VOCAL - BESTIAL

             De-a lungul istoriei s-a târât prin manuscrise și nu numai, dimensiunile lui Ștefan cel Mare. ”... mic la stat, mare la sfat...”. Aceste dimensiuni se pare că unii le preferă ca model. E adevărat că lipsesc faptele de vitejie. Curajul. Aici și acum e vorba despre un individ mic, chiar foarte mic și vizibilitate puțin în creștere. Simt că ”centrul” a acceptat puțin defilarea individului: Emil Boc.

Cu mulți ani în urmă, când fostul comunist își ștergea cu sârg balele la Conferința Națională a PCR și își sprijinea destinul în viitorul UASC (”știe” băieții ce înseamnă) și împingea poporul spre cucerirea socialismului, el, ”uriașul mic” încearcă azi să devină vocal și... atenție, prezidențiabil! Da! Nu se vorbește clar, ci este o opțiune a foștilor comuniști acoperiți în postmodernism ca pediști și în progresism de... liberalism. Kkt.

Plin de umor și de cascadorii ciudate (îți reamintesc isprava de la emisunea lui Andrei Gheorghe) cât o căzătură l-a propulsat până la fotoliu de premier. A fost un parlamentar guraliv, a criticat până-n rărunchi fostul șef (mă refer la UASC Cluj), a criticat și făina albă, ce mai, a criticat chiar și pe Albă ca Zăpada. A urcat pînă-n balconul revoluției pentru... poză.

Anii de glorie comunistă 87-89 nu l-au mulțumit pe crescătorul de gâște și primar de cinci stele (mai mult decât colonel) și hop țop în partid. S-a proclamat democrat. De la înaintarea societății multilaterale dezvolate la înaitarea mea (lui) în... aceiași societate, dar post modernă. Fără tovarăș. Aceleași apucături și atitudini, dar cu... domnie.

Bătătorul de tobe sau dubașul s-a transformat din propagandist în anticomunist. Brusc. Gura nu-i mai pute și pe picioare s-a spălat. Gâștele copilăriei au murit și lucrările din bibliotecă au... dispărut. 

Elogiile ”gândirii lui Ceaușescu” s-au lovit de un dig cu... mască. Unde mai sînt kkturile scrise și gândite de tovarășul Emil Boc? Cine are curaj să le arate acum? Creatorul statului paralel și perpendicular peste haos? Cine? ”Creatorul” revoluției lui Sergiu Nicolaescu? Cine? ”Creatorul” revoluției lui Ion Caramitru? Cine? Tu, cititorule? Să fim serioși.

Azi cine lucrează la propagandă e premier, director dar și șantajabil. Simplu. De aceea a devenit din nou VOCAL fostul utecist. Daia. I s-a dat voie!

Fostul omul politic de stânga, acum un celebru politician de dreapta îți plimbă inteligența filosofică așa cum poate și cum știe. ”lupta dintre bine și rău” sau ”scurt circuitul contradicțiilor” în epoca de aur revin în actualitate. Epoca de aur s-a transformat în epoca de jaf, iar contradicțiile fac parte din viitorul națiunii. Cu cât limba e mai murdară de kkt cu atât bei mai multă apă. Poate dispare gustul de sărat. Ești victimă, domnule Boc? Mai cunosc foști comuniști ce și-au uitat trecutul. Apropo îți sînt colegi de partid și foști... șefi. E chiar fost... ministru și chiar fost... rector. Fost... comunist, fost... țărănist și acum fost... liberal?

Ce a spus Nicolae Iorga, tovarășe Emil Boc? Îți reamintesc doar două idei ce le-ai părăsit înainte de a da vacanța.

1.    ”un popor care nu-și cunoaște istoria și eroii, e ca un copil ce nu-și cunoaște părinții”

2.   ”istoria îți bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”

Vizibilitatea cu sunet de acum nu este merit divin. Cunoștințele precare despre economie le-ai avut și le ai chiar și acum de aceea Dumnezeu și-a luat mâna, dar post-modernismul atent nu te-a lăsat să alergi pe dealuri după gâște și cai roșu-alb-verde. Orgoliile și pretențiile sînt direct proporționale cu mărimea ta naturală. Mici! Totul e mic. Jocul este identic.

Mă întreb dacă peste ani și ani, un mare pupincurist sau lingău de europarlamentar sau nu, îl va descăleca pe Mihai Viteazul din fața cinematografului ”Florin Piersic” și te va înscăuna de dragul istorie. Călare pe gâscă citind din una din tezele tătucului. 

Am o curiozitate tovarășe primar. Prezidențiabilul vede în roșu, galben sau albastru... regionalizarea?  Mai zilele trecute urlai că totul se întâmplă împotriva țării, se vrea o regionalizare politică, aruncai cu ”acid” spre victoraș, la fel ca tine un premier ”susținut” de incompetența economică. Oare acum merită să ”cadă” guvernul de dragul regionalizării? Mira-m-aș de tovarăș că răspunzi eficient.

