E vară și nu e cald, ba din contră soarele nu-mi mai aparține. E trist și fără
brațe. Acolo, unde în trecutul meu era
lumină, acum e o fabrică de oameni. Da, chiar așa. Niște oameni și ei...
E vară și nu e plouă, ba din contră norii s-au
certat în văzul
cerului fără nici un picur. Apoi a tunat, lăsând imperfecțiunea să escaledeze pe umerii prostiei și a ”balamucului de tip circ”.
E vară și voucherele
de vacanță se dezbracă de salopete, mănuși și
mască. Se aruncă spre prețurile ”deloc nesimțite” de pe la noi, invitându-mă la o șuetă cu odihnă și
”ol inclus” fără să
gândesc că
mărul ce-l dezbrac până la cotor a escaladat de la cota un
leu la cota cinci lei! Îmi place vara asta, plătesc patru și ”halesc”...cât
plătesc!
... și toate cu mască!
Dar nu despre vară e vorba ”amu”, ci despre cine sînt
și ce caut eu aici și acum! Chiar așa, ce caut eu aici! Cine m-a
trimis? Dumnezeu? Doamne, Tu dacă vezi, de ce accepți? Nu ajunge că fac eu asta? De ce și Tu?
Oare omul mai are
nevoie de cultură?
De carte? De cuvânt? De literă?
De caiet? De creion? De mână?
Doamne, Tu poți
să-mi iei masca de pe ochi și creier, să rămână doar pe gură și nas! Așa cum o port (acum) ”la barbă” nu mă ajută. Sînt
obligat să
pun mâna la gură când casc, e drept e un avantaj că-mi pot scuipa ”sămânța”.
E nevoie de mine acum?
Dar de tine cititorule, e nevoie? Oare înțeleg eu gravitatea din jurul meu? De ce am ajuns să cerșesc să fie ”ucis politic” unul sau altul, ce-și măsoară
limitele în
fața mea? Cum e posibil ca un ”ț”
de ”sus” să fie ipocrit și neînsemnat dar să
decidă? De ce am ajuns să cerșesc, nu vreau să fiu întreținut (chiar dacă am certificat de
handicap) în acest ”parc terestru”? Moartea politică de acum nu ajută la nimic, minunea divină îi învie precum pe Lazăr. N-am nevoie de moarte, am
nevoie de... mine. Nu vreau să arăt că-mi cerșesc... normalul. Acum „ipocritul și
nesimțitul om politic” își întinde brațul spre mine, arătându-mi cu... ”deștu arătător” o ușoară amenințare. Vrei să te reeduc?
(o întrebare cu ecou). Nu-mi rotesc capul, pentru că sînt sigur de singurătate,
dar îmi încord tot interiorul și arunc spre el un ”duș
autohton” însoțit ce-i drept de o urare ce n-o pot reproduce în scris din
motive de... ton. ”Ipocritul și nesimțitul” de azi e același de trei decenii. El
n-are doctrină și stabilitate. El are doar interes!
Cine caută soluții? Cine găsește
rezolvări? Cine-și asumă viitorul? Eu? Tu? Nimeni? Ce ”parc
terestru” mic. Eu, tu și
nimeni?
Am ajuns să urăsc frumosul sau chiar să-l uit
Am ajuns să n-ajung
Am ajuns îndeajuns
Am ajuns... nicăieri
Oare performanță mai există? Dar succes? Nu știu cât din ”gravitatea completă în care mă aflu” (stai blând că și tu)
înțeleg, dar știu că pot să ajung și mai jos. Atunci, frumosul de acum va fi urât, iar
urâtul de acum va fi frumos. Ciudat. Niciun ”nemernic” de azi – oricare ar
fi el în afară
de axa: eu, tu și
nimeni – nu va putea răspunde la o întrebare simplă: De ce?
Chiar, la ce mă ajută pe mine acum să-mi știu
viitorul? E nevoie de reașezare?
Regândire? Reînființare (ca individ și nație)? Oare îmi permite condiția fizică? Am alergat eu prin biblioteci? Am
răsfoit eu pagini? Ce-am făcut eu să merit asta?
Doamne, m-am plictist
de propriile mele întrebări
și neajunsuri. Eu m-am săturat. Tu? Nimeni? Axa asta nu e
vector. Axa asta și-a
pierdut originea, sensul și
direcția. Axa asta a murit!
Așa că liber la distracție! Hai la mare sau la munte, că are cine... și pe mine și pe tine!
Apropo, nu-ți mai deschide ochii că vezi prost, deschide-ți mintea să răsară
soarele și... plouă!
De peste tot și de nicăieri, eu, tu și... nimeni.
