PUŢIN DIN NIMIC

 În decembrie..., de fapt nu e corect. Nu pot începe prin a spune când ci, de ce!

Oameni trişti şi plini de simplitate, în marea lor parte, erau dispuşi la orice numai ca băiatul cu studii scurte şi ascunse să nu mai fie în fruntea ţării. La Timişoara s-a strigat cu sânge şi demnitate: Jos Comunismul! Apoi în toată ţara.

Cititorule, a curs sânge!

Au trecut de atunci peste două decenii. Cât de jos a ajuns comunismul, e o întrebare cu tâlc pe care îndrăznesc să-mi întreb conştiinţa şi viitorul.

După răsunătorul succes al palidei tomate (analizaţi leguma, culoarea şi...umorul) nu văd deloc graficul funcţiei de cod politic şi-mi dapăn amintirile una câte una, la sfârşitul fiecărei amintiri spun cu un limbaj de daco-geto-dac-beget ptiu, fira-ar mama ei a dracu” şi-mi provoc în continuare secvenţe color cu oameni în zeghe.

Poate sînt un pesimist, poate sînt chiar dobitoc sau poate un frustrat, dar niciodată nu pot fi luat de prost. De aceea n-am tăcut când alţii au băut, nu tac când alţii mânâncă şi n-am să tac când alţii vor funcţii. Poate te grăbeşti, cititorule, să desenezi un viitor pe axa: băut – mâncat – funcţie, să aflii cine şi mai ales...de ce.

N-ai să reuşeşti, dacă faci parte din tablou. Tu stai drepţi şi plângi, apoi priveşti cerul şi urli, mulţumeşti divinităţii pentru normalitate, abia apoi...desenează.

 Tomatele şi sucul lor nu pot colora şi asezona zama săracului mahmur, nici măcar nu poate avea preţ. Sorb zama din priviri, precum un tablou. Lămâile sînt acre şi dau gust peştelui, puţinul rămas îl las să curgă peste un ceai vechi cu gust de mucegai.

Jos Comunismul! Mă uit mirat şi nu văd nimic. Formez în grabă 112 şi chem salvarea. În jurul meu se aud cuvinte şi nu-i decât ecoul. Amabilitatea din capătul firului mobil se răsteşte la mine şi-mi trage  o vorbă de duh: „şi acum ce vrei mă, să vin eu să te iau”.

 Mi-am dat seama că sînt un dobitoc, ajung cu greutate în sufragerie şi-mi arunc fizicul pe fotoliu. Iau telecomanda şi dintr-o dată este viaţă în propria casă.

Evenimentele curg peste mine şi peste tine, cititorule. Da, chiar şi peste tine.

Lungimea celor douăzeci de ani a fost depăşită. Eu n-am înţeles democraţia. Mă întreb, următorii douăzeci de ani o să fie la fel de morţi ca până acum? De ce? Sînt un laş sau un bolnav. M-am îmbolnăvit de bine, de aceea fug cât mai departe de teama seringii.

 Viitorul ce a...trecut, din prezentul de atunci, n-are nimic cu nimeni. Găinile, ce-şi bat ciocul peste tot, n-au dat şi nu vor da niciodată ouă. Vacile, ce-şi freacă ugerele pe asfaltul sărăcăcios, n-o să dea lapte. Boii, ce trag ca fraierii la jug, n-o să ajungă niciodată lideri, rămân boi şi gata. Catârii se bagă şi ei în seamă, chiar dacă-s mai puţini. Nechează că ei numără cu „un” şi „două”. Aşa au făcut de-a lungul întregii limbi. N-au avut o opţiune fermă şi demnă. Laşitatea catârului îşi are originea în comunism, doar atunci se mai accepta...unanimitatea. Limba română a durut şi...încă mai doare.

 Ca ultimă întrebare: dacă nu l-am înţeles pe profetul Brucan şi cele două decenii, oare ce-i musai să înţeleg din pilda lăsată de istoricul Nicolae Iorga?

“Poporul nostru a crezut că dracul, fiind bărbat, nu poate fi destul de rău. Şi atunci a creat pe mama dracului!”

Plâng şi-mi ucid ultimile speranţe. De ce?

De dincolo şi dincoace de...decembrie, Pilu.

DUMINICA FULGULUI DE NEA

Încep această poveste cu două păreri „externe” la ceea ce numesc eu, inspirat ce-i drept de uitat duminica orbului din ′90, „duminica fulgului de nea”. Are mai multe înţelesuri, dar îi bine şi sănătos să revin la părerile atât de...externe. O părere vine în sprijinul puterii iar cealaltă ajută la mestecatul „ciungii amare” a...portocalei.

1.      El Pais: „România, piesa care nu se potriveşte cu Uniunea Europeană”

2.    Nepszabadsag: „Victoria USL este o reparaţie necesară”

Nu mi-am dorit şi nici nu îmi doresc să comentez punctele 1 şi 2, le-am trecut aşa în revistă pentru o acomodare mult mai eficientă la mersul pe jos timp de patru ani, mai exact până la viitoarele alegeri Parlamentare, când poate pensionarii de la Compact şi Holograf îl vor înlocui pe atât de nepriceputeanul solist (aşa se numesc mai nou cei ce cântă pe...litere) solist de la hichiu.

Am tăcut ca un mut, deci şi prin urmare îmi funcţionau ochii în perioada electorală. Mi-a fost teamă să nu fiu „şifonat” de bunele intenţii ale unuia sau altuia, cu alte cuvinte decât să vorbesc 30 de zile şi să tac 4 ani, am decis invers şi bine am făcut.

În urma succesului răsunător din „duminica fulgului de nea” alianţa cea mai ciudată din istoria partidelor politice de pe la noi, chiar şi domnul Brucan râde pe acolo pe unde îşi poartă acum profeţiile, mă pune într-o situaţie ciudată. Ei, useliştii, sînt atât de mulţi, doar unu-i salvatorul şi ăla e Ponta. La început am crezut că-i o poantă la adresa lui Ponta calificându-l de neînlocuit, apoi printr-o singură rotire a capului am văzut că-n urmă cu peste două decenii a mai existat un tip de neînlocuit şi mulţi au ieşit în stradă. Cei drepţi au şi murit, le-a fost scârbă de stradă şi de...viitor.

Să-mi fie teamă de noua majoritate? Nici într-un caz. Ea nu poate produce nimic valid într-un sistem bine pus la punct. Această linie a doua a „frăţiei pământeşti cu ochii plini de stele” nu-mi poate aduce surprize. Nici măcar agitaţia asta de tip „apă minerală” a gorjanului din Palatul Victoria  în contact cu minoritatea, alta decât celelalte, nu poate să-mi provoace atenţia.

„Duminica fulgului de nea” nu a adus nimic nou, nici măcar absenţa Robertei Anastase, cea care a unit două puncte contradictorii, în mod normal, pe linia politicii: frumuseţea şi preşedinţia Camerei Deputaţilor. Că n-a intrat Blaga: Păi ăsta îi motiv? Să fiu serios. Oricum Blaga se va rotunji după demisia din funcţia pe care o deţine şi nu o dă la nimeni, până la momentul ics (nu-i greşeală).

Toate aceste „succesuri” din „duminica fulgului de nea” nu-l surprind nici pe Moş Crăciun. El ştia că odată şi odată va fi înlocuit de Moş Gerilă. Orice început are şi un sfârşit, chiar dacă el se crede nemuritor prin...Cotroceni.

O să duc dorul ştirilor cu Nuţi şi Băse, aveau umor şi...decolteu. Acum nici acest drept la umor nu-l mai am. Cum să râd de un fost dascăl grevist, ajuns senator alături de un fost securist. Şi umorul...moare uneori. Legile încep să curgă peste mine pe melodiile interpretate cu atât sârg de flebeţea lui nea Nelu, nimeni alta decât...soacra liderului. Astă seară behăim în familie, pare ai spune eternul patron. E gata, sînt mulţumit de nimic şi toate.

Tisteţea nu-mi dă pace şi-mi arată un ADEVĂR crunt. Cum poţi fi majoritar când eşti...minoritar. Căutătorul Elodiei, surprins de arestarea lui Cristian Cioacă, a ajuns în Parlament, prin mesageri ce-i drept, să ceară în Plen căutarea Elodiei în declaraţiile de avere ale...debutanţilor.

Trist. Nu pot obliga, dar spun în scris, pentru tine alegătorule, că ai acest drept: de a alege! Poate, într-un târziu vei regreta. Dar ce contează, atât timp cât au decis alţii pentru tine.

Uite, ce decid eu pentru tine. Să ai parte de urcuşuri în viaţa asta al naibii de scurtă.