Coane, bănuiesc că ai auzit de Tudor Mușatescu, de aceea te invit ”pe Titanic vals” să naufragiezi în lectură și să simți aforistica autorului: ”lașitatea este sentimentul care n-are nici măcar curajul să spună cum îl cheamă”

Am curiozități masculine. De exemplu, ce rol au jucat gâștele în povestirile istorice, de ce păunii nu zboară și ce a dorit să sublinieze Lebowitz când ești la un pahar de vin. Citat: ”oamenii mari vorbesc despre idei, oamenii medii vorbesc despre lucruri și oamenii mărunți vorbesc despre vin”. Apropo, am vrut să devin... somelier.

Tovarășe Boc, vă ordon să cuceriți Cotroceniul! Tovarășe Boc, cuceriți Pata Râtul! Stimate tovarășe Boc acolo se bea apă și ea nu... există. Tovărășe Boc acolo se trăiește... dar nu e viață! Sînteți vizibil și acum? Proletari din toate județele uniți-vă! Pesedeul e vinovat! Eu, adică tu tovarășe Boc ești virgin, n-ai mâncat rahat, deci n-ai diabet! Mai du-te-n gâsca țevii unde curge apă și tristețe.

Jos cu ticăloșii! 

ps

finalul e unul clasic. copy-paste. tovarășe boc ignorați totul. N-ai mâncat rahat, așa că n-ai diabet.

citat dintr-un necunoscut:

”nu am deținut niciodată nici un fel de funcție de conducere la nivelul UTVC în județul Cluj și nici pe cea de președinte al Uniunii Asociaților Studenților Comuniști din România, filiala Cluj”

ps2

o poză spre deliciul ps-ului!

 

 

 

 

 

 

FEBRUARIE DUPĂ MAI

 E februarie și nu e frig. E februarie și nu e iarnă urbană. Iarnă-i la munte și cam atât despre februarie. E luna lui post ”gerar”. E... ”făurar”. E lună a purificării, un dans legat de curățirea omizilor. Da. Chiar a omizilor... umane. Tot ce dăunează recoltelor musai să fie distrus, de aceea oamenii mici se ocupă de bârfă, iar cei mari se ocupă de jaf. Spiritul de echipă domină curățenia din târnaț. Târnațul este o rudă mai mică a cârnațului pus pe rudă la uscat și zvântat.

Am auzit, mai mult prin Ardeal ce-i drept, un blestem ce-mi provoacă teamă dar și priviri peste umăr, așa ușor în spate: ”arde-te-ar focul să te arză”.

La prima lectură e un mic seism apoi un salt într-o prăpastie adâncă până-n Dacia...nefranceză. Tot pe aici, prin Ardeal, se mai plimbă o explicație cu origini ungurești că vorba ”cu multă  căldură” este sinonim cu ”arde-te-ar focul”. Fals. Ungurii nu fac foc, folosesc plite electrice.

Privind așa spre această lună februarie din primul, de fapt al doilea, an liberalismic-cosmic văd un haos sinonim  cu neputița, dar cu o dorință fantastică de a guverna cu orice chip și peste orice chip. Spijinul națiunii n-a fost un aliat niciodată pentru nimeni și nimic, sprijinul a fost doar atunci când promisiunea era o minciună uriașă. O găleată, un leu sau doi mai mult, o pensie exagerat de specială sau o numire peste rând. Că au fost ”ai noști” sau ”ai voști” același blestem a apărut de fiecare dată: ”arde-te-ar focul să te arză”.

Acum intensitatea focului e... vizibilă. Flacăra pare greu de stăpânit. Pompierii, ce încercă să fie neutrii de fiecare  dată, plimbă apa printre maxilare si o aruncă de la unul la altul, fără ca văpăia să fie afectată.

Cu ceva vreme în urmă o ”flacără” a ucis copii și părinți. Fug cu mintea la cuvintele domnului Octavian Paler.

”...în România mor oameni cu zile...”,                                         ”... în România se petrec crime politice...”,

”... România este o țară fără reguli...”,

”... primul lucru care a fost privatizat în România a fost interesul național...”

Timpul, un mare hoț stimate cititor, oferă secundei răsfăț la fiecare ”tic” și dezmăț la fiecare ”tac”. Egalitatea matematică este diferită de cea juridică, de fapt acolo e cu balanța. Dacă în aritmetică ucizi o adunare rămâi repetent, dar dacă ucizi un individ pe trecere de pietoni ești repetent dar cu suspendare, adică poți ucide indivizi câți vrei dar nu greșești la adunare! Și atunci dacă apare în jurul meu blestemul - ”arde-te-ar focul să te arză” - să nu-l rostesc?

No, puțin plictisit de ploaia din februarie îmi privesc actul de identitate și timpul, același mare hoț stimate cititor, îmi freacă trecutul de mai mult de o jumătate de secol. Mă întreb, în  șoaptă de teamă să nu-mi trezesc pisica (o mare divă apreciatule cititor), ce fac zilele astea. Profesorul de fizică cu mai mult de șase case, atenție nu șase cai, ci șase case, semnează pensionări la 44 de ani. Ptiu drace, așa  bătrân și... pensionar. Bănuiesc că-i pensie din aceea mică deloc specială și pentru handicap. Dreptul unui dascăl de a se pensiona la aniversarea centenarului este o rușine, asta ca o paralelă între paralele și... inegală. Și atunci dacă apare în jurul meu blestemul - ”arde-te-ar focul să te arză” - să nu-l rostesc?

