ÎN PIELEA GOALĂ

Zilele trecute un gest normal a fost distrus pentru totdeauna de educația postmodernismului. Doi tineri împinși de ”aura ultrasului” au fluireat finalul unui joc. Din păcate Adrian Daniel Matei a plecat spre alte tribune. El a încercat să împace cele două grupări aflate în conflict. Dincolo de tribune s-a vrut liniște, dar un individ cu atitudini ultras a decis altceva.  Ce înseamnă ultras? N-am găsit multe explicații lingvistice a fenomenului ultras, iar ceea ce mi-a trecut prin fața ochilor e sec, matematic. Violență, cagule, bâte, etc. Cuvintele nu îndeamnă la dragoste. Hm, chiar ciudat e cum să-mi arăt dragostea pentru sport cu cagulă pe față și cu o bâtă în mâna stângă, pentru că în mâna dreapta e gâtul unui ultras...de peste drum.

Un adolescent fără să simtă adolescența a fost ucis. De ce? În cazul criminalului nu poate fi vorba de inteligență. Ucigașul a considerat că ”echipamentul” folosit de adolescent îi provoacă atitudini născute din doctrina Ultras. El e nevinovat, mișcarea Ultras e cea care a decis...moartea.

Mă sperie dragostea pentru sport. Spre prânz mă sperie dragostea pentru sportivi, iar seara mă sperie dragostea pentru public. Ideea de sport a fost ucisă. Cine-i criminalul? Cui îi pasă? Poate să fie banul. Poate să fie lupta pentru standard. Crimele ce nu afectează în mod direct, nu dor.

E riscant să merg îmbrăcat pe stradă în culori nepotrivite. Cititorule e un avantaj moda în pielea goală în sport? Poate nici echipamentul ”de slabă calitate” n-ar mai fi o barieră între sportiv și conducător. Ultrasul e în extaz, apoi orgasmul îi modifică moaca și sportul e învingător. Crimele dispar, natalitatea crește brusc în duelul plin de răsfăț public-sportiv. Caraghios e pentru publicul de vârsta a III-a. Participă dar nu...îndeajuns.

Familia adolescentului tace și suferă. Ucigașul regretă (nu cred) și e viu. Publicul? O vorbă, două și apoi apare uitarea. Cititorule s-a produs o crimă și noi doi sîntem statui. De ce? Ce să fac? Să fug de tribună? Să tac și să dispar? Devin laș părăsind tribuna? Crima e vârful unei acțiuni, dar sînt ”atitudini” nevizibile (?!) în interiorul culturii de a susține echipa favorită. Nu e un duel între pro sau contra Ultras, dar e mizerie, prea multă mizerie. 

Trist și rece. Un adolescent și-a închis sufletul pentru că un ”nimic” a găsit de cuviință să-și impună lipsa de educație, promodernismul și nu în ultimul rând bunul simț. Bunul simț sau mai pe românește ”cei șapte ani de acasă” e pe cale de dispariție. Cititorule nu crezi?

Punct. Eu pe stadion? Nu prea curând. (niciodată să nu spui...niciodată).

UN VEAC

În urmă cu un veac România a declarat război Austro-Ungariei.

Nu sînt istoric, așa că nu-mi permit să parcurg prin cuvinte, nici neutralitatea României din perioada 1914 – 1916 și nici ”mișcările politico-tectonice” din acea vreme. Guvernul condus Ionel I.C. Brătianu și monarhia au ales de partea cui și împotriva cui. Nu știu dacă s-a ales...pragmatic, de aceea tac și plec spre altă idee.

Discreția dezbaterilor tv sau radiofonice, pentru că de presă scrisă nici  nu poate fi vorba ținând cont de cât de mult se citește, este destul de ștearsă. Nu mai sînt moderatori ”citiți”? Au dispărut istoricii? De fapt nu pot exista două paliere în structura telespectatorului. Audiență și adevăr sau audiență și valoare. Ce a produs postmodernismul? Un fâs și silicoane în partea muierească.

Să nu-mi cunosc istoria, să nu-mi asum trecutul e ca și cum la Cotroceni ar fi viață fără...oameni, sau la Palat (n.n. Victoria) aristocrații s-au dezumflat în...tehnocrați. Mă pufnește un râs lipsit de contur și umor urmărind atitudinea deloc aristocrată a tehnocratului eșuat.