De dincolo şi de dincoace de urnă, Pilu

SCRISOAREA DESCHISĂ A UNEI LEPRE DIN TVR

 

În primul rând bună ziua (puteţi folosi orice alt salut ce poziţionează „timpul” şi „respectul”) şi multă sănătate. Aici, în Ardeal, pe lângă salut mai poţi primi un pahar cu stropşală, o bucată de slănină, un călcâi de pită, dar domnia voastră n-a catadicsit să-şi frece tălpile papucilor prin Cluj-Napoca, să-şi clătească ochii cu minunatele condiţii create de omologii-predecesori (ultimii trei nici nu şi-au bătut capul cu o vizită pe la TVR Cluj).

Normal şi benefic pentru ardeleanul din mine, îi musai să fiu chibzuit şi molcom pentru a-mi face opiniile înţelese, altminteri o să credeţi despre mine că sînt (eu sunt pentru...sînt) vreun fan de-al domniei voastre şi...nu-i drept.

Prima dezamăgire pentru mine e că sînt MULT MAI EXPERIMENTAT decât domnia voastră în meseria aceasta, care din păcate naşte invidii şi prietenii, ură şi dragoste şi nu în cele din urmă tunuri  şi rating. Din capul locului fac precizarea că nu v-am citit creaţiile literare cu şi despre manipularea prin mass media via clasa politică. Motivul e unul singur. Nu v-am găsit pe raft şi har domnului chiar intru prin librării. Aşa se numesc locurile unde se vând cărţi din ce în ce mai puţine. Într-un viitor apropiat aceste încăperi vor fi pe cale de dispariţie. Apropo, TVR Cultural a fost sau este un „fruct” pentru domnia voastră?

Cu ceva vreme în urmă, pe când vă băgaţi urechile în telefoanele altora, un individ glăsuia astfel: „...faţă de gravele încălcări ale dreptului omului pe care SIE le-a făcut, e un gest minimal. Cred că ________________ ar trebui să se retragă într-o peşteră şi să nu auzim de el vreo 10 ani...”. Stimate domn, acum ne jucăm puţin de-a clasa pregătitoare, asta numai dacă vreţi un nume. Înlocuiţi spaţiul liber cu un nume. Vă ajut. Claudiu Săftoiu. Să nu zâmbiţi, face parte din realitate. Spusele aparţin domnului Haşoti, nimeni altul decât ministrul culturii de pe la noi. Un liberal ca dumneavoastră, de altfel. Vorbesc despre principii şi nu despre manipularea mass media din zona politicului. Dumneavoastră în peşteră timp de 10 ani? Asta-i culmea. Trimis de cine? De  Puiu Haşoti, cel ce este de o „ireversibilă proastă creştere”, ce-i drept în viziunea lui Andrei Pleşu. Buimac, dau totul la o parte să-mi liniştesc gândurile când colo cuvintele domnului Pleşu mă împing spre numirile venite din politică. Cine-i adrisantul,  monşer? „ Este o recompensă jenantă pentru câţiva ani de clămpăneală anti-Băsescu la Antena 3 sau la alte televiziuni. Există, din păcate, destui inşi dispuşi să se vândă la preţuri mici.”

Trăncănesc ca o lele, vrute şi nevrute. Ba că-mi tremură budigăii de teamă să nu rămân fără slujbă, rate şi familie, ba că n-am inspiraţie în gândire.

Stimate domnule preşedinte, era să uit. Nu sînt pus de sindicat a vă scrie, nici pe departe. Nici nu sînt membru de sindicat. O fi rău?

Câte aş vrea să mai înşir, dar mi-e teamă că vă răpesc de la treburi unde-i nevoie de mintea şi prezenţa dvs, dar mai am o întrebare. Aţi atins din iulie şi până acum vreo lepră? Aţi afirmat cu subiect şi predicat “...în TVR există numeroşi profesionişti de foarte bună calitate amestecaţi cu oameni de o moralitate îndoielnică, adevărate pericole pentru prestigiul TVR. Tipul acesta de lepre în interiorul TVR, amestecaţi cu oameni de bună-credinţă a coexistat...” Cred că aţi împrumutat de la d-na Tatoiu multi-priceperea şi atotcunoaşterea, de aceea vă rog în modul cel mai serios şi în timpul cel mai scurt, vă dau timp O VIAŢĂ, să vă cereţi scuze public în cazul în care nu sînt o lepră, dacă sînt, asta e, chiar dvs aţi spus-o: “...a coexistat...”.

Între mine şi dvs este şi va rămâne o deosebiere. Eu am creat din nimic televiziuni, ziar (aici recunosc că nu de unul singur), radio. Ele funcţionează! Mă uit în cv-ul domniei voastre şi încep să-l cred pe domnul Pleşu.

Am rugămintea de a fi mai eficient pe viitor, înconjuraţi-vă de oameni ce nu vă lasă să greşiţi. Un sfat pe gratis. Decât la o emisiune cu Ciutacu mai bine la o cafea. Cheltuiţi doar 5 lei.

Rămân acelaşi salariat al TVR Cluj ca şi până acum, cu experienţă mult mai mare decât dvs. Asta e, nimeni nu-i perfect.

Cu respect, al dvs. coleg Alexandru “ Pilu” Bănoi

p.s.

Vă mulţumesc domnule Crin Antonescu. Practicile din opoziţie s-au dus pe apele râurilor curgătoare. Acum sînteţi la putere şi nu apreciaţi nici un gest din cele peste două mii de gesturi ale leprelor, cozilor de topor sau a altor cuvinte din limbajul liberal al unei Românii...ciudate.

La procesul de selecţie, cătuşele fac parte din scenariu?

BANALITĂŢI (E ora închiderii VIII)

Vorba dulce mult aduce, asta dacă aş avea un comportament de „aplecat” sau „dus”. Comportamente sînt, asta dacă m-ar interesa numărul. Ce număr? O, bată-te să te bată, este ecoul. Ghiftuit de atâtea şi atâtea, caut un pahar de apă, asta de prevenţie. Sughitul.

Proastă introducere, că altminteri m-aş face şi m-aş drege într-o cârtiţă spre ciuda şobolanilor din canal. N-am cuvinte „moi’ despre nimic şi toate. Nu tac şi basta! Nu daţi cu replici din filmul „Pintea” că n-am nici „cămeşă” şi nici „ciucalăi”. Am trecut cu bine peste bugetul...investit şi razele de soare apar odată cu ”punctele de sprijin” uneori discrete, alteori moi, pentru a nu distruge spaţiul şi...timpul. Puncte de sprijin? Ecoul de data asta a dispărut. Şi lui îi este teamă. Adică cum „şi lui”, mai este cineva, par a mă întreba în acelaşi timp vietăţile din canal şi din film. Canalul şi filmul n-au nicio legătură cu abonamentul de cablu tv, asta ca o primă informaţie sau...”notă informativă” pentru cei ce sînt „curioşi” la ce se întâmplă şi-n alte...părţi.

Timp de 90 de minte şi ceva m-am obligat să devin calm. Am reuşit. Sînt trezit din „amorţeala” impusă de un apel...telefonic. Nici n-apuc bine să dau „sara bună” că vin spre mine întrebări ciudate, normale şi...diferite de primele două. Cea mai banală a fost şi cea mai...scurtă. De ce? Nu-mi pot reaminti ordinea lor, dar la un moment dat a fost şi una de genul: pentru ce?  Înverşunarea asta „ciudată” pare desprinsă dintr-o reţetă parafată de medici istorici...bolnavi. Fiecare generaţie pare obligată să asiste, dar să şi participe la un conflict. Mondial e mai greu pentru că a dat buzna...multiculturalismul, dar pe spaţii mici totul e posibil, hai să-i spun în povestea de faţă...regional. Interesant.

Sportul a căzut, aici pe la noi, într-o groapă îngrijit săpată şi cu arhitecţi aşişderea. Nimeni nu mişcă-n front, altminteri riscă o pedeapsă în...exil. Cuvântul pare cunoscut, dar gestul? Când mă transform din „eu” în „noi” îi bai. Cu ceva „vremuri” apuse, s-a creat un mare fâs mediatic, intitulat „mari români”. Şi-au dat  părerea despre acest fâs, mai puţin de patru sute de mii de...”mici români”. N-au ţinut cont de golaveraj, de terenul impracticabil, de public, de fapt n-au ţinut cont de...nimic şi toate. Nu scriu clasamentul final, dar „îmi” atrag atenţia, că acest fâs a fost de fapt un...succes mediatic şi nimic mai mult. Fiecare ROMÂN este un MARE ROMÂN. Aşa aş vrea să arate acest popor, să aibă oameni mari. Dacă acest „fâs” era construit sub semnul minus la golaveraj, „cei mai mici români”. Cum ar fi stat lucrurile? De aceea cred că fiecare are dreptul să existe şi să fie EGAL cu cel de lângă el, altfel risc să apreciez în continuare aceleaşi „valori” pline de colb şi mucegai.