Ingredientele slabe, mă refer la cele vizibile, din aspectul, pardon spectrul (totuși e un cuvânt inutilizabil pentru avortonii politici) politic și neo-economic (afaceri private cu finanațare statală și cât de multă) au provocat apariția elementelor de natură alterată pentru un viitor incert. ”Penal de Teleorman” este un produs scos pe piață. A prins... dar nu mult timp. L-au... prins. ”Trădătărul permanent”. La început porecle istorice, iar apoi, cu destulă greutate,spre mariginalizare și chiar... uitare. ”Marinarul securist”. Aici a fost multă ipocrizie și ridiculizare. O repetenție definitivă! 4,99 pentru un produs ce costă... 5,00 procente! Ridiculizare scrie pe dosarul maritim. Jawohl! Și atunci dacă apare în jurul meu blestemul - ”arde-te-ar focul să te arză” - să nu-l rostesc?

Marinarul – președinte se aruncă cu declarații spumoase ce-i fac balele vizibile chiar de la... Anvers. Mister șuviță se joacă nefolosind regulamentul. Faultul este înlocuit cu șpaga,  iar hențul în careu cu capacul din baschet, asta dacă joacă fotbal, dacă e la box, atunci e simplu o eschivă și apar directele precum dosarele. KO dintr-un croșeu. Îmi reamintesc vorbele pătrunse: ”... lichelismul în politica româneasă a ajuns la culmi. Eu nu am mai văzut o asemenea degradare...” – chiar serios?

Am  așteptat ca ”reformismul” să miște masa nației, destul de inertă. Am aștepat să existe suflete în detrimentul alegătorilor, am sperat ca timpul, același etern hoț, să-și valorifice ”tic-tac”-ul în mod miraculos. Așteptarea asta ”din mers” n-a ținut. Experimentele economice, politice, administrative au fost total împotriva existenței. Ce spunea despre privatizare domnul Paler? Eu am fost complice la acest  genocid! Și atunci dacă apare în jurul meu blestemul - ”arde-te-ar focul să te arză” - să nu-l rostesc?

Ludovic al nu știu câtelea spunea: ”statul sînt eu”, iar dacă ești uituc pun la dispoziție varianta originală: ”l’etat c’est moi”. Acum, azi, aici avem vreun cardinal? Vreun Richelieu. Există un ”cap” (un singur cap) pentru a controla... joystick-ul? Duduia din Roșiori? E mult să fiu atât de naiv, să cred că vreun director numit politic e apt și un premier ”descoperit” e fals? Nici pe departe. Noul liberalism e vechiul socialism. Victime și complici în același timp. Eu? Victimă? Da. Eu? Complice? Da. Îmi reamintesc replica plecată spre nemurire a actorului Gheorghe Dinică. - „... fraților cu toții am mâncat căcat, doar că unii au cerut supliment...” - Și atunci dacă apare în jurul meu blestemul - ”arde-te-ar focul să te arză” - să nu-l rostesc?

Am rămas propriul meu complice. E trist. Pare un joc de-a șoarecele și pisica dar e mult mai complex. ”E unii deștepți” ce profită de ”vacanța mea școlară”. Tranșeul musai să fie săpat și săpătorul sînt... eu. Unul musai să lupte și acela sînt... eu. Unul musai să piardă și acela sînt... eu. Și atunci de ce să nu blestem? Cine-mi oprește... tradiția. Cine-mi ia din teritoriu? Cine? Cine mă? Zi, până nu te tai. Astea fiind doar câteva întrebări de relaxare înainte de sacrificiul suprem. Moartea! Și atunci dacă apare în jurul meu blestemul - ”arde-te-ar focul să te arză” - să nu-l rostesc?

Tac și dispar din text spre disperarea statului paralel freca-mi-ar blestemul să mi-l frece. Lovi-l-ar bomba să-l lovească. Ajunge! Nici virusul, dar nici vaccinul nu poate salva această nație! Acum e o părere, peste câțiva ani o... certitudine!

 

 

 

 

2021

 motto:

“Doar două lucruri sînt infinite: universul și prostia umană, și nu sînt sigur de univers”

sau

”Două lucruri sînt infinite, universul și prostia, însă nu sînt sigur despre primul”

Albert Einstein

 

La bună recitire și să-ți bată vântul din pupa casei tale om virtual ce ești. Să-ți curgă bogăția peste sărăcie și herpesul să se usuce, la fel și invidia, ba mai mult să fii mândru că ești român. Încă.

Am mai răsfoit un an. Arhiva lui este prăfuită. 

Deja? Of, nici trecutul nu mai e ce a fost. Splendid.

România modernă are hotare. Se întinde cât un teren de “folbal”. De la întunecatul Colț...escu la țiganul de Șumu...escu. M-am jucat de-a hotarele într-o regionalizare de tip global. 

Noi papagali au depus jurământul, promițând că vor deveni lei, apoi, dolari și euro. Se vor pișa pe mine ca înaintașii lor. 

Ninge. Omătul se topește cu viteza lașității celor mulți (sau puțini) lăsând să curgă lichidul în paharele de plastic. 

