la final. Eroare la final. Arbitrii fluieră altceva. Erau ultimele cincisprezece secunde. Cartonașul roșu era doar în mintea mea? Bară pe ultima aruncare și Marian Ursescu declară: ”remiză istorică”. Eu, cu ore on-line declar: nimic la nimic, când de fapt se putea mânca o bagheta! Păcat, putea să fie o victorie... istorică!

Mi-a plăcut Horațiu Gal și Huba Talas. Nu mi-a plăcut Horațiu Gal și apărarea. Interesanți jucătorii, francezul-algerian Abdi și francezul-sârb, Ilic.

În retur sper să achiziţionez un tablou cu semnătura lui Touluse-Lautrec.

Eu cu cine... MĂ votez?

 

Textul ăsta nu-i un pamflet nici dacă mi-aș dori, deci nu-mi doresc. Zona de puritate cred că rămâne copilăria, ceea ce urmează este o shaorma sau saorma cu de toate. Un amestec supus interesului, supraviețuirii și nu în ultimul rând, un ingredient cu rol determinant, “cei șapte ani de acasă”. Acest amestec produce… viitorul. E adevărat,  mai sint și alte atitudini-caracteristici, dar ele, acum, nu contează.

În copilărie m-am simțit liber, poate “prea liber” dacă există ceva mai presus de libertatea pură. Atunci și acolo, eu am cunoscut un prieten. Probabil cu mult înainte, pentru că părinții erau împreună din altă… puritate. Era (din păcate vorbesc la trecut, pentru că acum e un înger albastru) un rafinat. Era un zgârcit, dar dăruia. Cred că a fost și rămâne cel mai puternic autodidact din câți am cunoscut. Și am cunoscut. Nu era conflictual, aducea limpezire cu o rapiditate enervantă. Producea în jurul lui atenție. Lecturile răsfoite în timpul copilăriei nu erau complexe. Atenție cititorule vorbesc de începutul anilor 70: Eliade, Cioran, Marx sau alt “profund” creator de cuvinte complexe. Asta e, n-avea buletin dar stăpânea ideea filosofică.

Asta e introducerea, scriu acest text, deloc pamflet, cu inima și mintea la el.

De ce  mă sprijin pe el? Pentru că mai avea câteva fișiere ce nu le-a dus cu el, a mai lăsat, pe ici, pe colo, nu în multe locuri, dar ce este important nu la… mulți!!!

Avea un mare har. “Mirosea” perfect… omul. În 99% din cazuri n-a “mirosit” greșit. Chiar, zâmbesc și plâng în același timp, cum l-a desenat pe embrionul toboșar de la primăria clujului de cinci stele, de parcă e hotel. Ne băgăm și ne scoatem în el oraș de multe stele. Poate e oraș… ofițer. În acel tablou nu erau desenate multe cuvinte, de fapt era o caricatură cu câteva trasee curbe și o schiță cu două sau trei linii frânte. Tabloul era fabulos… atunci, chiar și acum când au trecut cam două decenii. Oare care e valoarea tabloului? Toboșarul de la primărie era desenat astfel: fricos, mic (asta era imposibil de neremarcat), duplicitar, norocos, supraviețuitor indiferent de seism, murdar-laș (da pe față și nu pe la spate), nevizionar, fără umor dar cu carismă...locală (atunci nu l-am prea înțeles) și nu în ultimul rând… modest intelectual. Mai este una, dar n-o pot scrie pentru că este căsătorit.