A plecat Cristi Dulca. Pot să fiu „mare român” şi să spun „nu-i nici primul şi nici ultimul”. E mult prea simplu şi şobolanii din canale roiesc, dau târcolae şi la un semn, haţ şi prada cade în...B, C, E sau altă categorie din permisul de conducere. Interesant (din nou acest cuvânt) se construieşte, din ceea ce văd, o pistă falsă ce duce la pierzanie. „Cine-i mai u-ist”. Aş fi tentat să cred că-i o joacă între doi parteneri ce-şi spun bună dimineaţa iar până ce apune soarele caută în fiecare moment să arunce cu orice „mişcă” în celălalt, dar nu sînt tentat să cred o banalitate. Ciudăţeniile apar în acest spaţiu mioritic datorită „marelui românism”, altfel aş fi rigid, un bun executant dar şi individ ce-şi respectă legile. De aceea nu tac. Atâta pot să fac. Să nu tac! Mi-e frică de...frică.

Să povestesc în scris despre jocul de la Mediaş? Nu sînt în stare. Am fost şi rămân un caustic, în cele scrise evident, despre tactică şi caracatiţele ei. Sînt subiectiv când scriu despre Dulca, de aceea gestul lui nu-l înţeleg, dar pot să-l întreb: Cristi, de ce n-ai venit după meci să dai cu piciorul în maşina mea spunându-mi că am cântat fals? De ce? Aceeaşi banală întrebare ce am auzit-o la telefon.

Câteodată stau şi privesc cerul ciudat de albastru, caut un răspuns plăcut mie şi sufletului meu la o banală întrebare. De ce acest club n-a avut parte şi de linişte. Aduceţi-vă aminte de bancul în care este prezentată creaţia de pe spaţiul mioritic. baladele anonime rămân în biblioteci semnate, iar în contactul lor cu cititorul...anonime.

Plec trist din acesată poveste, nu înainte de a-mi reaminti că „suporter” e substantiv şi nici într-un caz verb. Da interesantă (din nou şi...iarăşi) expresie: ai verb în tine. De ce oare un individ poate să fie mare iar umbra lui mică? Este un pamflet, nereuşit ce-i drept, dar sper că într-un viitor apropiat să-mi explice cineva de ce oina este sportul nostru naţional. De ce? Pentru că noi...oinăm, îmi şopteşte ecoul. Apropo, în acest sport există o expresie utilă dar atât de nefolositoare în afara jocului: prins la mijloc.

De dincolo şi dincoace de „pila”, Pilu.

FLORI DE TOAMNĂ

A fost splendid şi mult mai mult. ECHIPA de handbal a Universităţii Cluj a reuşit (în sfârşit) să ajungă „Acolo unde se avântă vulturii”, asta dacă-mi permiteţi plagiatul (aş, se poartă) după un film regizat de americanul Hutton şi numai ştiu cum. Pentru două zile, aceste fete minunate mi-au predat, încă o dată dacă mai era nevoie, o lecţie plină de simplitate, modestie şi încredere, într-un cuvânt: curaj.

În „duelul” eu şi ELE, mărturisesc că n-am crezut, am fost, hai s-o spun pe şleau, un laş. Nici nu-mi pasă de întrebarea: ce va fi în continuare? Ştiu că ELE sînt pe o suprafaţă de joc cu un singur marcaj, cel al...handbalului.

„Sala” trebuie să-şi primească oaspeţii. Echipa a câştigat nu numai o calificare, îmi place să cred că a câştigat şi PUBLICUL, cel destul de discret până acum. Cantitatea lor a fost uriaşă la câteva dueluri (n.n. meciurile cu Oltchim sau câteva meciuri în cupele europene), acum, cred că e benefic ca ele să fie la fel de aplaudate, măcar un an (competiţia internă) şi apoi totul să se REPETE!

Nu arunc cu adjective peste ELE, aş deveni fad şi inutil, dar nu pot să uit atât de uşor că-n două zile, O ECHIPĂ, ce a râs la conferinţa de presă atunci când le-am întrebat despre prima de calificare (n.n. nea Gică a râs mai tare), a reuşit să atragă atenţia Europei handbalistice şi-n alt loc a României handbalistice. În sala „Horia Demian”!!!

ELE, sprijinite evident de un PUBLIC fantastic, au învins vicecampioanele Rusiei. Nu intru în tactica jocului de handbal şi să-mi reamintesc discuţiile cu cei avizaţi despre lecţiile de apărare ce se „manifestă” prin Rusia sau alte ţări din Europa, de fapt aici se joacă handbal, dar simt nevoia să dreg „ceasul” celor ce apar destul de rar uneori şi dispar destul de des din...sală. Mă refer la cei ce POT AJUTA...sportul, dar aici şi acum, handbalul.

Cei ce decid la această echipă bănuiesc că ştiu ce înseamnă EFORT şi RESPECT. Nu-mi plac amănuntele atunci când regulile (nescrise) ale jocului nu sînt respectate. E greu şi e frumos. Implicările de acum sînt mult mai multe, mai deosebite şi cu atât mai „zvelte”. Nimeni n-are dreptul de a trăda. Simt bucuria noului, simt că ECHIPA va fi un vector complet. Pe lângă cei...de până acum, îi musai „dragilor aleşi” să deveniţi mai utili. Interesant. În prima zi l-am văzut în sală pe cel ce a escaladat „Moldoveanu” şi acum se mândreşte că „s-a suit pe Dealul Feleacului”, asta n-ar fi bai, dar într-un „conflict româno-rus” tare bine-i şedea în sală. Când colo, „a alergat”...pe bune (limbaj la modă). Alesule edil, alături de celălalt şef ales cu mustăcioară şic, vă sunaţi, vă pieptănaţi şi vă înconjuraţi de oameni vrednici, ce ştiu cu ce se „mănâncă” acest sport (n.n. - handbal) şi „musai” să sprijiniţi această VOCALĂ ce naşte (şi bine face) atâta pasiune, crez şi demnitate. Dacă ELE au ajuns până aici, îi musai să existe implicare eficientă, nu doar fâsuri şi interviuri cum se practică, din partea celor CE POT ŞI SÎNT OBLIGAŢI SĂ PĂSTREZE CU DEMNITATE ŞI RESPONSABILITATE tot ceea ce s-a creat la acest club. Hai că ajunge.

Sînt plin de speranţe, chiar mă gândesc să-mi forţez bugetul şi să ajung...măcar într-o deplasare, oriunde ar fi asta, dar până atunci să nu se strice nimic din ce s-a zidit. E frumos şi senin. O zi de toamnă plină cu recolte. Toamna asta a adus un zâmbet de copil. S-a născut un vis.

Nu pot pleca din această poveste fără să privesc spre ELE şi să „le arunc de la 9 metri” un buchet MARE cu FLORI DE TOAMNĂ, cât calificarea LOR. Dacă mi-am început această poveste folosind un nume de film şi făcându-le, în mod şugubăţ vulturese, cred că ELE merită să le salut pe rând şi asta fac.

Vă mulţumesc şi îmi cer iertare că am fost „un laş” şi n-am crezut că puteţi învinge. Iertaţi-mă!

Sărut-mâna fetelor!

Florentina Carmen Cartaş, Florina Maria Chintoan, Elena Nicoleta Dincă, Ştefania Florea, Irina Iva, Cristina Laslo, Alexandra Lup, Ana Maria Măzărean, Raluca Elena Mihai, Magdalena Elena Paraschiv, Viktoria Petroczi, Mihaela Ani Senocico, Andreea Lucreţia Tetean, Mihaela Maria Tivadar, Alina Ileana Ţurcaş, Clara Stela Vădineanu, Abigail Beatrice Vălean.

Fetele în acest drum „n-au fost de capul lor”. E nevoie de pregătire, de disciplină de câte şi mai câte. Dincolo de mustaţa destul de şic, pare că se ascunde un ardelean (n.n născut la Buzău prin ’57) neaoş. Uneori e aşa. Nici nu mai ştiu de câţi ani e la Universitatea. Bucuriile „americane”, „maramureşene” sînt prăfuite pentru unii, dar pentru tine, Gheorghe Covaciu, sînt la fel de proaspete ca această calificare în Liga campionilor.  Te-ai sprijint, e drept, mai mult fetele, pe Victor. S-a „sprijinit” şi naţionala pe el. E bine când te poţi bizui pe „ceva solid”. Despre naţională în altă poveste, aştept ca noul antrenor să-şi desfăşoare „atitudinea” în rezultate şi nu printr-o atitudine de „2 minute” cum îi este...felul.

Mulţumesc Alexandru Dezmeri, Constantin Paraschiv, Victor Baciu şi Gheorghe Covaciu.

Ah, era să uit de Cosmin Sălăjan! Dumnezeule, ai făcut trecerea de la trening la costum şi tot fişierul l-ai dat peste cap în mintea mea. Pe viitor forţează nota. Stai „la patru ace” cât mai mult timp şi la primăvară...ne îmbăiem în Someş. E un vis, dar e frumos. Apropo, mi-a plăcut povestea ta...scrisă!