Identitatea națională, știu că unii se întreabă ce-i aia, se joacă la marginea terenului făcând semnul celor patru puncte cardinale spre disperarea “marinarului de tomis” (cel din bor, nu din navă) așteptând învierea forului ce l-a umilit pe Colț...escu și urmărit pe Șumu...escu. Identitatea națională a fost ucisă. La îngropăciunea ei absența era evidentă, ce naiba doar mă numesc laș...escu. Timpul, singurul martor tăcut al evenimentelor, râde la o cafea alături de altă victimă sigură. Suveranitatea. Oare ce-i aia se întreabă elevul școlii post-comuniste. Mai contează un răspuns în plus sau în minus? Nu.

Astăzi văd o altă victimă. A fost ucisă școala. Să întreb elevul dacă “mai vrea” să fie... elev? “Spațiul” virtual face victime. Ucide și râde. Mănâncă plastic și cacă… bio. Fraierul e mort. Noroc că tot ce am scris e un vis lipsit de adevăr și cam atât.  Parcă m-am obișnuit cu… visul.

Trec la realitate.

Brusc sau hodoronc-tronc.

Ce să vezi, aici dans și voie bună. Parcă-i raiul iadului. Dumnezeu la masă cu interlopii și securiștii. Ce mai, cumpără și vinde. Cine? Dumnezeu vinde? Nu cred. Cui vinde? Ce vinde? 

Ciudat, El dăruiește. Chiar și  Dumnezeu a schimbat spațiul… virtual. Nu mai activează în cer? Dolarul a deraiat puțin, chiar zilele trecute și-a băgat “democrația” în trepidații. Cel mai puternic om din lume (fâs) l-a certat pe cel mai viitor bătrân om din lume (alt fâs) în fața publicului (cel mai uriaș fâs). O lume nebună, nebună, nebună - parafrazându-l pe regizorul american Stanley Kramer - într-o continuă alergare. După ce? Bani? Vaccin? Putere? Mizerie? Interesant nu văd alergători după Dumnezeu. Alergătorul e nedumerit de “absența” divină. Oare ele sînt acceptate? Chiar la întâlnirea de la Davos de anul trecut (n.n. 21-24 ianuarie 2020) s-a jucat cu cărțile pe față(sâc). Parcă a fost întâlnirea dintre David și Goliat. Cine-i unul și cine-i altul? Trump? Thunberb? Cei peste 100 de miliardari? Bartolomeu, arhiepiscopul de Constantinopol. Chiar, ce populație are Constantinopolul? Senzația întâlnirii? Toleranță zero pentru corupție și respectarea drepturilor omului. La aflarea veștii Coldea și argații lui s-au îmbrățișat și au dansat pe teancul de dosare. Liber la prostie, jegmăneală și numiri tâmpite. Chiar zilele trecute am avut parte de asemenea gest.

Totuși ceva mi-a atras atenția în nepandemia de la Davos. 

Citat: “afacerile trebuie să îmbrățișeze acum pe deplin capitalismul părților implicate, care nu înseamnă numai maximizarea profiturilor, dar și folosirea capacităților și resurselor lor în cooperare cu guvernele și societatea civilă pentru a aborda problemele cheie ale deceniului. Trebuie să contribuie activ la o lume mai coezivă și mai durabilă” - Klaus Schwab, președintele executiv al Forumului.

Dacă e ipocrizie e teatru, dacă-i minciună atunci e… film.

Îmi place realitatea, urăsc visurile.

Scarificatorul își face datoria. Urmele superficiale lasă semn de carte istoriei. 

Memoria istorică se joacă cu cip-urile 🤣🤣🤣. Tranzitează hotare uitate, străzi prăfuite și poduri suspendate, așa ca o babilonie rutieră. Milițieni cu atitudini post-comuniste, politicieni cu studii neefectuate dar vizibile în documentele de prezentare, ce mai, memoria e una și deloc. Curvele prind curaj și cu buze moi sărută din putere, jegoșii își dau chiloții la spălat chiar și pe frig, de aceea iarna nu-i ca vara și anotimp ca primăvara, dar tot grupul mă ia la sex. O penetrare ironică cu memorie… internă.😜

Râd și acum din dansul gleznelor apelând la memoria scurtă. Mai zilele trecute un ins sau un necunoscut îmi “ponta” lipsa de caracter. Zâmbesc. Simt de la mare distanță “domful” lăsat de activitățile post-moderne. Mare caracter (fix pix). Lipsa apei și a săpunului uneori (?!) nu e benefică. Roțile sînt cubice, de aceea nici măcar nu vomit pe răbufniri cu gust de kkt.

Revin la lumea reală. Spectacol. Sălile sînt pline de indivizi ce vor funcții. 

Unii le-au primit. Credeam în visuri. Credeam într-o reașezare și nu într-o pierdere de timp, bani și… ani.

În lumea reală există și mize. Nu muze. Mize. Cunosc sau nu (?!) gesturi sau atitudini, pentru că nu pot să-i numesc oameni, ce tac și fac. Asta-i partea imaginară, pentru că imediat după bariera cu viața reală se întâmplă… nefirescul. Acolo e lehamitea. Îți reamintesc cititorule nepăsător (sâc) de salutul omului politic neparvenit? “Bine ai venit în țara noastră”!. Cam așa. Stat paralel, oameni paraleli, idealuri paralele. Punctul comun? Doar moartea!