Acest tip de individ există peste tot, mici excepții, dar o societate normală nu poate să crească cu… “mici excepții”. Mă așteptam la o campanie electorală modestă pentru că așa se joacă acum în România. Oameni mici pentru jafuri invers proporționale. Un mare candidat, pentru că nu cred că există vreun primar care să-și fi luat concediu fără salariu și să-și facă de cap în campanie, își promova… proiectele!  Mi-e dor de proști. Revin la campanie și la modestia ei. Anticipam un joc modest, dar nu caraghios, anticipam mișcări lente dar nu statui. Ce mai, o campanie lipsită de duel intelectual, conflicte și provocări ce nasc, și nu ucid. Modestia campaniei este una normală pentru că resursele intelectuale sînt îndepărtate din grup. E nevoie de “pupincuriști” ce se pot înălța pe kkaturi ce put și se pot înmâna… electoratului. E mult, e prea mult. Îmi aduc aminte de cuvintele lui Octavian Paler:

“... în România mor oameni cu zile. În România se petrec crime politice. România este o țară fără reguli. Eu mă întreb cum de România mai există…” dar ce mă tulbură de fiecare dată este că întrebarea d-lui Paler nu are un răspuns, nici măcar idee pentru a avea curajul să gândești. “MAI APARȚINE ROMÂNIA… ROMÂNIEI”, aici Hamlet ar puncta - aceasta-i întrebarea.

Jocul prost din campanie și calitatea mediocră a oamenilor politici doare acum… și-n timp. Modestia intelectuală a celor ce decid viitorul acestei nații produce dezechilibre uriașe. Ce stânga? Ce dreapta? D-nul Paler sublinia, în repetate rânduri, despre PRIVATIZAREA INTERESULUI NAȚIONAL.

Sînt un puști cu dor de copilărie, mi-e scârbă de tot. Chiar și de ziua de duminică.

Ce ciudat,chiar biserica se ocupă de seisme. Biserica!

Dacă în spatele altarului se întâmplă “jegmăneli” (știu ce vorbesc și ce scriu, chiar aș vrea să se autosesizeze sfinții, preafericiții și alți indivizi ce au relații… pe sus, să-mi provoace… spovedania) mizeria de la cabina de vot chiar nici nu mai contează.

Un prieten mult mai înțelept decât mine îmi spunea în tinerețea amândurora, cam așa: “moșule într-o clasă de repetenți, cel mai bun e… premiantul clasei, așa că avem… premiant”. Râd a pagubă, plâng provocându-mi urme de rimel printre amintiri. Viitorul nu are cum să sune bine, dacă instrumentiștii sînt afoni, n-au studii muzicale plus că n-au nici… instrumente alămite. “Ferul” n-are acustică.😂

S-a jucat prost în această campanie, n-au fost găleți, n-au fost daruri, deci și prin urmare să vină statul paralel și să-mi ia identitatea. Fix pix.

Peste patru ani aceeași piesă, același public plătitor și același candidat. Mic, urât și mincinos!

Duminică plec la urnă vesel, pentru că știu ce fac!

CHILOTUL – PILOTUL

 A fost și este luni, iar uneori iarba crește peste limitele zilei de mâine. Pandemia oprește spectacolul sportiv și virusul blochează orice casă de bilete. Competițiile sportive doar... pe teveu. Aș, tabletă, telefon și alte ”arătănii” moderne. E caraghios să auzi publicul în boxe (singura excepție e campioana României la fotbal, pentru că acolo e obișnuință) cântând, iar publicul la terasă la o discuție cu  și despre ”secretul lui Bachus”.

Scriam zilele trecute un pamflet ce s-a născut în primul tur din EHF la handbal masculin. Potaissa Turda – HRK Gorica, fără să-i elimin, nici măcar două minute, pe turdeni, cum e cu numerele câștigătoare. Rămân fidel aceluiași principiu a numerelor mici, chiar dacă ”legea numerelor mari” acoperită cu teorema lui Bernoulli mă așterne în fața... marilor probabilități. Potaissa s-a calificat învingând în Croația (!!!)... numerele mici. Ce numere? Am să aflu peste 3-4 ani... cum sună. În rest totul e roz și mergem spre... public.