Povestea nu se încheie, ea merge mai departe. Dincolo de...9 metri.

De dincolo şi de dincoace de semicerc, Pilu Bănoi

NINJA (E ora închiderii VII)

Aţi văzut prin drumurile voastre oameni ce intră în vorbă cu „noii întâlniţi” şi povestesc cu mult calm şi cuvinte bine alese, ce şi cum despre noua credinţă? Că ei au fost martori la una şi la alta? Cu gânduri precise urmăresc un scop, ce-l păstrează din generaţii în generaţii. Nu daţi cu bota în mine, că nu-mi doresc să devin un mini-misionar, dar dacă tot ce-i în jurul meu îmi arată că drumul cel mai scurt la poartă e prin mlaştină, aşa o fi sau şi mai simplu dacă o sută îmi spun că sînt nebun, doar n-oi fi eu mai „ţifraş”  să spun că nu-i aşa. Mă duc cu gloata şi oi vedea eu ce va urma. Ăsta ar fi un prim start. Păi dacă îi start, să vină...grila. Ar mai fi o variantă, sau încă una şi încă una şi încă şi mai câte până când ajung la enunţul cu nebunul şi credinţa.

Asta a fost în loc de introducerea poveştii, pentru că ea, sărmana, n-are sfârşit. Deocamdată.

Totul începe aşa cum se termină. Nu ştiu cum se face, că mister I.M. (îmi plac iniţialele, precum şobolanilor canalul) ajunge pe la club în mod...vizibil. Apariţiile ştiinţifico-fantastice de până acum se duc pe apa Someşului ce se varsă în...Teleajen. Înconjurat de unu, doi salariaţi (personajele de afară nu intră în discuţie) plătiţi au ba, îşi lăfăie inteligenţa prin club, cărţi, acte, telefoane şi alte „utilităţi” din clădirea...încă neplătită. Chiar, domnule patron (am făcut mare efort să scriu şi „domn” şi „patron”) bunul simţ al „investitorului” nu vă dă dreptul de a vă răsplăti, cel puţin, oamenii care muncesc în fiecare secundă pentru club? Eu, chibiţul, vin la meci şi atât. Apropo, ai idee de când cel care are grijă de sănătatea echipei n-a mai trecut să semneze...grila de start? Dar ce-ţi pasă. E drept că n-avem echipă, dar ce avem conducere? Un individ pe numele de iniţiale U.D. îţi închide telefonul dacă îi vorbeşti frumos. E trist, mai ales pentru istoria acestui club. Ce nume au ajuns să poarte pe piept „singura vocală” atât de solid şi curat prezentată de regretatul istoric Gh. Bodea şi nu numai. E trist să vezi cum nimicul e mai mare. Îmi spuneam zilele trecute cum se împute peştele, aşa-i, de la cap, dar şi din interior.

Revin la meci. Am fost sunat, mai demult ce-i drept, de un deontolog-şobolan, să-mi arate ce şi cum despre Dinamo. Cu un limbaj ce nu-l găseşti decât la papagalul ce linge, ce devine salahor şi nu în ultimul rând  câine de pază (aceste specimene se găsesc şi pe alte maluri, nu numai pe cel al  Dâmboviţei) mă obligă să retractez tot ceea ce am scris după meciul de la Mediaş. „Aşa am făcut” şi am scris o poveste scurtă. „1919”. (n.n. http://www.ucluj.ro/editoriale/pilu-1919-i3810.html )

Începe meciul (altă denumire n-am găsit) şi Crăciunescu cel mic, din toate cnp-urile de vedere, dă galben şi păstrează echilibrul de pe teren. Asta îmi place cu echilibrul. Doamne, am uitat, de fapt aceasta e enunţul de început. Elevu mă salută şi eu îl ignor. Îmi revin după ce axa: Manu – Gelu – Vasile mă atenţionează. Elevu la „patru ace” prin tribună. Credeam că-i bal mascat, dar aflu că la o nuntă aceasta e...ţinuta. Cu tot „băşcăul”, Elevule îţi stă bine.

Revin la joc şi lovitură din cer. Dumnezeu le suceşte minţile lui Crăciunescu şi lui Pulhac. Vine Dinu Viorel pe post de sfântul Petru şi dă frâu liber imaginaţiei mele de naiv. Batem. Tot acelaşi Dumnezeu şi acelaşi mic Crăciunescu, sucesc de data asta alte capete, inclusiv al meu. Din naiv devin normal şi văd cum Danciu-gol îl linişteşte pe Clau-gol. Atenţie la această frază, analizaţi verbul şi abia apoi...rezultatul final. Nu se întâmplă mare lucru, decât o înfrăţire a unor suporteri în alb- negru cu un grup din colţul vechiului „Ion Moina” îmbrăcaţi tot în alb, dar cu o dungă roşie. Scandau frăţia. Îmi revin în  minte cuvintele lui Remus Câmpeanu înaintea meciul dintre U Cluj şi UTA din ediţia 1968 – 1969. Mulţi dintre „suporterii înfrăţiţi nici nu erau...apăruţi”.

 "Era vorba despre o ură generală a clujenilor faţă de sistemul opresiv, care era reprezentat de Dinamo. Ne opreau oamenii pe stradă sau oriunde mergeam în oraş, în orice medii, şi toată lumea ne atenţiona să pierdem cu UTA, ca să nu trimitem titlul la Bucureşti"

“Fane Cârjan, fost deţinut politic, era antrenorul nostru. Chiar şi aşa, în ciuda suferinţei care a simţit-o în anii de penitenţă, ne-a rugat să jucăm cinstit. Însă presiunea a fost atât de mare încât a ieşit un meci extrem de ciudat. Pentru că în sufletul nostru, ca să fiu cinstit, nu ne-am fi dorit să plece titlul din Ardeal"

"Ne simţeam vinovaţi, deşi nu a fost vorba de nicio înţelegere. A fost singurul moment de acest gen al carierei mele. Au urmat apoi mici interogatorii ale anumitor persoane”

Începe repriza a II-a şi privirea mea e tot la ţinuta impecabilă a lui Elevu. Stă semeţ în primele două picioare să nu-şi şifoneze costumul. Stă ca turnat. Aperitivele se usucă pe masă. El e la meci, ca mulţi “U”-işti de altfel. Şi-au adus energiile pentru a-şi cânta Istoria, Limba, Tradiţia şi Adevărul. Din păcate “soliştii” au mizat pe alt...solist. 2

Greşelile au apărut abia după ce unii au descoperit restaurantele şi cluburile de prin Cluj şi Napoca. Nu scriu aici şi nici în altă parte despre aceste “muzee” cu program...nocturn. Iniţiala K poate să-mi contrazică spusele, dar ar fi riscant. Şi nu numai iniţiala K.

Spre final, viitorul atacant al “naţionalei” îmi provoacă greaţa şi îmi vin în minte cuvintele unui mare făcător de bine în fotbalul nost. Pe numele de iniţiale D.D. (nu-i Dan Diaconescu). Să citeşti şi să...crezi (?!)

“...de când vă tot spun eu că fotbalul românesc este valoros. Date fiind condiţiile create de guvernele din ultimii 20 de ani, fotbalul nostru este un erou...”

Meciul ia sfârşit. Câştigă câinii. N-au mai “muşcat” de prin 2008. Caninii lor sînt cariaţi iar dacă “latră” după această victorie e penibil. Bag mâna în buzunar, scot biletul de la pariuri şi-l rup. Ce tâmpit am putut să fiu, mi-am pariat bugetul pe 1 solist, când colo un 2 cât se poate de limpede, simplu şi... aşteptat.  Ţucudean şi Danciu-gol m-au lăsat la “şuşu”...gol. Afectat de înfrângere Clau-gol îl linişteşte la vestiar pe atât de “amărâtul” Muzac. Ies târziu din vestiar, chiar foarte târziu. Îi înţeleg, erau, sînt şi vor rămâne abătuţi de această înfrângere. Cine ştie, la Tulcea poate Claudiu este arma secretă şi loveşte...Cupa. Orice ar fi, îmi pariez “noul buget” pe 1  solist.

Astăzi n-are rost să dau note, mi-am luat liber de la şcoală, ce naiba, doar meciul s-a jucat sâmbătă spre duminică când lumea e la...nuntă.

Imediat după evenimentele friguroase din decembrie 1989, urlam ca-n gură de şarpe că nu-mi vând ţara şi alte obiecte de pe raft. Le-am dat la ofertă, de aceea chiar îmi permit o întrebare. “Soliştii” ce n-au primă, salarii şi alte venituri licite pot să-ţi construiască propriul lor sistem de venituri?