Creații divine ce joacă roluri, diferite roluri. 

Nu sînt roluri complexe, unde arta scenică, experiența sau calibrul actorului tip decor să fii jucat intens, ci pur și simplu primesc o hârtie dactilografiată de o fufă cu buze moi și genunchi “uzați” cu sarcini clare. Iei de acolo și dai acolo, tu ai asta, el asta. Asta ar fi o banală definiție a mizei. Furtul transpus în rol de jegmăneală.

Un individ ce speră să devină premier (a fost aproape să se întâmple) tace și… face. Cuvântul face nu este sinonim cu “fură”. Contractele cu statul sînt normale, atât ca valoare cât și ca… valoare. Îți reamintesc să-ți “reamintești” cum Trandafir și Patraulea recompensau… succesul. 

2021 rămâne în limitele legale. Tot 12 luni și tot 365 de zile, așa că nu-i pot spune unui an urarea de LA MULȚI ANI pentru că atunci ce se întămplă cu 2022? Tot pandemie?

Pandemie. Am uitat de ea, de fapt pandemia a murit demult, s-a transformat în paranoia. Fiecare știe ce și cum despre virusul creat de Bill Gates, Dragnea și Câțu. 

Nu pot să fac o mișcare și masca îmi acoperă nasul, gura și creierul. De aici totul pare simplu. Cip-urile o să-mi provoace alergie și urmele scărpinării lasă perplex orice dermatolog. Virusul m-a derutat parțial, încă nu mi-a luat pofta de mâncare. Produsele au rămas identice. Sînt bio și ieftine. Carnea are gust, deci măcelarul nu a fost virusat, iar fructele conțin zahăr… dietetic. Ce mai în pandemie e ca la nuntă. Se mănâncă bine, iar când vine “cinstea”... ușcheala, sau plasăm plicul… diminuat.

E bine de mama că n-a întâlnit pandemia. La fel și tata. Ei au fost simpli, pe alocuri obraznic de normali. Ei n-au purtat mască niciodată! (să recitești această propoziție cititorule până când simți… propoziția)

Salt. Trec peste mască și văd nimicul. Mă așteptam la o luptă cu reforma. Ce-i aia? Reformă? Amenințările că e ultimul tren sînt lipsite de semnalul impegatului. N-are steagul ros la colțuri și nu-i nici galben. Pactul cu minoritatea, alta decât cea… minoritară, e un joc de glezne clasic și lipsit de soluții. Excrementele puterii nu acceptă și nici nu vor accepta insuficiența intelectuală. Nu recunosc înfrângerea cum nici republicanul american n-a recunoscut. E simplu. Eu și tot… eu. Jegurile ahtiate după funcții și bani primesc răsplata, dar succesul grupului este… un eșec. 

Nici nu știu cum să-mi regrupez întregul. Firescul a murit. Aștept cu interes scurt circuitul, previzibil, de la vârf și haosul de la bază. 

Umilința primită de marinarul securist a fost maximă la finalul anului trecut. N-a trecut clasa. 

A primit exact cât trebuie să fii primul sub linie 4,99%. Ce dansează “Bombonel”, dar “Mihaela, dragostea mea”?

A fost doar un semn? Trocul a fost semnat? Nu gratii dar nici Parlament. Pandemie? Nu! Paranoia!

Motoarele avionului autohton sînt turate, decolarea e pregătită, pista e uscată, turnul de control veghează, din păcate pilotul a adormit. Încă un zbor anulat. Mama lui de bilet, că a fost ieftin.

Mă opresc. Am obosit și n-a trecut decât o parte și aceea din… ianuarie.

Să fii liniștit 2021. Liniștit.

 

epilog

am oprit brusc acest text. o veste m-a obligat la resetare completă. nu l-am cunoscut cum aș fi vrut, l-am cunoscut cum a vrut. a plecat discret lăsând urmele lui clare pe un traseu spiritual neocoperit și cu răni vizibile. 

ninge și biserica plânge, e un firesc al iernii. iarna biserica plânge.

 

în casa cerului e bucuria vieții veșnice, acolo Preasfinția Sa Florentin Crihălmeanu se va ruga și pentru mine.

 

CLEPSIDRA

Trei decenii și un an. S-au răsfoit ca printr-un miracol. Miracolul... ”dăruit” nici nu știu cum să-l cuprind. Uneori mă întreb, fără să-mi recunosc curiozitatea, de ce mie și nu... ție?

Trei decenii și un an. Dacă mi-aș număra fiecare clipă (n.n. – clipa este unitatea de măsură a tuturor, mai puțin a timpului) ce-am irosit-o, reproșurile ar ucide tot ce-i viu în trupul meu... mort.

Trei decenii și un an. Au fost ieri.

Trei decenii și un an. Au fost... mâine.

Trei decenii și un an. Azi!

Nici Dumnezeu nu are putere sau influență în fața timpului. El (Dumnezeu) e bine și e sigur de eternitatea Lui, iar el (timpul) cel mai mare hoț, rămâne nepedepsit în... eternitatea Lui.

