PUŢIN DIN NIMIC

 În decembrie..., de fapt nu e corect. Nu pot începe prin a spune când ci, de ce!

Oameni trişti şi plini de simplitate, în marea lor parte, erau dispuşi la orice numai ca băiatul cu studii scurte şi ascunse să nu mai fie în fruntea ţării. La Timişoara s-a strigat cu sânge şi demnitate: Jos Comunismul! Apoi în toată ţara.

Cititorule, a curs sânge!

Au trecut de atunci peste două decenii. Cât de jos a ajuns comunismul, e o întrebare cu tâlc pe care îndrăznesc să-mi întreb conştiinţa şi viitorul.

După răsunătorul succes al palidei tomate (analizaţi leguma, culoarea şi...umorul) nu văd deloc graficul funcţiei de cod politic şi-mi dapăn amintirile una câte una, la sfârşitul fiecărei amintiri spun cu un limbaj de daco-geto-dac-beget ptiu, fira-ar mama ei a dracu” şi-mi provoc în continuare secvenţe color cu oameni în zeghe.

Poate sînt un pesimist, poate sînt chiar dobitoc sau poate un frustrat, dar niciodată nu pot fi luat de prost. De aceea n-am tăcut când alţii au băut, nu tac când alţii mânâncă şi n-am să tac când alţii vor funcţii. Poate te grăbeşti, cititorule, să desenezi un viitor pe axa: băut – mâncat – funcţie, să aflii cine şi mai ales...de ce.

N-ai să reuşeşti, dacă faci parte din tablou. Tu stai drepţi şi plângi, apoi priveşti cerul şi urli, mulţumeşti divinităţii pentru normalitate, abia apoi...desenează.

 Tomatele şi sucul lor nu pot colora şi asezona zama săracului mahmur, nici măcar nu poate avea preţ. Sorb zama din priviri, precum un tablou. Lămâile sînt acre şi dau gust peştelui, puţinul rămas îl las să curgă peste un ceai vechi cu gust de mucegai.

Jos Comunismul! Mă uit mirat şi nu văd nimic. Formez în grabă 112 şi chem salvarea. În jurul meu se aud cuvinte şi nu-i decât ecoul. Amabilitatea din capătul firului mobil se răsteşte la mine şi-mi trage  o vorbă de duh: „şi acum ce vrei mă, să vin eu să te iau”.

 Mi-am dat seama că sînt un dobitoc, ajung cu greutate în sufragerie şi-mi arunc fizicul pe fotoliu. Iau telecomanda şi dintr-o dată este viaţă în propria casă.

Evenimentele curg peste mine şi peste tine, cititorule. Da, chiar şi peste tine.

Lungimea celor douăzeci de ani a fost depăşită. Eu n-am înţeles democraţia. Mă întreb, următorii douăzeci de ani o să fie la fel de morţi ca până acum? De ce? Sînt un laş sau un bolnav. M-am îmbolnăvit de bine, de aceea fug cât mai departe de teama seringii.

 Viitorul ce a...trecut, din prezentul de atunci, n-are nimic cu nimeni. Găinile, ce-şi bat ciocul peste tot, n-au dat şi nu vor da niciodată ouă. Vacile, ce-şi freacă ugerele pe asfaltul sărăcăcios, n-o să dea lapte. Boii, ce trag ca fraierii la jug, n-o să ajungă niciodată lideri, rămân boi şi gata. Catârii se bagă şi ei în seamă, chiar dacă-s mai puţini. Nechează că ei numără cu „un” şi „două”. Aşa au făcut de-a lungul întregii limbi. N-au avut o opţiune fermă şi demnă. Laşitatea catârului îşi are originea în comunism, doar atunci se mai accepta...unanimitatea. Limba română a durut şi...încă mai doare.

 Ca ultimă întrebare: dacă nu l-am înţeles pe profetul Brucan şi cele două decenii, oare ce-i musai să înţeleg din pilda lăsată de istoricul Nicolae Iorga?

“Poporul nostru a crezut că dracul, fiind bărbat, nu poate fi destul de rău. Şi atunci a creat pe mama dracului!”

Plâng şi-mi ucid ultimile speranţe. De ce?

De dincolo şi dincoace de...decembrie, Pilu.