Oricât de rece ar suna, chiar îmi doresc să vină odată...finalul. M-am săturat de această moarte clinică. Citesc şi-mi dau seama de simplitatea corupţiei pe site-ul D.N.A. - “în sens larg, corupție este abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie” – păi dacă aşa stau lucrurile, e...simplu. Nu-i aşa?

Vedea-mi-aş pariul...onorat!

De dincolo şi de dincoace, Pilu

p.s.

- ameninţările nu-şi au rost, dar asta nu îmseamnă că surprizele nu apar;

- am numărul lui Gigi. Nu vă interesează ce-am vorbit cu el ? (asta pentru unii…enoriaşi)

- despre turneul de handbal din Liga Campionilor, separat şi...detilin. La 5 în sală. AICI SE JOACĂ!!!

- nu a fost BLAT a fost un meci obişnuit din CAMPIONATUL VALOROS lui nea Mitică. Punct.

CINE PE CINE...AJUTĂ sau DE CE? (E ora inchiderii, VI)

Nici nu mai ştiu ce să cred după meciul de luni. N-a fost nici „ceaiul de la ora 5” nici cele cinci ceasuri ale lui nenea Iancu. La început m-am speriat, apoi mi-am dat seama. Da, ăsta-i nucleul de suporteri ce simt o bucăţică de istorie, o bucăţică de viaţă şi o bucăţică de normalitate. Poveştile cu şapte mii de suporteri la Alba Iulia, la Mediaş sau pe oriunde, au rămas poveşti cu prinţi şi prinţese fără a fi scrise.
Credeam cu o juma de oră înainte de meci că numărul foto-reporterilor va fi mai mare, dar m-am înşelat. Chiar mă întreb, dacă englezii, nu cei plini de conservatorism, şi-au boicotat prin nepăsare investitorii deloc britanici. Citeam zilele trecute o carte intitulată...”Londongrad”. Interesant. Aştept ca oamenii de pe aici, cu atitudine, doar atitudine din păcate, mare, pot să trecă şi la fapte de aceeaşi dimensiune. M-aş mira să văd o lume normală plină de valori, aşa cum au fost pe teren mai tot timpul, şi în administraţie.
La ce ajută bârfa şi arătatul cu degetul? La ce ajută expresia „lasă, mă, că ştiu eu ce-i în clubul ăsta” sau câte astfel de „intenţii bune”? La ce ajută „făţărnicia”? La ce ajută „mersul cocoşat”? La nimic.
Mi-e greu să povestesc neputinţa de luni după-amiază. N-are rost. Se întâmplă să ai şi „jocuri” de acest gen, altfel n-ar exista banala expresie „de aceea e frumos fotbalul”. Cum să nu fie frumos acest joc cu peste 20 de milioane de pricepuţi, asta numai la noi. Privesc spre o lume ce-şi freacă inteligenţa pentru a stopa criza. Uneori am ajuns să întreb: ce-i aia? Un club cu conducători sau conducător din plastic (greu degradabil) sau din plastilină (uşor de modelat) fac sau face ca acest club să se...autodistrugă. Pot să mă înşel, dar nu pot să fiu...păcălit. Aud din interior şi din exterior, că „a fost blat”, că „ăla îi cu ăla”, „eu ştiu mă, ăla e mic” sau alte propoziţii scurte ce nu ajută.
N-am să înţeleg cum unele personaje atât de apropiate de „U” tac şi fac. Referire strict la jucători. Contractul e contract şi tac. Cine a spus că dă, să dea. Nu-i prost cine cere, e prost cine dă. Aştept să vă cine...prostu‛. O vorbă românească, subliniază traseul pe care peştele se împute, într-un viitor apropiat voi învăţa şi alt traseu. Cel intern. Ciudat.
Mă gândesc la povestea scrisă de Gabi (n.n. Souca – E nevoie de tine!), de fapt la morala ei, chiar dacă este o poveste. Dumnezeu n-a lăsat nimic întâmplător în lumea asta, nici chiar pe duşmani. Ei au un rol de a...întări, nici într-un caz unul conflictual.
Uneori sînt trist şi brusc în tristeţea aceea urâtă văd o strălucire. Mă bucur că-mi pot ucide tristeţea, mă bucur că-mi pot învinge duşmanul, mai mult sau mai puţin real, de aceea îl plagiez pe Gabi Souca, dar nu în totalitate şi provoc următoarea propoziţie, dar de data asta interogativă: „E nevoie de tine?” M-am întrebat, să-mi văd utilitatea, nimic altceva.
Luni după-amiaza am înţeles că orice început are şi un sfârşit, chiar dacă există şi nemurire. E drept că am jucat prost şi pe alocuri binişor, trec cu vederea peste fluieraşul „Co vax”, la fel de bine şi peste alte lucruri, dar dacă vreodată, într-un viitor deloc îndepărtat, un alt jucător în „alb şi negru” îşi va cere dreputul de a fi...liber, se plăteşte sau se produce...falimetul, uneori atât de aşteptat şi la fel de dorit .
Cine decide în lumea asta drumul spre...libertate? Mărginean, cumva? Moft. AMR-ul? Nici pe departe. Deontologii ce se dau „U”-işti? E frecţie.
Mă las împins de mine şi de puţinul ce-i în jurul meu şi tac. Dar, parcă pot? Merg la meciul cu Dinamo, dacă  s-o  juca (!?), şi apoi trec  la o altă bârfă.
Rubrica: „întrebările ne...doare”:
1.    V.T. poate cheltui banii clubului fără să răspundă? (primeşti banii să plăteşti carnete, când colo plăteşti...un castravete)
2.   După meciul cu Dinamo pleacă A.B. şi vine V.T? Cota la pariuri: 3.10 că vine!
3.    Care-i oferta pentru salariaţii clubului? (adică munceşti trei luni şi primeşti...un salariu, dacă-l primeşti)
4.    Ce rol joacă Mărginean Inutilul la acest club? (revin în episodul următor cu acest individ...ciudat)
5.    De ce aceste pase cu „jucăm sau nu la Cluj”?
6.    Cine are încredere în Mărginean şi AMR  că sînt personaje reale? (îmi doresc să fiţi cât mai puţini sau chiar deloc)
7.    Ce s-ar întâmpla dacă DNA-ul ar staţiona un pic la...club? (nu pentru poveşti)
8.    Dacă relaţiile dintre F.W. şi Niculescu sînt nule ?
9.    De ce? (continuarea de la punctul 8)
10.    Când şi mai ales de ce se vrea închiderea acestei „fabrici” ? (am scris fabrică pentru simplu fapt că „banii” sînt la mijloc)

Rubrica: „notele mele” (sezonul cu note mari de la nimic până la 10)
12. DRAGOŞ BALAURU – ai fost în alb şi negru, cu bune şi rele, n-ai apărat un...hattrick. Cel mai slab joc de când eşti...student. Nota: 7
77. PLAMEN KRUMOV – dacă scriu un cuvânt despre tine, risc să fiu lovit de...Manu. Cine-i Manu? Habar n-am. Nota: - 5
18. VASILE GHEORGHE – discret şi previzibil, uneori absent. Nota: - 6
20. PESTANA DINARTE – Păulică (pe româneşte) ai bifat încă un meci ca titular. Aştept debutul tău ca...rezervă. Nota: - 6
29. VIOREL DINU – dacă joci tot aşa rişti să fii selecţionat de Piţurcă. Şi el e împotriva...”fotbalişilor”. Nota: -6
24. ALEX DOS SANTOS – ai scos şi gata. Discreţia de luni după-amiază mi-a confirmat că eşti român şi crezi în zicala „lunea nici iarba nu creşte”. Las-o în pana mea de ratare, rolul tău...golul. Nota: - 6
23. APOSTOL MUZAC – aceleaşi cuvinte ca la Dinu, dar pentru tine mai adaug o propoziţie. Eşti varză. Nota: - 5
16. EDUARD NICOLA – eficient precum salariu unui dascăl. Mic şi rar. Nota: - 5
26. DA SILVA ERICO – chiar mă laşi fără replică în cuvinte. Erai cumva al 11-lea jucător? Nota: - 6
30. PARASKEVAS CRISTOU – aş minţii dacă scriu că nu mi-ai plăcut, dar îmi doresc, ca tine de altfel, mai multă...siguranţă. Nota: - 7
14. DE MELO CLEITON – când echipa pierde cu 3 la 1, ce adjectiv preferi? Am îneţels. Preferi direct nota. Bine. Nota: - 5
Au mai jucat, dar degeaba:
3. VALERIU LUPU – ai fost o mică scufiţă, dar numai 10 minute. Nota: „sol”
7. BOGDAN PĂTRAŞCU: antrenorul a crezut că eşti „baza”, când colo tu ai fost acidul” de la mijloc. 25 de minute cât o viaţă pentru tine şi...mine de asemenea. Nota: - 4
22. MIHAI ROMAN – băiete la tine-i groasă. Moacă de fotbalist n-ai, recunosc că nici eu de...artist. Fizic de fotbalist n-ai cum nici eu n-am fizic de...mister.   Prietene tu, deocamdată, n-ai nimic cu fotbalul, cum nici eu n-am nimic cu...tine. Crezi? Să nu-ţi fie ruşine să te declari jucător liber. Nota: - 3
Antrenor: CRISTIAN DULCA
Acum e acum. Ce să scriu despre prietenul Cristi, pentru că risc ca un prieten-şobolan să-mi trimită sms-uri şi să-mi reamintească cât de „virgin” e el în lupta cu „mafia” de pe la Cluj. Cristi, cred că era musai să se întâmple. Atât s-a putut luni după-amiaza. Atenţie la „cohorta” braziliană! Fă-mi o favoare sâmbătă seara. Refă golaverajul. Am o rugăminte. Spune-i te rog lui Krumov că e fotbalist. El o ţine pe a lui, că-i eroul din „Ice Age 3 la 1”.
De dincolo şi de dincoace, Pilu

