Aşa-mi încep povestea cu un
titlu ce nu-mi aparţine, dar mi-am luat din ne
al meul de acolo, o întâlnire ce am
să o duc cu mine dincolo de marginea pământului şi am s-o arăt orizontului
descoperit prin limbă şi…cuvânt.
Într-un oraş liniştit şi
lipsit de o dinamică enervantă şi valori uitate, m-am întâlnit cu „o mustaţă” şi „o voce” ce le aveam în mine, dar neatinse de cuvânt. Mersul îl are
precum îmbrăcămintea. Elegant. Gesturile îi sînt la fel de tinereşti, chiar
dacă la televizor era…vocea. Fără mişcări bruşte ne-am salutat, îmbrăţişat şi
ne-am…povestit. Dialog simplu, enervant de simplu, dar parcă în spate-l aveam
pe Fănuş Neagu şi metaforele Bărăganului. Într-un colţ îl simţeam pe Ioan
Chirilă sorbind o cafea. Era singur la masă. Alături stau şi croiesc un
scenariu pentru viitor Ioan Cupen, Petre Gaţu, Eftimie Ionescu şi George Nertea.
La o altă masă Laurenţiu Dumitresc. E clar am emoţii, sigur nu i-am văzut pe
toţi. Eram încolţit de uriaşi şi emoţie. El, mustăciosul mi-a zâmbit , m-a
împins spre o normalitate şi lovit din plin de o boemie pierdută m-am limpezit
şi mi-am reînceput povestea.
Mustăciosul cu un joc de
cuvinte deschide întâlnirea pe scenă. Da, acolo ne-am salutat. Scena e parte
din trupul mustăciosului şi îi asigură aerul şi hrana. Apa şi-o ia din cer.
Mustăciosul mă întinereşte
prin amintirile copilăriei lui. Le desface ca o zi de mâine. Îi sunt aproape.
Răsfoieşte cuvintele din sala teatrului „Giuleşti”. Răsfoieşte replici
nemuritoare şi îşi apără decorul trecutului cu o singură armă. Libertatea. E
drept, odată intrat în poveste şi rumegând atent trecutul lasă să curgă o
replică simplă - „povară grea şi
libertatea asta” – continuă la fel de sigur precum pistolul de la tâmpla
mustăciosului, puţin mai târziu ce-i drept.
Mustăciosul se foieşte şi cred
că răbdarea e disconfortul. M-am înşelat. Vrea mai aproape de mine. Mă întreb
şi tac, apoi nasc din mine o întrebare. De ce?
Fuge de răspuns, mă roagă să-l întreb pe Dumnezeu.
Zâmbesc şi-l invit să devină pământean. Râde. Îmi răsfoieşte munca. Mustăciosul
nu este o poezie, e teatru. Teatru şi teatru. Privesc în jurul meu şi îi văd pe
Fănuş Neagu, Ioan Chirilă, Ioan Cupen, Radu Urziceanu şi toţi cei ce l-au
împins spre cuvintele din jurul fotbalului, drag mustăciosului, încât s-a
tolănit într-un scaun plin de coroană şi îmi aruncă cronici acoperite cu ciudă,
muncă, umor şi speranţă precum „femeia în
blugi” (eroina din piesa de teatru – Animalul,
acest om ciudat). Era fermecat şi mulţumit. Munca lui e vie şi miroase a
podea.
Mustăciosul descoperă
viitorul lui târziu. Îşi aruncă viaţa ca jertfă şi forţeză să fie bine în jurul
lui. Orizontul lui de atunci era Ducu (fiul
cel mare). Reuşeşte. Tace. Face. Plânge. Munceşte. Uneori fără a-şi crea o
nouă scenă, se bate cu moartea. Puţin mai târziu râde de moarte şi amestecă
pescăruşii şi mistreţii într-un rol acoperit de radiografie (n.n. Nu mor pescăruşii când vor porcii
mistreţi).
Mustăciosul redescoperă cu
eleganţa-i crescută de copil, o nouă poveste. Cuvintele din jurul lui. Am
impresia că munceşte de două ori în acelaşi timp pe scene diferite.
Mustăciosul nu e zeflemist
dar ştie să fie. Îl dezbrac de eleganţă şi văd că are umorul la degetul mic de
la piciorul drept. Mustăciosul e complet.
Îţi mulţumesc Mircea M.
Ionescu. Îţi cer prea mult dacă te rog să-mi rămâi prieten încă o sută de ani?
Servus, mustăciosule.
