CONDIMENTUL LAȘ

11 august anu’ ăsta. Un oltenaș de tip prietenar îmi strecura picătura chinezească, incluzând aici și șmecheria de dincolo și de dincoace de Jiu, că memoria autohtonă  are viață scurtă. În cele mai fericite cazuri, TREI (!?) zile. Îndrăznesc să-i dau dreptate. De la acea lecție olteano-chinezească au trecut cam... trei, dar decenii!

Privesc calendarul și realizez că au mai rămas 48 de ani până când voi afla ce și cum despre 10 august 2018. De ce 50 de ani pentru un răspuns? Simplu. Au trecut trei... decenii și nu știu de ce a fost (?) revoluție în decembrie 89. De ce? Pentru ce? Pentru libertate? Serios?

În postmodernismul ăsta ardeleano (bag aici banatul și crișana )- olteano – munteano – moldovenesc văd cum plutește umilința, modestia, bunul simț și alte articole vestimentare ale unui om ”aruncat” de Dumnezeu prin... zonă.

Ieri, timp de câteva ore, am luat o carte la... citit și înțeles. Deh, că doar de aceea am creier să gândesc, să spun dar să și scriu că prostul există. Prostia e un duh și nu-și face cuib decât (urăsc acest cuvânt) în om! Reiau textul cu ”cititul”. Îmi cade în mână, total întâmplător o carte a unui individ cu nume de condiment cu origini ungurești. Un condiment ce are la bază ardeiul în amestec cu soarele și timpul. Cred că titlul cărții m-a atras, coperta de fel. Titlul e bun (chiar și acum când regret timpul pierdut)! Intru în lectură precum un scalificator în beton.

Duritatea, calmul și tenacitatea au fost sprijin pentru scufundarea în marea... lectură. Răsfoiesc. Citesc. Scuip. Buricele degetelor se înmoaie. Amprenta, atentă mă atenționează de furt intelectual. Răsfoisem două pagini. Revin. În interiorul etajului meu se întâmplă mici fenomene ciudate. Pauză. Cam spre sfârșitul lecturii, îmi trag un semnal de alarmă. Recitesc prefața. Prefața este semnată tot de autor. Seismul meu interior devine periculos. Singura victimă sînt eu. Încerc să pasez lectura soției mele, dar n-am succes. Ea nu folosește condimente în timpul lecturii. Privesc ceașca ce conține urme de cafea și-mi întâlnesc telefonul. Gata, m-am scos, zic în sinea mea. Trimit două mesaje. Unul unui prieten de tip frate, de fapt singurul ce-l am și al doilea unui profesor, probabil cel mai documentat, modest și profund profesor din țara asta. Întrebare scurtă și la subiect. Răspunsuri identice. Clare și limpezi.

Nu știu dacă acest individ-autor îmi oferă o alternativă spre lectură, însă nu pot să cred că te poți juca cu istoria după bunul plac interior și din portofel, de fapt... viitorul portofel. Am simțit că sînt elevul prezent al unei ore absente de istorie. Deranjul provocat mă obligă să spun în scris că prostul există, prostul gust, prostul simț și prostul traseu. Aceste prostii nasc pui vii (așa am citit cu decenii în urmă în paginile Evenimentului Zilei) iar efectul e unul devastator pentru o nație ce se vrea unită! (dacă se vrea, evident. sâc)

Gloriosul condiment (autorul) nu acceptă lupta intelectuală, refuzul permanent este un semn că expresia cu portofelul nu este întâmplătoare. Pe suprafața ăstei nații sînt multe astfel de condimente, mai sînt și ciobani mioritici, anonimi evident, iar efortul de tip scop este clar. În viitor, de acord, dar fără identitate!

E trist, stimate domnule ”condiment”, respect efortul intelectual dar vreau și am reușit să vă elimin din suprafața mea! Dumneavoastră existați dar nu aveți identitate națională. Ce naiba, doar asta ați vrut!

Scîrbă pentru mine este substantiv, pentru domnia voastră este un mod de viață.

De dincolo și de dincoace de România Mare, eu, un român normal (așa cred).

Motto personal: ”nu fugi de prostie, fugi de lașitate”

CE FAC?

 Ce fac și încotro mă duc, par două întrebări de(s)prinse dintr-un interior de hotel prăfuit, cu amintiri triste și ”ferești” moderne. Da, chiar așa, ce fac?

Cititorule te invit la o cafea, pe care o ”șuetăm” până la epuizarea faptelor. E banal, obraznic de banal să areți cu ”deștu” înspre și spre, de aceea plec și aplec asupra șuetei un bun simț, cel al... copilăriei. La firescul salut al dimineții, la joaca până la epuizare sau la inepuizabilul ecou provocat de mama și tata amintindu-mi ca ”azi e deja... mâine”.