 p.s. îmi plac oamenii-şobolani, ce-mi dau mesaj după ce au aflat că Ionuţ Badea a fost dat afară de la Braşov. Vă rog, ca pe viitor să nu uitaţi să plătiţi...gazul. Ionică rămâne acelaşi. Şi eu la fel. Reiau ce a scris Gabi Souca, dar fără semnul exclamării „e nevoie de tine?”

TOAMNA BOBOCILOR

Într-un spaţiu mioritic mă pot aştepta la apariţia multor „anonimi” care să-şi aloce meritul de creator. Creaţia, altă talentată târfă a democraţiei moderne, pare să-mi rupă gândurile, gusturile şi greaţa. Plăcerile sau dorinţele au apus în prima parte a creaţiei, atunci când am realizat că ieşitul în stradă aduce numai rating şi certificate. Soluţiile pot aştepta sau chiar mai rău, pot să dispară...definitiv.

Odată scăpat de jocul cuvintelor, faptelor şi a intereselor „a fi sau a nu fi preşedinte”, unii i-au spus referendum mai pe româneşte, am crezut că vine toamna plină cu ploi şi recolte iar la final cireaşa de pe tort, ofertele de sărbători. Când colo, surpriză.

Banală şi prăfuită expresia „nimic nu-i întâmplător”. Mă văd nevoit să „plagiez” numele filmului cu trei studenţi trimişi într-o Viişoară, faină, crudă dar cu negaţii date fără a fi...solicitate.

Flămând de politică, chiar mă întrebam „pe când un nou partid”. Abia atunci mi-am dat seama că şi gândurile îmi sînt ascultate în propria casă, sub pat şi în târnaţ, altfel cum naiba fostul şef SIE şi mie îşi face un partid pe cât de civic pe atât de onest. Dacă caut (cacofonie deloc acceptată) un comentariu caustic la adresa unuia sau altuia se trezeşte un terchea-berchea să-şi dea cu părerea, aşa că n-o fac de teama...bobocilor. Hai pârţ, dar n-aţi crezut.

Ocupat cu pregătitul zacuştii n-am fost atent la noua orientare de dreapta a spaţiului mioritic. Numele e plin de spectacol şi impact comercialo-electoral. „România dreaptă”. Nu s-au uscat deciziile deosebite ale sloganului „Dreptate şi Adevăr” pe scurt DA că în partea dreaptă a politicii de pe la noi a apărut o...dreaptă.

Ştiu din clasele primare şi deloc pregătitoare, că distanţa cea mai scurtă dintre două puncte este linia dreaptă, dar uneori această certitudine mă poate trăda. Trec cu vederea alegerea fostului şef al Corpului de Control al prim-ministrului Năstase în funcţia de cel mai mare şef de stânga şi mai trec cu vederea alegerea liberalului şef în persoana lui Antonescu, dar cum să tac, în scris ce-i drept, la noua poziţie de dreapta.

Ştiam că toamna culeg ce am semănat, cu toate că ploile şi alte fenomene nenaturale  nu mi-au ajutat recolta, aşa că nu-i întâmplătoare zicala: „ai semănat vânt, furtună alegi”.

Gaşca lupilor tineri din pesedeul roşu ca partidul, nu stă pe loc repaus. Ei crează cu înţelepciune...opoziţia. Şi ce-mi zic în şoaptă, dăcă putere nu-i, la ce-i bună...opoziţia?

Toamna roadele sînt coapte, de aceea nu înţeleg atitudinea necoaptă a premierului în prag de cules. Fructele rodului său pe nume de fruct Şova, Corlăţean îşi desfac gustul într-un compot siropos. Dacă nu sînt atent pot să-mi lipesc...degetele, braţele şi de ce nu interesele. Apreciaţi că de plagiat nu am scris niciun rând. Cred că un fruct bun în acest sens este Gheorghe Verman. Chiar, vi-l mai amintiţi? Tac şi gust din must. N-are dulceaţă şi nici culoare. Nu-i cremos. Chibiţii chiar susţin că nici de „nailon” nu-i bun. Râd.

Feliile de tort s-au tăvălit în farfurii crăpate şi cu pete de uz în prealabil. Virginitatea urărilor s-a şters, lingăii ba. Cântecul de „la mulţi ani” s-a transformat într-un canon, deloc bisericesc. Nu ştiu cine-i bătrân şi cine-i tânăr. Bobocii îşi calcă pe gât raţa, regionalizarea coteţelor pare să prindă contur, papagalii devin şi mai orbi, că de vorbit nici nu poate fi vorba, şi...portul şi tradiţia rămân blocate în muzee.

Nu-i bai, cocoşeii aşteaptă să guverneze, chiar dacă unele găini cotcodăcesc despre micimea şi ejacularea lor precoce şi cucurigească. Într-un târziu, toamna se aşterne cu strategii de viitor şi mă...paşte iarna. Ura, iarna nu-i ca vara, asta dacă l-aş cita pe preşedintele atât de neales la referendum, dar nu-i bai. Bag în sac, a venit toamna.

Gata, torn zacusca în borcane. Musai să fiu atent. Revin.

De dincolo şi de dincoace de murături, Pilu

PREACINSTITUL F.W. (E ora închiderii. V)

Gata cu nebunia. Semnăturile s-au strâns. CNP-urile şi celelalte există, deci şi prin urmare există...cvorum. Listele sînt complete, dar nu lista rezolvă problema, ea doar o...aţâţă, aşa în ciuda leneşilor.

Scriam zilele trecute că atunci când vorbesc despre „U”, a doua persoană o ia...razna. Aşa stând lucrurile, ce mi-am zis, hai să stau de vorbă cu mine şi să aflu dintre mine şi mine cine o ia razna mai întâi. Zis şi făcut.

Prin treburile zilnice se numără şi lectura, aşa că îmi trece prin faţa ochilor, mie nu celuilalt o chestie ciudată la prima lectură.

Fostul şi actualul sprijin a inexistentului Limoniu silabiseşte din nou. Gâfâind parcă ar fi maratonistul neplătit de statul român şi strategiile Elisabetei Lipă, ajunge să rostească propoziţii pline de sens şi nonsens.

Urmează rostirea din puţul făraşului: „...am anunţat că mă retrag de la Universitatea Cluj încă din luna ianuarie, n-am făcut-o public...” . La prima lectură, nu gândesc nimic, nici chiar la a doua, dar la a treia îmi ies dracii şi declar pe un ton de soldat cu soldă: „Waltere, chiar eşti mic.”

Mister F.W. încep cu luna ianuarie aşa cum aţi amintit. Păi cum stau declaraţiile dintre tine şi tine pentru mine de faţă cu mine? Hai să-ţi reamintesc cu ce te lăudai prin ianuarie, da de te invită vreun fraier la o pălincă şi vreo fraieră la un gulaş.

În rândurile ce vor urma sînt câteva declaraţii ale unui tip ce a făcut numai bine statului român. Am rugămintea să nu citiţi printre rânduri, riscaţi să pierdeţi firul...adevărului. Aşadar, să încep:

„...părerea mea este că anul viitor, cu lotul pe care îl avem acum şi cu ce mai putem completa, putem spera la campionat...”

Să n-am parte de nici un contract cu statul, că numai după cinci luni ţi-ai luat zborul din oraşul unde “...cea mai mare părere de rău este că Primăria nu ajută. Nu pe mine, trebuie să ajute sportul în general, nu numai fotbalul. Ar trebui să fie o mîndrie să ai echipe care au putere în sportul din România. La Cluj n-ai cu cine să vorbeşti. Eu făceam anticameră la domnul primar care nu mai este. De un an şi jumătate nu l-am mai căutat, nu am mai vorbit cu el. Nu aveai cu cine să vorbeşti, omul avea alte preocupări, dovadă că e acum unde este...”

