DECEMBRIE, TÂRZIU

Din punct de vedere culinaro-ortodox pe chipul agresatului scrie scurt și mare. Post!

Într-o zonă vizibilă limbajul e trist și ascuns. E un șir de: asta nu, nici asta nu-i voie, asta-i de dulce, ești nebun, pe cine ai văzut făcând așa ceva și alte bariere ce-mi lasă înjurătura tristă în prag. Postul culinaro-curătățitor de fapte negre și furturi albe, e un îndemn la dietă. Mersul devine ușor, silueta zvelta poate atrage amante sau amant, depinde numai de ziua marșului, ce mai dintr-o dată devin mai curat, mai activ!

Mesele pline de afumătură stau ascunse după icoanele făcătoare de minuni și alături de duhul sfânt se plimbă în jurul meu un damf de  fum a lemnului de prun și cireș ce au învelit slănina și jambonul. Privesc icoana cu ochii în lacrimi, de la fum evident, și șoptesc încet, chiar lângă rama icoanei, cuvinte pline de adevăr: ”iartă-mi gândurile ce mărșăluiesc alături de aceste jumări proaspete”. Cerul înghite în sec și-mi înțelege neputința, de aceea mai coboară din podul creștinătății pe un lanț trainic cu inele de cârnaț, o carafă de zeamă de varză alias moare și câteva garnițe pline cu costiță afumată și prăjită. Mă apropii de finalul rugăciunii și înghit în sec cu gândul la țuica din șpaiț.

E decembrie și luna cadourilor îmi transformă liniștea într-un ocean tânăr și agitat. Valuri de reclame și furtuni albastre deschid apetitul spre păcat. Gata, îmi ajunge. Mă dedic postului și tac. Las totul pe seama câinelui. Lui încă-i place uăsul.  El nu știe nici de Moș Crăciun și nici de Moș Gerilă. Fie vorba între noi, dar Moș Gerilă e mai activ! Așa cred.

N-am timp de mine că și aud trei bătăi la ușă. Întreb cu prea multă teamă: cine-i? Precum o galerie agresivă aud, „primiți cu steaua”. Credeam că-i glumă, știam că echipa din ghencea e fecesebistă, dar nici chiar la început de decembrie să vii cu...fecesebeul! Asta-i prea de tot. Tânjesc după copilărie și liniștea lunii decembrie. Decembrie, târziu.

Luminițele de peste tot îmi dă putere și cred că întunericul a plecat să aducă...lumină. Zăpada e în povești și pe coperta lui Walt Disney. Ploile din septembrie s-au mutat în decembrie, iar gerul din februarie e în Piața Victoriei și pe Kiselef cu doi de f.

E decembrie și încă nu-i târziu. E bilanț și post, e rugăciune și statistică. Dă doamne să fie bine, parcă  se aude din tribuna străzii acest îndemn. Curajul a pierit. Regele a murit! E decembrie și tristețea acoperă pârtiile uitate și anii nu se mai întorc.

E post și e rugăciune. E decembrie și n-am timp să exist.

De dincolo și de dincoace de Post, Pilu Ucenicul!

TELECOMANDA

 Acest cuvânt mă fascinează cam de mult timp, dar nu atât de profund precum aş crede. Fascinaţia apare şi dispare cu un ritm de ceas elveţian, manufacturat în China. Ideile, uneori enervant de multe, îşi urmează traseul ca un tramvai modern pe o linie de fier vechi. Totul e prăfuit, ciudat şi previzibil. Mişcările par, doar par, dintr-un film documentar intitulat deloc sugestiv „cum se fabrică o maşină de spălat”. Refuz să cred că se poate pune problema...detergentului. Fals. Nimic mai fals.

Cu înverşunare troiană fără a fi înconjurat de frumuseţi, împins ce-i drept şi de beţia curajului prostesc, mă iau la trântă cu o bucată de plastic, cu formă zveltă, uneori prost colorată, plină de butoane mici, încât buricele degetului îl acoperă tăindu-i răsuflarea, inexistentă dealtfel. Telecomanda. Ea este plasticul atât de nenorocit.

Orice semn din mintea mea (acel spaţiu de 10 % în viziunea celor mai deştepţi decât mine) nu poate transmite un mesaj plin de viaţă. Ea, telecomanda,  rămâne într-o singură poziţie fermă. Capră. Asta în caz că n-aţi găsit răspunsul. Introduce în mine tot ceea are ea mai prost. Nu capra, dragă cititorule, ci telecomanda, nu deveni un obsedat sexual, pentru simplu fapt că ai întâlnit cuvântul capră  într-un text destul de previzibil. Zic.

Duelul între masochist şi prost devine ridicol şi-mi ridică ratingul. Şablonul noului este atât de prăfuit încât mucegaiul, pânza de păianjen şi mirosul se schimbă între ele fără a fi confundate. Ecranul, că el îmi manipulează  gândirea prin cele două mari şi late. Văzul și auzul. Ele propun meniuri cu gust mascat şi periculos, ca-n bucătăria franţuzească, meniuri ce uneori le înghit uitând de obligaţia celor ”doi litri de lichide”. Că-n fiecare zi, că-n fiecare an, habar n-am.

„Vax-albina crema puca”  că altminteri nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă, atât de rar, sub mileul şi peştele din sticlă. Guralivi şi guralive, nespălaţi şi nespălate asta dacă e un eveniment social la margine de... mileniu. Înverşunarea dintre mine cu plastic şi mine fără plastic! Parol!

În prima parte, par distant faţă de plastic şi amăgit de mişcare, de fapt aceeaşi mişcare, a pământului faţă de soare şi devin...poluat. Cianurile curg şi ce e trist, e că timpul, nebăgat în seamă nici de plastic şi nici de mileu, participă şi el. Dintr-o dată sînt trei puncte de sprijin şi fizica spune: ajung! Timp – Indiferenţă – Implicare.  Devin un om mic cu limbă moale, gesturi fade, poziţie...animalică dar domestică, dar-ar în ea de capră. Muşcat în mod vizibil de multi-culturalism recurg la un truc, înfipt în comportamentul omului-şobolan.

Ninge și telecomanda mi-e inutilă. Ne mai...citim în curând.

De dincolo și de dincoace de ecran...Pilu Baterie.