Azi sînt o balanță într-un echilibru perfect. Tot ce a fost este egal cu tot ceea ce n-a... fost, caraghiosul post-comunism este egal cu pRost-comunismul epocii de aur ruginit. Postcomunismul este egal, de fapt ”este mai egal” cu pRostcomunismul.

Dacă (ciudat început de propoziție cu acest ”dacă”) aș căuta în pontajul postcomunismului prezența voi descoperi o absență motivată. A fost ziua în care am visat să exist. Doar o zi. O singură zi! O zi minus trei decenii și un an egal timp ce nu-mi aparține.

Comunismul a fost un eșec! (folosește intonație corectă).

Comunismul a fost un eșec? (folosește intonație corectă).

Între cele ”două” interpretări teatrale am dansat și cântat... ”Internaționala”. E un balet bazat pe construcția unei clădiri cu târnaț și verandă și cam atât. Sînt un ”decrețel” (decretul 770), dar îmi place să cred că ”apariția” mea n-a fost influențată de aberația dobitocului ce este (?!) regretat astăzi. Acel decret astăzi produce fapte. Faptele sînt precum omul. Imperfecte.

Curiozitatea mea este o dilemă. Oare este o dilemă etică? Habar n-am. Știu că în lipsa memoriei istorice distrug identitatea, dar mă refugiez în rezolvări ”clasice”. Una este pe buza memoriei rapide – ”... las-o că merge și așa...”.

Uite ”așa” sînt tot AICI! De fapt tot ACOLO! Sînt în același loc, totul se mișcă, mai puțin eu, timpul și Dumnezeu. Atenție! Persoana, reperul.  

Îmi privesc ochii și mă întreb, unde am greșit. E clar există greșeală.

N-a fost nicio alianță între memorie, spațiul politic, biserică, societatea civilă și spațiul economic. Mascarada și manipularea a desenat o alianță fără conținut. Materialismul științific în societatea socialistă multilateral dezvoltată ”de atunci” este opusă și ”perfect identică” (?!) cu societatea post-comunistă. Cu alte cuvinte cititorule, eu îți spun domn, dar noi sîntem în continuare... tovarăși. E simplu.

Surprinzătoarea tăcere a societății civile. Aici mă refer la societatea civilă unde există morală istorică și nu numai. ”Jegojismele” nu mă interesează. Ce văd eu acum este o prefață a morții în capitalism și nimic altceva. Sînt beneficiarul unei amnezii. Ciudat.

Oare am avut nevoie de individul ce mi-a comunicat în timpul evenimentelor din - Decembrie 1989 – manipulând cu bună știință ”telespectatorul comod al revoluției”, anesteziat de șocul libertății,  crezând (atunci) în suportul peștelui de sticlă? De ce am greșit atunci?

Memorez dintr-o memorie (încă) validă, mizeriile gândite de ”individ și echipa salavatoare” mascați într-o denumire generică de – frontul salvării naționale -: ”... întreaga putere de stat este preluată de frontul salvării naționale, lui i se vor subordona consiliul militar superior, care coordonează... (tot ce înseamnă armată)... toate îți vor continua activitatea și se vor subordona frontului salvării naționale... în teritoriu se vor constitui consilii județene ... (bla, bla, bla...) ca organe ale puterii locale,... preluați puterea...., miliția să asigure ordinea publică... organizarea de alegeri libere în aprilie...”

Au urmat alți domnitori și alte discursuri. Parcă unul mai dezamăgitor ca altul. Pe unul l-a învins sistemul, iar altul s-a jucat cu sistemul. Pe actualul îl joacă sistemul.

Trei decenii și un an. Am răsfoit timp și soare. Da, a fost și soare. În postmodernism am fost atins de Cer. Există! Pentru mine există viitor. Și asta contează.

Dacă aș fi vector, pare-mi-se că doar direcția există. Încă nu mi-am (ne-am) asumat originea și sensul. Este ca o colaborare generică dintre un animal mare și un animal mic, la început chiar am crezut că animalul e... om, dar timpul mi-a demonstrat și arătat... flora omului. Acest duel neserios produce și azi ”reușite”. Aceste ”reușite” ajungând chiar și-n instituția vitală a acestei nații. E inadmisibil! Cu alte cuvinte am supraviețuit în comunism, supraviețuiesc și-n pRost-comunism, dar nu acesta este sensul (apropo de vector) originii destinului meu. Eu - cred că - am un destin. Sensul dăruit de Creator este distrus de ”aceste produse umane ale postmodernismului”. Omul politic este identic cu omul economic și omul social. Alianța celor trei este invizibilă și lipsită de încredere. Alianțele false sînt realizate de oameni... falși. Ce să fiu? Om? Animal? Plantă? Oare îmi găsesc... vectorul?

Simt și văd multă mizerie. Astăzi agresivitatea murdară prinde contur și poziții decizionale.

Hm, devin rasist când folosesc umbrela pe o ploaie și sunetul primăverii devine confuz, pare bruiat de compoziții proaste și lipsite de muzicalitate. Ce mai, compozitorii sînt proști și nesimțiți.

