Niciodată. Asta dacă răspund obraznic și împins de ura despărțirii.
Stau lipit cu fața de geamul tramvaiului ce mă duce spre nicăieri. Aud un glas
acoperit de copilărie și plecând din el întrebări a căror răspunsuri îmi lăsă obstacole-n gât și ochii umezi. Era un puști ce-și asalta bunicul
cu întrebări normale dar învelite în
moralitate. Lângă ei, o tricicletă îngrijită, semn că bunicul își ducea nepoțelul în parc.
Gege e numele nepotului, iar bunicul era ”tata
mare”.
M-am așezat... să ascult dialogul, mi-e teamă de ko în picioare.
De aici pleacă povestea. Uriașii mor? Gege n-are răbdarea împungerii cu răspuns și-l...împunge pe tata mare din nou. Tu apreciezi uriașii? Mă aflam într-o poveste, de fapt la începutul unei povești căreia
nu-i simțeam încă prezența.
Gege, tu ce vrei să afli, răspuns la întrebare sau ești nemulțumit că uriașul, acum, nu deranjează. Am tresărit. Singularul
m-a captat. Uriașul! Interesant îmi zic și parcă aș fi vrut să intervin în poveste, dar
Gege a început să plângă și să-și aprobe bunicul cu o ușoară mișcare a capului, lăsându-l în pieptul
bunicului.
M-am hotărât. Cobor și eu în parc. Gege își ia tricicleta și începe povestea jocului alături de alți camarazi în parc. Eu stau discret la umbra castanului, și-l las pe bunic să-i
arate traseele, apoi intervin încercând să obțin un minim dialog. Las în mâna lui ”tata mare” o întrebare. Ce-i povestea asta cu uriașul? Nu înțeleg? ”tata mare” mă scanează cu două mișcări pe verticală și apoi își oprește ochii direct
în ochii mei, răspunzând cu o întrebare: ”ești
capabil să
suporți
adevărul?”
N-am făcut niciun gest, ba din contră am încercat să-mi țin respirația. Bunicul nu pare, ci este aspru.
Mă invită să ocup loc pe bancă și mă roagă să nu-l întrerup.
Îl aprob din ochi și tăcerea mea...fierbe.
Bunicul răspundea la numele de Gheorghe Călin.
Își începe tacticos
povestea cu ”dragul meu”...
...zile trecute m-am despărțit de un prieten, a devenit o stea.(nici într-un moment n-a vorbit de el la trecut) Ne știm de două decenii, e drept
la început discret și
apoi discreția a devenit un subiect umoristic. Are umor cât o echipă de teatru de comedie și forță cât o țară, dar populată cu oameni. Este
un modest prin construcție, el nu știe să spună nu, nici măcar morții. Când sfatul lui
nu-i înțeles își mângâie barba precum un înțelept, de fapt așa
este. (Gheorghe Călin parcă întinerea în
timp ce-și întindea povestea spre mine) Îmi aduc aminte de
începutul lui. Este pachetul perfect al tinereții înconjurat de înțelepciune și modestie. Gheroghe Călin sprijint de părinți calcă pentru prima dată pe stadion. Îi tremurau
genunchii pentru că știa că va fi campion. Știa. Mai știa că-i puternic, nu problabil cel mai puternic. E U-RI- AȘ! E forță. Gheorghe
Călin se apropie de viitorul lui antrenor și-l privește cu satisfacția omului cu cei șapte
ani de acasă absolviți. Părinții în jurul lui, iar antrenorul,
poate un mucalit, îl interoghează. Tu ai venit cu frații tăi? Gheorghe Călin nu a ezitat și i-a
dat răspunsul precum pirueta. ”Mama m-a născut la 14 ani”. N-a continuat, n-a vrut să-i arate tinerețea
permanentă, l-a lăsat să înțeleagă că el va fi tânăr în permanență. Așa este și acum.
De aici începe drumul lui Gheorghe Călin
spre Înalt. De la tinerețea părinților.
La început a fost munca, apoi muncă și numai muncă. Succesele n-au
lipsit. Din micuțul oraș din Transilvania a plecat să arate tuturor ce poate și ce știe să facă un tânăr.
S-a îndrăgostit de o bilă. Da,
de o bilă de fier. O mângâia precum o
floare și-i recita cum să zboare către succes. Bila îl
asculta și îi răsplătea munca, tinerețea și modestia. Da, am uitat și dragostea. Era enervant de puternic. Ca un zâmbet un alt sportiv spune în șoaptă – asta să nu-l deranjeze pe Gheorghe Călin – ”este nașul
tuturor”. Simplitatea lui era
precum a unui balerin. Un uriaș în dans
figurativ? Da. Pirueta o desena ca o floare. În locul petalelor era un praf
alb, vaza era un disc de beton și tulpina era o
sferă perfectă din puf. Mângâia bila iar
floarea își deschidea petalele. Calm privea urma lăsată de zborul
bilei umplute cu flori. Zâmbea, își mângâia barba și aștepta ca a doua zi să o ia de la capăt.
Își chema prietenii în sală. Acolo era provocarea. Fără oglindă și fără pitici întreba: ”Cine-i
mai puternic în țară”? Se luau la întrecere să-i arate lui Gheroghe Călin că... dar nimic. El
a fost, este și va rămâne cel mai puternic.
Într-o zi, în care Gheroghe Călin vorbea prin
munca lui despre orașul mic din Transilvania, sau când vorbea tuturor despre România, un actor s-a apropiat de el. L-a recunoscut pe Uriaș. L-a îmbrățișat. Nu m-am întrebat ce a văzut la Uriașul meu, știam. Muncă, modestie, speranță,
eleganță, umor, simplitate, bun simț, forță. Mă opresc aici.
Uriașul meu acum tace.
Au tăcut și șobolanii. Într-o
zi de iunie când Uriașul meu a tăcut, șobolanii ce se înghesuiau să-și facă o poză lângă un campion au tăcut.
Au tăcut și instituțiile. Rușine! Din respect
pentru Uriașul meu tac, dar atunci când vă întâlnesc vă scuip între
ochi. De ce? Pentru că vă cunosc.
Bunicul se ridică și-mi face un semn arătând spre nepot. Îl duc la atletism. Nu acceptă întrebarea mea și-mi dă o încheiere de poveste. Nepotul meu vrea să se facă Gușet!
L-am îmbrățișat pe bunic și am plecat din
parc spre un tramvai. Orice tramvai.