De ce spre public? Pentru că am văzut și am auzit ”cum sună” globalizarea. Mai ales la time-out. (cei ce vor să înțeleagă... înțeleg)

Zilele trecute l-am urmărit pe ”ministrul chilot”, care umfla o minge (umfla e o metaforă, asta pentru anisie și măncătorii de rahat) pătrată ce semănă cu capul său trist, doar culoarea galbenă a noului liberalism lăsând să se desfășoare puținele cuvinte venite din... chilotul (de data asta acoperit cu pantaloni) uscat.

Chiloțașul încerca să-mi explice – așa se întâmplă când priceperea mea este în chiloți – cum e cu fotbalul, ce înseamnă pandemia și mai ales care sînt strategiile din sport. Meștere chiloțaș, sportul e la ”șușu gol” de pe vremea... sportivilor numiți la putere! Da, chiar așa. ”Gloriile” n-au reușit!

Chiloțaș alerga cu explicația dincolo de graniță, spre țara vecină și prietenă Ungaria. Chiloțașul liberal se exprimă ca partea din spate a chilotului, neștiind că o cacofonie e de fapt o lipsă de armonie între cuvinte așa că mister chilot n-are rost să ”zici” – ”...definirii sportului ca și prioritatea...” – pentru că ești și mai penibil. Penibil? Un fel de adjectiv ce-ți provoacă disconfort.

Acest chilot subnutrit managerial provoacă în interiorul lui un seism. Chilotul vorbește: ”... Eu n-aș merge pe această logică de creștere a sportului, aș sprijini toate sporturile. Evident că de acolo se vor desprinde ulterior sporturile cu potențial. În România, la fotbal sunt 250.000 de copii încadrați. Este o resursă senzațională, dar nu putem compara fotbalul cu altă disciplină ca popularitate sau practicanți. Să zicem că am stabili doar fotbalul ca fiind de interes public și național. În acest mod n-am sacrifica posibilitatea altora de a se înscrie la alte sporturi?...” Măi să fie, chilotul gândește. N-ai nici o (corect e nicio) vină, ești rezultatul idiocrației și linsului în cur pentru succesul personal. Sport în România (strategie în sport)?

De douăzeci de ani picajul în clasamentele mondiale și olimpice e dur, chiar mortal. Îmi aduc aminte de ”argintul” brazilian la tenis de câmp când Mergea, în loc să urce pe muntele bucuriei pentru succesul olimpic, chiar dacă era ”doar” o medalie de argint, el s-a aruncat la un meci ”fără rachete” cu Cristian T. Popescu. De ce? Să arate că el, Mergea știe... tenis! Nu, stimate sportiv, urcă-te pe podiumul succesului! Tot așa Neagu, s-a ”urcat” peste reproșuri, când naționala de handbal era ”jumulită” la  trei meciuri în campionatul mondial. N-am voie să ”văd” eșecul? Asta a spus și chilotul liberal dar în alt context. Dar el trebuie lins și susținut pentru că are... diridai.

Gata m-am plictisit de acest chilot... galben, dar nu de la urină.

A jucat și ”U” Cluj.  Când? Au fost două jocuri de culise. Unul prin Moldova lui Ștefan cel Mare și altul în Clujul piticului Boc. Echipa lui Falub a jucat o partitură compusă de alți chiloți galbeni, uitând de culorile clubului. Numerele mici (cei ce vor să înțeleagă să o facă) și în acest caz sînt într-o zacuscă tristă, lipsită de ardei, vinte și fasole. A rămas doar ciuperca. Adus cu surle, trâmbițe și alte sunete de kkt în biroul directorului, daniel stanciu își arată capacitatea, la fel și echipa. Falub nu se lasă mai prejos, la fel și echipa. Președintele? Cine-i președinte? Probabil un alt chilot. Mai sînt chiloți prin club și doamne ce put. Nu cu așa chiloți faci parada modei, chiloți ce lasă impresii de paltoane sau bani pentru o ”zamă”. Nu! Drumul și chiloții nu aparțin succesului și istoriei. Ah, e un postsocialism propus de alți chiloți? No, atunci dă-i pace și folosește hârtia igienică.

Eu te salut la pielea goală.