Nulitățile devin forme. Au contur. Reacționează la comenzile păpușarilor. Alternanța puterii e jocul de table propus publicului. Zarul sferic! Același timp și spațiu. Diferă doar ””cutiile de tablă”, ”locația” și ”prețul”. Tactica e monotonă, previzibilă și preluată. Arbitrii sînt rasiști, lipsiți de identitate în amestec cu suveranitate. În tribună informatorii trimit știri. Nepublicul acceptă știrile. Nu mai există rezitență ideologică. Banii... ”e totul”. Nicio intervenție geo-strategică. Aceiași vecini. Încă. Sînt întreg, dar nu pentru mult timp... modern. Aștept regionalizarea promisă pe ascuns și în secret. Sînt orb cu vedere îngustă. Simt, deci exist!

Trei decenii și un an.

Închid ochii și plâng. N-am puterea nici unui gest față de cei ce mi-au dat posibilitatea să exist, să scriu, să gândesc.

Vorbesc, scriu și plâng.

Îmi iubesc soția. Îmi iubesc fiul.

Trei decenii și un an.

Oare voi trăi să plâng și să-mi țin în brațe un viitor de care să nu-mi fie rușine?

Da. Am greșit!

 

 

ZIUA MEA și ZIUA TA

motto:

“Pieri din mintea mea!

Revino-mi în inimă!”

Nichita Stănescu

74.

74 de ce?

74 de ani.

Au trecut dar au și lăsat (și lasă) amprenta timpului pentru fiecare individ și urmașii lui, fără nicio remușcare. Timpul, în acest caz pare să fii fost un cal troian, al cărui galop n-a existat niciodată. Timpul n-a fost nici “o arcă a lui Noe” să salveze de la înecul dorit (?!) rămășițele acestei nații. Timpul n-a fost nici un scurt circuit de reașezare a nației spre traseul luminii. Timpul n-a fost nici câmpul “genezei” de amestec ciudat dintre om, fruct și Dumnezeu ci a lăsat ca orice ticăit să “tacă” în favoarea lui.

Îmi reamintesc de Eugen Ionesco, atât de necunoscut de nația mea (e o părere apreciatule cititor, e o emoției din interior spre “interior”, de aceea cred și suțin că Eugen Ionesco a fost și rămâne, alături de Nichita Stănescu, scânduri din “arca lui Noe” ce a încercat să “vâslească” spre malul moralității limba română și istoria tuturor românilor) când lăsa în libertatea lui dreptul la libertate și gândire.

Hm, revăd textul din mesajul lui Constantin Noica către Alexandru Condeescu, aflați într-un duel filosofic despre poezia stănesciană, rămas fără explicație și înțeles de necuvintele limbii române văzute, doar, de Nichita Stănescu:

“... n-ai să vii și n-ai să morți / n-ai să șapte între șorți…” sau “... frunză verde de albastru / mă doare un cal măiastru…”.

Timpul a ticăit 74 de ani, mai puțin ca viața părinților mei, deci a ticăit… o viață. Pendulul și-a văzut de mișcarea lui, la fel și oamenii. Orele au fost identice și repetabile, la fel și oamenii. Secundele au aparținut minciunii, la fel și oamenii. 

Dacă în “epoca de aur” era o vorbă la mesele de duminică și nu numai - nici o masă fără pește - minciuna s-a răsucit în propoziție până a devenit adevăr. Acest adevăr va pluti și duminică.

Dacă în noiembrie 1946 jaful a fost recunoscut după un secol (fără un sfert din el), la fel se întâmplă și acum. 

Atunci rezultatele s-au văzut a “doua zi”. Le reamintesc pentru… tinerețea timpului, așa cum îți place cititorule cu două puncte și liniuță de la capăt:

• arestarea liderilor politici ai partidelor democratice;

• șantajarea regelui; (și ce a urmat)

• interzicerea bisericii Unite cu Roma;

• implementarea proiectului de sovietizare;

• organizarea României moderne.

în această Românie modernă m-am născut… eu. Tu? În această Românie modernă s-au născut candidații de azi (ieri-azi-mâine). Copiii României moderne aleg.

Alexandru Paleologu, cuprins de emoție, spunea (cred că prin 1993 sau 1994):

“... țara noastră, ca de altfel și celelalte țări din estul Europei au suferit 50 de ani de tiranie comunistă un fenomen de care ne-am dat seama mai târziu, după decembrie 1989 - ne dăm seama și acuma - de o teribilă mutilare a conștiinței și a memoriei… și acesta este un fenomen care se leagă de boala cea mai gravă este amnezia istorică a țării noastre… memoria ne face să știm ce suntem, ori memoria mea de om bătrân îmi reamintește că România este un regat și nu a încetat să fie un regat… noi din decembrie 1947 trăim într-o perpetuă minciună…” 

Duminică pot alege să tai un nod alexandrinian nu doar printr-o atitudine venită, printr-o dospire acumulată firesc, ci pot să-mi întrezăresc istoria pentru viitorul fiului meu și el să fie ștafeta unui cros pe pista unei alte Românii și altei normalități. 

Falsificarea grosolană de atunci se poate repeta? “Faptele de arme” nu mă lasă să răspund pozitiv. 

Ce stranie repetiție aruncată spre mine. Atunci “porția de zahăr” era răsplata “alegerii perfecte”, astăzi… locul de muncă. “România modernă” a evoluat, la fel și locuitorul ei. Modernismul a adus kkvaloare. 