Coane Walter, stai liniştit că n-am spus nimic despre Necolaiciuc sau alte bune intenţii, oare de ce “...o problemă majoră este infrastructura, care în continuare lipseşte...” Cine naiba a furat în ţara asta şi infrastructura, e o întrebare deloc cuviincioasă venită din partea unui tip nici prea sărac şi la fel de necinstit ca...gloata.

Scuip în sân şi-l frec apoi, poate mă excit şi devin melancolic. Dar nu pot că “...trebuie să aduci părinţii şi copiii la stadion, să vină cu 2-3 ore înainte, să bea o bere, să mănânce un cârnaţ... dacă "U" Cluj joacă cu ultima clasată vin 4.000, dacă joacă cu Steaua sau Dinamo vin 20.000. De ce?...” Cum e şi cu berea pe terenul beciurilor ascunse în dealurile cu viţă de vie.

Greu la deal, boii nu trag, porcii sînt peste tot şi nimeni nu-i vede. Sînt lăsaţi să scurme peste tot, să-şi bage râtul şi apoi să-şi tăvălească şoriciul pe nisipuri fine. Chiar cititorule îţi mai aminteşti de cartea “Ferma Animalelor” ce-l are ca autor pe George Orwell?

Las naibii cartea pe raft şi lecturez în continuare cuvinte venite din puţul făraşului. Uneori şi eu colaborez greu cu mine dar altul cu “...Eu zic că o să colaborăm, că sînt oameni de caracter. Părerea mea e că Gabi mai poate să joace, Claudiu, e treaba lui, el trebuie să decidă. Pe Gabi l-am şi pus vicepreşedinte. E ceva atipic. Dar el un tip foarte isteţ, nu-l interesează să antreneze, lui îi place partea administrativă. Şi ştie fotbal pe pâine. În plus, cunoaşte limbi străine....” Astăzi unul e ho şi celălalt e cea. Clau-gol chiar devine...gol. Burduşit bine de un contract “subţire”, stă şi asudă cât poate la echipa ce i-a întins o mână şi un contract. Claudiu, e vremea să-ţi pregăteşti viitorul. La ce văd eu, spun aşa: “viitorul sună...prost şi scandalul vine”.

Revin în actualitatea cuvintelor. Fostul şăf de la “U”, atât de nemojic face aprecieri pertinente (atenţie la interpretarea acestui cuvânt) precum Băse la adresa lui nea Nelu prin iarna lui 2004 (pentru cei slabi de memorie interviul din România Liberă) la adresa unor indivizi cu influenţă în zonele fracţionate din această lume, cum ar fi: şi un sfert, jumătate şi trei sferturi. Să citeşti şi să te cruceşti ce poate debita F.W. după ce unul din noul grup de la Cluj l-a umilit, făcându-l şi “omul de la gunoaie”. Atenţie, urmează...periajul. “...Mie îmi pare rău că am ajuns la nişte discuţii care nu-şi aveau rostul. Eu îl respect pe dânsul, îl respect şi pe domnul Mureşan.”

Nu e nevoie să vă spun cine este…”dânsul”. Să n-am parte de un nou contract la negru sau cu statul dacă nu-i “ţidulaş”. Declaraţie plină de patos şi respect de la un individ care o mai face lată, dar cu limite ce-i drept şi implicarea lui n-are limite “...Vreau să mă implic foarte mult în zona tineretului. O să le propun lui Mircea Sandu şi lui Mitică Dragomir să facem Cupa Ligii, care la noi nu există...” Frate, e tare omul. Zic. N-are teamă de nimeni. Abia aştept să-mi cumpăr bilet la un meci din cadrul Cupei Ligii. Dacă vremurile merg aşa bine în continuare, cred că nepoţii viitorilor mei nepoţi se vor naşte...liberi.

Patroane, lasă-mă să-ţi spun în scris aşa, povestea asta cu dragostea pentru echipa “U” şi suporteri e frumoasă, poate participi la festivalul naţional de umor şi caricatură de la Gura Humorului, dar ceea ce afirmi acum e atât de jenant încât şi avortonul îţi cere dreptul la viaţă. Mi-ar fi ruşine.

Eşti caraghios. Cum poţi să predici cu atâta lejeritate despre moralitatea propriei persoane?

Plec din această poveste obosit şi umilit. Prea multe cuvinte şi tot la fel de multe propoziţii. Şi pentru cine. Pentru un obosit al vremii.

Închid această poveste, mă aşteaptă familia, conturile şi iţele...încurcate.

Cum se numesc lacrimile unui individ ce declară „...am plâns când am văzut fostele glorii...”? Dar un cititor aflat în faţa unui articol intitulat “Mafia acţionarilor” cum se numeşte? Ambele cazuri sînt...reale.

De dincolo şi de dincoace, Pilu

p.s.

- declaraţiile sînt reale şi autentice;

- dacă nu vă scoateţi un ochi degeaba vă certaţi pe gb;

- frustrarea şi prostia sînt reale, deci există;

- mister F.W. ce v-aţi dori să fiţi într-o altă viaţă: arivist sau arhivist? Asta pentru că niciodată nu v-a plăcut titulatura de patron. (n.n. “nu m-am născut în capitalism”)

- mi-am declarat mâţa animal non-grata. Se autosesizează cineva? N-aş crede.

Tot io.

7 TREPTE (E ora închiderii. IV)

De ceva vreme prin lumea asta plină de atâta dragoste şi pace, conflictul dintre istorie şi comercial este din ce în ce mai vizibil. Asta înseamnă că lasă şi urme. Atenţie nu urmă, ci urme. Am scris, mai demult ce-i drept, de Universitatea Bussines Cluj, echipa de fotbal. Acest bussines are două puncte de lucru. Unul aici la Cluj şi Napoca, altu-i taman la Ploieşti. Aceeaşi Mărie cu...două pălării. Una cu bănuţul ailaltă cu...contractul. Concluzia acestui paragraf: nu-i prost cine dă, prost sînt...eu. Până când? Dumnezeu şi DNA-ul poate şti.

Subtil şi cu discreţia bine-i cunoscută, în scris, zilele trecute citeam cuvintele ordonate în şir ale publicistului Tudor Octavian. Puncta atent traseul unor indivizi. Erau puţine erori sau poate chiar deloc, dar ce a fost ca o cireaşă de pe tort, că asta-i emisiunea ce-mi place deocamdată (iarăşi acest cuvânt) a fost finalul. Maestrul a punctat atât de corect încât mi-a îndreptat privirea numai spre punct. Asta e, băiete. Citez, cu nepermisiunea lui, finalul: „...un interes marcat al pieţei continentale pentru o echipă din România. Nu musai românească, ci din România, stat European”

Dacă ar fi să separ lumea între noi şi ei, aş zice. Dar nu-i aşa.

Zilele trecute am fost printr-un supermarket la shoping, asta dacă aş fi actual, dar eu sînt de modă veche şi scriu aşa, zile trecute m-am aflat într-un magazin, cam cu de toate ce-i drept, dar având buget redus (dar-ar să dea boala în ei ar fi spus bunică mea, Dumnezeu să o ierte) mi-am clătit ochii cu ce am...văzut. Într-un colţ, pe un raft îngrijit era o carte, ce nu părea nouă. Copertele erau îndoite, la fel şi câteva pagini îndoite, pătate cu grăsime. Ce mai, cartea era destinată să sufere aceste modificări, datorită titlului. „Cei şapte ani de acasă”. Iau cartea în mână, arunc firimiturile de pe ea, mici urme de resturi...comestibile şi citesc cuprinsul.

Capitolul 1 lipsea din cuprins. Priveam în jur şi mi-am dat seama că nici sugarii nu mai sînt sugari pentru că nici scutecul nu mai este scutec. Caut grabnic capitolul 2, pentru că eram nerăbdător să fac primii paşi. Nimic. Mersul era blocat. Cărucioarele automate îmi înlocuiau paşii. Nu-mi dau drept să devin vector, să am origine, sens şi direcţie. Tac, mai iau o gură de lapte şi mă aşez în faţa capitolului 3. Surpriză mare. Mi-a dispărut curiozitatea, n-aveam întrebări. Am devenit atât de înţelept încât băteam cu pumnii la uşa din faţa capitolului 4. Aici surpriză. Nimeni acasă. Nici tu mamă, nici tu tată. Aflu, într-un târziu, de la un confrate că această parte a vieţii mele e plecată în Spania la cules de căpşuni. Bine, bine, zic eu şi cu mine cum rămâne? Confratele râde, se urcă pe tricicleta cu pernă de aer şi-mi arată degetul mijlociu într-o poziţie verticală faţă de plecăciunile celorlalte patru. Memorez gestul, poate e o formă de salut. În faţa capitolului 5 aveam emoţii. Au trecut peste mine patru capitole şi nici o reacţie. Ca o ploaie, cad peste mine caiete, creioane şi alte forme de manipulare. Fără scutec pe mine, evident mă piş pe ele. Reacţia a fost apreciată de alţi confraţi. Plin de sine şi de mine le arăt degetul mijlociu aşa cum am fost învăţat. Unii au râs şi doar altul m-a lovit. Era cel mai mare confrate. Atunci am înţeles că ce e mare e...puternic. Plec trist şi bătut. Nu fac mulţi paşi şi stau în faţa unui 6 atât de mare, încât am înţeles că este ultima sau penultima şansă. Aşa a şi fost. Era altă lume, n-aveam nevoie de scutec, foloseam paharul şi uneori câteva cuburi de gheaţă, respiram altceva. Nu eram însoţit de confraţi ci de câte două sau trei matracuci. Aşa am auzit că se numesc fiinţele ce devin într-un viitor apropiat...amante, neveste, babe şi marionete. Plec plin de fiţe şi aere spre ultima treaptă. Cea de a 7-a. Aici e raiul pe pământ. Totul este de poveste. Singura regulă este că nu sînt reguli. Cei puternici şi mari îi băteau pe cei mici care aveau ceva pe la etaj, cei aprigi şi vicleni duceau o viaţă paradisiacă. Erau acoperiţi de fecioare, nisip şi soare. Da îmi dau seama că puterea înseamnă bani. Prostia râdea cu gura până la urechi. Surprinzător lângă cei mari erau şi nişte „mici”, dar nu erau comestibili. Puţeau.