Privesc fețe gri, capetele sînt (a)plecate, oamenii triști lipsiți de orizont. Brusc mă privesc pe mine, poate îmi impun acest peisaj în fața mea. Nu. Peisajul e real. Există gri! Copiii sînt liberi, n-au lesă dar ”simt libertatea” lor în ”șueta directă” – ”bă, ți-am spus că n-ai...”  - ”tu nu vezi, ești...” – ”semeni cu... că daia faci așa...” – acestea nu sînt chestionare milițienești, sînt îndemnuri pentru viitor, ca copilul (cacofonie acceptată de acest text) să prindă drag de tot și toate. Sâc.

Din acest, hai să-l numesc ”deranj pentru viitor”, se nasc copiii ce vor construi sensul, originea și direcția acestui vector numit simplu: România!

Dacă astăzi sînt contemporan cu prostia politică și pot nominaliza  – deschid o paranteză - (n-am nicio treabă că-i de stânga sau de dreapta pentru că ei habar n-au de așa ceva dar mă văd obligat să încep cu două muieri): 2vd (veorica) , ani+și+a (anisia) de pe lângă catedră, lucovid 19 și 20, marinarul, muierea cu mai mulți bărbați, bărbatul cu mai multe muieri, pasul făcut pas cu pas, mitralieră, penalul și hoții, securistul (aici e drept – ”e cam mulți” doar el are porecla), moșu și lista poate fi completată (nu complectată cum ar crede tuta asta de la educație) – închid paranteza – mă văd obligat să-mi reamintesc și să-mi trag ”o mamă de bătaie” pentru lașitatea mea.

Înțeleg că în toamnă prostia (mea) politică mă cheamă la raport, adică la  alegeri. Să-mi dau cu... șansa. Am avut alături un prieten-frățior (era mai mic dar mai mare ca mine) și ne ”șuetam” ore, zile și chiar secunde politice încercând să vedem luminița de la capătul tunelului, înainte ca să apară ca expresie, încercam să devenim oameni înainte ca expresia ”... ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști...” să existe sau încercam să fim normali în... continuare. Mă încheia de fiecare dată, ca-ntr-un joc de șah, cu teză ce nu poate să fie corectată de nimeni și de nimic. Când era la mutarea finală mă apela cu ”Artimoane” sau ”Sofocle” și grăia: ”...problema nu e că dracii nu sînt negri, ci că îngerii nu sînt albi...” și regele era mat! Din păcate el a alergat spre o cursă a Cerului și a ajuns să fie deasupra tuturor...

De aici pleacă șueta. Te minte preotul, te trădează dascălul, te minte vameșul, te minte... părintele! Și atunci nu-i decât (doamne ce urăsc acest cuvânt) un pas până când mint și eu. Și am făcut acest pas. E drept că nu pas cu pas cum scrie unul și altul.

Duduia de la edu punct ro responsabilizează ”boborul” mai puțin ”liberalismul” personal.

text imaginar real - Să facă și să dreagă ăla, să decidă și să răspundă și apoi vin eu ca o țață și explic de ce mere treaba prost, nu înainte de a arăta și cu deștu. La plăji fără distanță socială, doar în clasă! Pentru că îi loc destul în clase, câte un metru între elevi până când dascălul ajunge să fie în afara clasei. Să vină părinții la ore, fără acceptul lor notele să nu fie date. Cine-ți cunoaște cel mai bine copilul la școală? Părintele! Cine-și cunoaște mai bine copilu ”pe plăji”? tăt părintele. Păi dacă ”tăt părintele” e peste tot, cred că e nimerit să se înființeze un minister. Noi locuri de muncă, șomajul scade și pesedeul moare de ciudă că sîntem mai buni. Din două palme peste mână duduia își revine din liberalismul personal. Intră în comă politică. Adică face ce spun...  aparatele.

Iar aparatele ce spun? Aparatele îi dau oxigen politic candidatului independent la primăria bucureștenilor, bucureșteni ce-i aplaudau pe mineri în iunie 1990 pentru că au venit cu trenuri speciale, nechemați de nimeni, să planteze panseluțe! Pot să aplaude și acum pentru că nu unul, nici doi ci au trei candidați de tot rahatul. De ce rahat? Musca trage la... zahăr. Duduia de la edu punct ro este întreruptă din când în când de altă duduie, la fel de capabilă și de imaginară, cu apelativul ”taci fă, că acum io zic”. Și zice! Este obositor de inteligentă politic. Așa că cititorule, te-am ”amenințat” prin text ce și cum despre minciună! – textul imaginar real e la final.

Închei brusc acest pamflet, că musai să mă țâp în apă, canicula îmi provoacă un disconfort politic absurd și devin un taban, dacă mă înșurubez în jurul expresiei ”iute ca oțelul”, dar cu distanță socială față de un samurai. N-am nici cultura și nici...