Duminică se poate fura, dar simt că ulciorul nu merge de multe ori la apă, de parcă el merge… singur. 🤣

Un ziarist “rutinat și uns cu multe alifii”, sau pe românește experimentat a scris, repet doar a scris: “... în loc de clinchete, se aud pocniri de bici de la Cotroceni (acolo vine doar moș Gerilă pentru că nu sînt copii) și scrâșneli de măsele, înjurături, plânsete și nemulțumiri de oameni necăliți…” (n.n. Cornel Nistorecu, Cotidianul)

E dimineață și seară din nou, același timp și același… eu. O memorie a minciunii și 74 de ani răsturnați fără nicio jenă. Plec trist spre o numărătoare a minciunii, a neviitorului. Absurdul pare neinstruit în unitatea militară numită simplu România.

Las nemoștenire nimic, dar plâng la propriu, recitind moștenirea lăsată mie și ție de Nichita Stănescu:

“mă las în genunchi, cad pe brânci

te sărut melancolic pe gleznă.

te iau de umăr, mă iei de mijloc,

și solemn intrăm în iarnă.

prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc

o tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă,

murim înghețați.

din nou numai pletele

în primăvară ne-mpodobesc scheletele.”

Să fii iubit cititorule!

ACRITURA

 Vine moși sau moșii? Mai contează… dacă e sau nu? “decât” batista de la rever sau broșa “e vizibile”, nimic nu e de prisos, nici măcar cămara sau șpaițul din vitrina cu ferești deschise..

Orice moș are și o babă sau chiar două, asta numai dacă e un moș… modern. De amantă nici nu poate fi vorba. Moșu… “rade” tot.

Astăzi, adică în ziua alegerilor, aștept ca moșul să nu “mi-o tragă” rău, doar așa ca să pot supraviețui patru ani, până la o nouă rundă de… “tras clapa”.

Nici nu are rost să mă gândesc la “nuielușa” lui moș Nic(u)olae, ea oricum bate, nu atât de rău ca securitatea, și nici profund ca miliția. Cam asta-i dilema mea, duelul amintirilor dintre “rău” și “profund”.

Nu discut despre liste. Alea sînt manipulări scrise ale nuielușei venită dintr-o tradiție pe cale de dispariție.  “roșiile” amenință “gogonelele” că la miazăzi e mai bine. “gogonelele” se sprijină pe alte murături, reuitate și răstamintite dintr-o cămară și un sfert. Ce mai, niște… acrituri. Nu ține… “e legume” proaspete pe… tarabă!

Dacă mă ia cu amețeală după patru ani de alcool, musai o acritură de moș Nicolae. Nu vreau să vomit (încă) patru ani. Cine naiba m-a împins spre alcool? Cine? Plăcerea de a fi “turmentat” stimabile cititor.

Doresc să-mi găsesc ghetuța (nu am număr mare, deci rămân la ghetuță) plină de dulciuri cu dobânzi mici, o pereche de mănuși fără amprenta răspunderii și un tricou pătat cu vaccin la 40 de grade volum alcool să-mi amorțească amintirile. Asta în ghetuța stângă, pentru că de acolo vin promisiunile, în ghetuța dreaptă vreau să văd hârtii cu demisii, pentru că de acolo vine... prostia. Apropo, tvr hd mai emite? Aceasta este o întrebare profundă, apropo de introducere și chiar nu glumesc. (membrii comisiei de cultură din 2012… “se știe”😂). Mai vreau în gheata dreaptă și două cutii, câte una pentru fiecare picior, albastre și goale. În cutii pot să-mi las șosetele murdare. De ce albastre? Dacă sînt verzi distrug ecologia și poate se autosesizează boierul minoritar, altul decât cel majoritar și cere vreo autonomie a bisericii ortodoxe față de… biserica ortodoxă! Chiar exagerat de înaltul Teodosie face sângerete de Ignat sau doar o tobă cu șorici și urechi? 

Dulciurile cu dobândă mică să nu conțină zahăr, am diabet, să aibă doar folie de plastic bio. Fostul marinar și nevânzător de flotă își ia în serios rolul de “sufleor” și caută să arunce replicile actorilor din primplan. Fals. Replicile sînt fade, lipsite de conținut, marinarul s-a înecat în propriul text. M-am săturat de piese anoste cu actori de kkt. Ce să-mi “așeze” în ghetuță foștii premieri? Poate cinci neveste, altul probabil câteva teze necorectate. Gata moșule, m-am lămurit de “acriturile” tale din cămara… viitorului meu. Mă p...ș pe fiecare borcan în parte. 

 

M-am săturat de murături, trec pe alcool. Mă îmbăt, de fapt mă fac “muci” și pot merge cu pieptul scos spre “șpaiț”, deschid ușa, privesc atent să nu cadă niciun borcan, le destup pe toate, reprivesc totul și-mi “stropesc” propriile murături. Le astup și merg țanțoș spre piețele deschise!

Hai la acrituri!

Apropo, chiar merită să-l aștept pe moș Nicolae cu ghetele curate?

Cititorule să ai parte de ce simți, dar și de ce meriți.

Ne mai “citim” de moș Crăciun, dar sper să dispară... murăturile!