Sînt tâmpit. Ce caut eu în lumea asta a fotbalului? Mai bine mă fac profesor. Zis şi făcut. Caut ceva într-un magazin şi dau peste o carte...murdară. O privesc. Plec. Las-o naibii încă o carte cu „cei 7 ani de acasă”. Ce am spus că mă fac? Profesor? Chiar că sînt prost. Mai bine mă fac...om.

De dincolo şi de dincoace, Pilu

p.s. ăsta nu-i un pamflet sau îi? Musai să fie citit cu atenţie.

WALTER TE INVIT LA O LECŢIE DE ISTORIE (E ora închiderii III)

Nu încep această opinie prin a vă reaminti povestea populară „Fata moşului şi fata babei” din două motive scurte, precise şi clare.

Unu. Poveştile nu au morală, deci nu sînt fabule şi doi, oricât de interesantă ar fi povestea, nu cred nimic din ea, aşa că gândiţi-vă la alte poveşti, cum ar fi: Prâslea cel pitic şi merele din coş, Schimb de capre, Naşul (partea nescrisă) şi lista continuă spre disperarea celor ce sînt neputincioşi, mici, urâţi şi proşti.

Cuvântul minciună nu mi-e străin, mă întâlnesc cu el din două în două persoane când vorbesc direct sau...indirect despre „U”. Dau doar câteva exemple şi nu aştept comentarii. Nu ele fac ordine, dar asta nu înseamnă că...şi CONTează.

La mijlocul lunii trecute, faţă în faţă cu cel mai infantil premier pe care l-a avut România, şi riscă să-l aibă şi pe al doilea, sînt pus la respect de două declaraţii ce-mi provoacă scârba şi dispreţul. De prima nu spun nimic, că se referea la vot şi gata, dar atenţie vine a doua şi îi tare. Citez din memorie, dar pot fi ajutat de asistenţa de atunci „nu eu l-am adus pe Walter la Cluj”. Zilele trecute un nou ales dă din casă la o emisiune teve, prin telefon ce-i drept. „Walter a fost adus aici de actuala (de atunci) putere”. Localizează prin nume două personaje: Boc şi Tişe. Apoi continuă. „I s-au promis multe la noi în oraş şi n-a primit nimic. De aceea a plecat”.

Frate e groasă. Nimeni nu se autosesizează cu ritmul autosesizării de la meciul cu cei de la şapte şi şapte minute. Cel puţin de ochii lumii şi de dragul audienţei. În schimb audienţa la noi rămâne, AMR crează rating, conflict şi „alte cele” de parcă îmi doresc ca „penalul” să devină noul salut în club.

Rămân la aceeaşi întrebare ca la început. De ce Walter urăşte atât de mult suporterii acestei echipe, dacă barajul a venit din altă parte? Tu, Waltere cu guriţa şi mintea aia de miliardar ai spus că nu ţi-ai făcut nici un prieten la Cluj. Au greşit cumva suporterii? Tu, Waltere le-ai umplut farfuriile la meciuri de numai urechile se vedeau în spatele bunătăţilor. Au greşit cumva suporterii? Tu, Waltere l-ai construit (şi alţi) pe Limoniu. Au greşit suporterii? Tu, Waltere l-ai împins spre tuşă pe Ionuţ Badea. Au greşit suporterii? (apreciază stimate F.W. decenţa penultimei propoziţii, pot fi mai explicit şi cu nume, dar...e mai bine aşa. Deocamdată). Tu, Waltere ai afirmat că te-au trimis de acasă la Cluj, pentru că „U” are suporteri minunaţi”. Au greşit suporterii?

Waltere, prietenul tău de care ai fugit (a greşit televiziunea dându-te de gol) Gigi, a spus ceea ce era musai ca tu să spui. „U” este echipa clujenilor, a ardelenilor,  e a Transilvaniei brute, a Transilvaniei unde se vorbeşte şi se plânge româneşte, nu o transilvanie improvizată cu o istorie...recentă şi cu fanfaroni ce-şi atribuie...succesuri. Şi aici au greşit suporterii?

Am scris şi am să mai scriu despre Gigi Becali. Dar el sau mai corect doar el, a spus propoziţii ce stau şi lenevesc în oameni fără curaj şi demnitate. Şi aici au greşit suporterii? De data aceasta apreciez gestul lui Gigi Becali, chiar dacă nu a uitat să reamintească de...blestemata valiză. Asta e, omul se mai şi...mişcă. Sâc.

Pot să scriu rânduri peste rânduri, şi ce folos, atâta timp cât tu l-ai mandatat pe gratis (sâc) pe inexistentul Ion Mărginean la conducerea clubului. Şi ca un semn Dumnezeu a coborât pe pământ, a intrat într-un restaurant, acolo era inutilul Limoniu şi l-a mângâiat cu gingăşie. Limoniu plin de har, de fapt de haz, divin o unge la timonă pe AMR. Waltere te poţi răzbuna pe duşmani, dar nu pe suporteri. Suporterii au calităţi şi defecte. Au patimă şi respect. Ce nu au ei? E simplu şi tu n-ai cum să înţelegi. Ei n-au minciuna în inimă şi-n minte când e vorba de „U” (în rest nu bag mâna-n foc). Cred că îţi dai cu tabla de şah peste mână când te uiţi la clasament. Eu nu te urăsc, chiar îţi mulţumesc pentru ce ai făcut, dar nu confunda gulaşul cu zama de făsaică. O zamă, suporterii puteau să-ţi ofere, dar nu, tu ai vrut gulaş. Waltere, atunci dute-n altă parte. Aici se mănâncă...zamă.

Poate se închide această fabrică, poate nu, dar al naibii să fie, că fiecare mare şăf ce a trecut prin această fabrică a lovit-o şi atunci când abia respira, unii chiar luau bani făinuţi de la Primărie. Sau mă înşel? Curaj domnilor, abia aştept să fiu contrazis. Îndrăzniţi şi simţiţi-vă ofensaţi. Şi atunci au greşit suporterii?

Nulităţi terestre crează activităţi ciudate. Unii ajung acum mari suporteri ai Universităţii. Scuipă acolo unde au lins. Mari caractere. Vor minuni.

Accept înjurături la adresa mea, pentru a-ţi arăta nemulţumirea de cele scrise şi gândite (?!), dar am o rugăminte, iubite suporter. Doar ţie îţi scriu. Nu te lăsa manipulat de nimeni. În jurul tău sînt oameni care vor numai binele lui „U”. Priveşte-i! Ochii lor vorbesc. N-ai nevoie de nimic. Nici de lider. Tu eşti liderul! Tu decizi.

Mâine (n.n. vineri 7 septembrie) voi fi în piaţa Eroilor. Îmi iubesc limba, ţara şi tot cerul acestui pământ. Vineri, Dumnezeu, pentru o clipă va plânge, şi va completa lucrarea lui: „la început totul a fost alb şi negru”. Un bun prieten şi un talentat jurnalist, din păcate un reporter al cerului acum, a lăsat aici pe pământ o propoziţie – ordin. „vă provoc să fiţi oameni”. (n.n. Mile Cărpenişan). Eu aşa merg vineri în piaţă. Tu?

 

De dincolo şi de dincoace, Pilu

p.s. 

- un salariat spune că nu sînt bani. Patronul tace. Ciudat. Patronul aprinde trabucul altui patron. Până când?

- un salariat a tăcut în faţa lui Gigi. De ce şi mai ales până când?

- când am scris „Walter” fac precizarea că nu m-am gândit la Walter Mărăcineanu, asta aşa de dragul istoriei.

Tot io.