Dăcă în post modernism decembrie e luna cadourilor, august a devenit luna concediilor, într-o țară harnică și pusă pe...butuci. Zicale, precum ”nu ne vindem țara” au dispărut inclusiv din jocurile  copilăriei. Natura postmodernismului a distrus, iar economia de piață a...vândut. Eventualele dezbateri istorice nu-și au receptor. În fruntea oștirii era regele Ferdinad, atunci. Acum, tot un neamț eșuat istoric, politic dar apreciat în cuvintele scrise în marea teză necorectată – România lucrului bine făcut – și poate parcursă – Pas cu pas.

De ce superficialitatea e bază? De ce meritocrația a dispărut? De ce să nu aflu istoria de la istorici? De ce, dar mai ales pentru ce toate acestea? Șirul întrebărilor e lung. Răspunsul din păcate e ascuns într-o odaie cu pereți  negri și neprietenoși. Adevărul e scurt și nu doare!

Luna august a veacului împlinit nu există. Postmodernism? Un ansamblu de eșuați ce-mi conduc viața și mai târziu moartea.

Tot în august și tot în 1916, a dat la bună întâlnire acestei lumi Neagu Djuvara. La mulți ani!

Într-un dialog avut cu Ion M. Ioniță, Neagu Djuvara picta veacul trăit – ”...în momentul de față, după părerea mea, trăim un moment foarte grav, adică înnoirea populației din Europa cu niște păgâni, adică cu niște oameni veniți din Asia și Africa, și așa riscăm...”

Cititorule, a trecut un veac și n-am aflat dacă România e a...românilor.

EVALUAREA DIN AUGUST

Salut cititorule, iar dacă n-ai chef de mine te înțeleg dintr-un singur motiv. Libertate.

Povestea de astăzi e ca o scrisoare deschisă președintelui FR de Handbal, Alexandru Dedu, omul numărul 1 din handbalul românesc.

Pe site-ul federației, unde numărul 1 este domnul Alexandru Dedu, apare precum o ordonanță de urgență un text ce este susținut de un titlu rupt din ”corectarea tezelor din octombrie”.

Evaluarea ciclului olimpic 2012 -2016.

Un text admirabil, cele 20 sau poate 30 de rânduri m-au impresionat. M-am eliminat din două în două minute și am simțit superioritatea numerică a cuvintelor puse grandilocvent. Nu-l știam dur pe numărul 1 din handbalul românesc. În 48 de ore a fost pus pe masă textul. Gata! Le-am și ne-am evaluat. Ptiu, hărnicie și profesionalism în România lucrului bine făcut!

Ce înțelegeți, stimate domn, prin expresia: ”cea mai corectă”?

20 de rânduri înseamnă evaluare? Pare o coincidență, am impresia că ați băut apă din același pahar cu Răzvan Burleanu. În ambele cazuri s-a ”ieșit” din grupă umilitor și cu stângul pe tobă.

Omul numărul 1 din handbalul românesc devine susceptibil și împrăștie substantive derutând pe cei din jurul său (n.n. Comisia Tehnică, public, yes-mani și oameni de bine). Urale! Se lăbărțează peste mulțime succesele echipelor naționale din ultimii ani. Cei prezenți nu reamintesc de cele 7 titluri mondiale.

”Performanța se obține din trei igrediente” grăiește numărul 1 din handbalul românesc. Am simțit umorul, a fost ca o aruncare de la 7 metri ratată. În stolul de substantive, unul mi-a atras atenția. Onestitate.

Am luat substantivul în mână și l-am privit. Am început să plâng și mi-am dat seama că el este alocat performanței sportive și nu celei manageriale.

Am urmărit cele 20 sau 30 de rânduri ale celei mai subțiri evaluări și relaxarea m-a cuprins la cota Tokyo 2020. Sînt depășit de verb și postmodernism. Nulitățile și-au triplat numărul, iar cuvântul valoare din ”evaluare” lipsește, pardon apare când e vorba de selecție. Aici doare. Există și o vorbă – ”tăcerea e de aur”, doar că în acest caz aurul...ruginește!

Umorul nu l-a părăsit pe numărul 1 din handbalul românesc și consolidează spusele unui alt număr 1, dar de data asta mai puternic (fâs), demostrându-mi spusele anterioare că fac parte din România lucrului bine făcut (fâs). Numărul 1 din handbalul românesc întinde o expresie precum lumina unei picturi înnegrite cu...roșu – ”...procesul de selecție în echipa națională, acesta este unul natural...”. M-am impiedicat și mi-am scăpat substantivul din mână.

Cititorule îți cer un comentariu pentru că vreau să simt care este diferența dintre poveste și...evaluare.

De dincolo și dincoace de semicerc, Pilu.

ps.

senzațional interviul ”descoperit” pe youtube, iar întrebările incomode m-au ucis.