Îmi place trioul de la București, chiar mă gândesc la un... flotant!

Închei cu o întrebare. Ce fac?

 

EU, TU și... NIMENI

E vară și nu e cald, ba din contră soarele nu-mi mai aparține. E trist și fără brațe. Acolo, unde în trecutul meu era lumină, acum e o fabrică de oameni. Da, chiar așa. Niște oameni și ei...

E vară și nu e plouă, ba din contră  norii s-au certat în văzul cerului fără nici un picur. Apoi a tunat, lăsând imperfecțiunea să escaledeze pe umerii prostiei și a ”balamucului de tip circ”.

E vară și  voucherele de vacanță se dezbracă de salopete, mănuși și mască. Se aruncă spre prețurile ”deloc nesimțite” de pe la noi, invitându-mă la o șuetă cu odihnă și ”ol inclus” fără să gândesc că mărul ce-l dezbrac până la cotor a escaladat de la cota un leu la cota cinci lei! Îmi place vara asta, plătesc patru și ”halesc”...cât plătesc!

... și toate cu mască!

Dar nu despre vară e vorba ”amu”, ci despre cine sînt și ce caut eu aici și acum! Chiar așa, ce caut eu aici! Cine m-a trimis? Dumnezeu? Doamne, Tu dacă vezi, de ce accepți? Nu ajunge că fac eu asta? De ce și Tu?

Oare omul mai are nevoie de cultură? De carte? De cuvânt? De literă? De caiet? De creion? De mână? Doamne, Tu poți să-mi iei masca de pe ochi și creier, să rămână doar pe gură și nas! Așa cum o port (acum) ”la barbă” nu mă ajută. Sînt obligat să pun mâna la gură când casc, e drept e un avantaj că-mi pot scuipa ”sămânța”.

E nevoie de mine acum? Dar de tine cititorule, e nevoie? Oare înțeleg eu gravitatea din jurul meu? De ce am ajuns să cerșesc să fie ”ucis politic” unul sau altul, ce-și măsoară limitele în fața mea? Cum e posibil ca un ”ț” de ”sus” să fie ipocrit și neînsemnat dar să decidă? De ce am ajuns să cerșesc, nu vreau să fiu întreținut (chiar dacă am certificat de handicap) în acest ”parc terestru”? Moartea politică de acum nu ajută la nimic, minunea divină îi învie precum pe Lazăr. N-am nevoie de moarte, am nevoie de... mine. Nu vreau să arăt că-mi cerșesc... normalul. Acum „ipocritul și nesimțitul om politic” își întinde brațul spre mine, arătându-mi cu... ”deștu arătător” o ușoară amenințare. Vrei să te reeduc? (o întrebare cu ecou). Nu-mi rotesc capul, pentru că sînt sigur de singurătate, dar îmi încord tot interiorul și arunc spre el un ”duș autohton” însoțit ce-i drept de o urare ce n-o pot reproduce în scris din motive de... ton. ”Ipocritul și nesimțitul” de azi e același de trei decenii. El n-are doctrină și stabilitate. El are doar interes!

Cine caută soluții? Cine găsește rezolvări? Cine-și asumă viitorul? Eu? Tu? Nimeni? Ce ”parc terestru” mic. Eu, tu și nimeni?

Am ajuns să urăsc frumosul sau chiar să-l uit

Am ajuns să n-ajung

Am  ajuns îndeajuns

Am ajuns... nicăieri

Oare performanță mai există? Dar succes? Nu știu cât din ”gravitatea completă în care mă aflu” (stai blând că și tu) înțeleg, dar știu că pot să ajung și mai jos. Atunci, frumosul de acum va fi urât, iar urâtul de acum va fi frumos. Ciudat. Niciun ”nemernic” de azi – oricare ar fi el în afară de axa: eu, tu și nimeni – nu va putea răspunde la o întrebare simplă: De ce?

Chiar, la ce mă ajută pe mine acum să-mi știu viitorul? E nevoie de reașezare? Regândire? Reînființare (ca individ și nație)? Oare îmi permite condiția fizică? Am alergat eu prin biblioteci? Am răsfoit eu pagini? Ce-am făcut eu să merit asta?

Doamne, m-am plictist de propriile mele întrebări și neajunsuri. Eu m-am săturat. Tu? Nimeni? Axa asta nu e vector. Axa asta și-a pierdut originea, sensul și direcția. Axa  asta a murit!

Așa că liber la distracție! Hai la mare sau la munte, că are cine... și pe mine și pe tine!

Apropo, nu-ți mai deschide ochii că vezi prost, deschide-ți mintea să răsară soarele și... plouă!

De peste tot și de nicăieri, eu, tu și... nimeni.