DE DUPĂ MECI

Fluier final. 1 - 1 România – Muntenegru la fotbal și drumul spre Moscova nu trece pe la Cluj. Duminică seara, pe stadionul ”Ion Moina” păzit de ceva vreme de dr. Mircea Luca, echipa națională a României n-a atacat nemțește ci s-a apărat așa cum bănuiam, românește.

Las în grija meritocrației și a politicului starea gazonului. Nu-mi place să dau cu biciul în oameni numiți politic și fără sprijin atunci când e...cutremur. E o rușine la nivel național cum politicienii (nu toți) par virgini, iar în momentul ”testului” sângerarea e incoloră și hilară.

Revin la joc. Fâs.

N-am fost și nici nu sînt un tactician, dar nu-mi place să nu fiu antrenorul de ”după meci”. Dacă n-aș fi dat eu banii pe televizor, l-aș fi distrus. Marele antrenor Mihai Stoichiță cred că era dispus să-și scoată limba în direct și să-și lingă un ”eventual viitor” contract la echipa națională. El a anticipat tot, joc, tactică, scaunul înainte și după joc a 30 % din spectatori, ce gătește bucătarul lui Trumph, ce mai, știa și grupa sanguină a spectatorilor de la meciul din 1930, România – Uruguay. Stoichiță și-a pus la dispoziția televiziunii publice goliciunea lui sportivă. Mihai, dacă tu nu-ți apreciezi munca atunci ești...pierdut. N-am crezut că poți să fii subțire. Dacă tu ai fost secundul celui ce stă și-n genunchi în fața lui ”Gigi”, imaginează-ți poziția ta.

Am privit cu respect primele 5 minute, apoi am ejaculat sportiv pe orice părere, uneori și pe întrebările colegului meu, Olaianos.

Stoichiță poate să fii avut ”succesuri” la marile echipe antrenate de el, dar pentru început mă întreb de ce n-a fost la fel de deștept când a fost Generalul Icoană la altar. De ce? Curajul să fie problema? Genunchii? N-ai fost vocal la interminabila serie de 0 – 0 a cuviosului Anghel. N-ai ejaculat lingvistic spre Piți  din respect pentru Vicka? Stoichiță, bănuiesc că această poveste nu ajunge la tine, eu și cititorul sîntem prezenți, dar regret că scriu și nu-ți spun verde în față. (ne vom întâlni. îmi propun)

Stoichiță, 50 % din discuțiile deontologilor ”de după meci” erau moarte dacă Stanciu marca. Cunosc părerile ”de după meci” cam de patru decenii și lehamitea e mare, precum uitarea.   

Nu în fotbal ci în tot sportul din România e ”varză a la Cluj”. Poate e nepotrivită expresia culinară, pentru că preparatul e unul savuros, dar cine mai prețuiește astăzi...o varză?

Dacă-mi pornesc pamfletul despre sport riști să faci henț și să afirmi că tu ești antrenor de handbal și viitor candidat la funcția de ”yes-man” în MTS. Lingăi, limbiști, frustrați sînt peste tot. E liber la COSR. Te bagi? Eu te-aș...băga.

Nu știu dacă acest neamț cu un palmares ”inferior” (poantă) ție și tot ce înseamnă antrenor român (activ), mai puțin Mircea Lucescu, va reuși să ducă echipa în Rusia, dar nu la un spectacol ce-și etalează distribuția pe Большой театр, ci la Campionatul Mondial de fotbal. Fentez precum Ozon situația ”bazei de selecții” (bănuiesc că știi ce a pățit Ozon după ce a driblat un...rus?), las și fentele lui Dobrin dincolo de orice pată de nefotbal și te întreb ca un ”druker” ce sînt, care-i prețul orgoliului tău.

Mă mir că ai un raport preț-calitate demn de invidiat. 26 de ani de antrenorat și o echipă antrenată...peste 26. Total 27! Părerile tale pertinente ”de după meci” sînt la fel ca situația fotbalului de ”la noi”.

Norocul tău e viu, pentru că asta e doar...părerea mea. Fii fericit, ești pe drumul cel bun, doar eu îți spun, acompaniat fiind de propria-mi persoană, ești un banal  om ”de după meci”. Insipid, inodor și...șomer. Incolor n-ai cum, pentru că am plasmă. Ai același drept ca și mine când e vorba de fotbal. Să vorbești!

Concluzie: abia  aștept să apari. Poate o să fii mai curat, mai uscat și mai... . Dar nu cred, n-ai cum.

Pentru tine e pamflet, pentru mine...bufet. Hâc! Încă una mică. Mi-ar fi plăcut să-mi storc pamfletul lăsând să iasă doar Cocoșilă și Lippi. Duetul personajelor există și e valoros, așa că am renunțat.

Am o veste bună. Nu ești singurul deontolog ”de după meci”, unul chiar a rupt bunul simț în două. E chiar muschetarul șomer al Generalului Icoană, de parcă nu el ar fi fost pe cal în timpul duelului cu Albania, dar așa-i în fotbal. Rahatul n-are miros, pasa-i scurtă, contul e deschis și acolo unde vrea Domnul, se întrevede o celulă.

De dincolo și ”de după meci”, un drucker.

(poate-mi fac și analiza meciului)

E ZI DE MECI

Construcția drumului ce duce spre Rusia începe la Cluj. E adevărat că imperiul țarist s-a învecinat cu cine a vrut și când a vrut. Nici țarul Nicolae n-a fost sigur dacă Transnistria e a imperiului au ba. În povestea de astăzi mă rostogolesc ca o ”laptă” și poate prind prima victorie a naționalei de fotbal la Cluj. Nu-i blestem, dar când echipa națională a jucat la Cluj a făcut-o de cacao, rahat și terci.

Adversarul de acum e unul comod ca palmares. ”Tricolorii” le-a băgat-o între ațe de atâtea ori cât repetenția de astăzi a fotbalului autohton. Patru.

Nu știu dacă astăzi trec clasa. Diriginte nou. Un neamț. Tot un neamț e și la cotroceni și degeaba. La Cotroceni e ”România lucrului bine făcut”, la fotbal e ”spune-mi cine ești, să-ți spun dacă te doresc”. Neamțul ăsta e mai ”oț”. E uns cu fapte, stil și are miros de...viitor. Burleanu, nici în somnul de la prânz, nu cred că a vrut să-l schimbe pe Icoană: El, Burleanul (nu e greșeală) s-a gândit la viitorul...lui. Realegerea! Asta-i pohta ce-ți dezvoltă...apetitul prin ferefeul atât de curat și uscat precum apele nepoluate și uneori curgătoare de pe la noi. Încep să curgă râuri ce n-au izvor! (Concordia, ACS, Lignitul, Cimitirul Năpăstuiți – orgasme politice în fotbal)

Da. Neamțul are o obligație. Burleanu președinte și o autostradă care să lege nația asta de mama Rusie. În 2018 limba oficială e...rusă, de parcă până acum a fost...maghiara. Na, poate îmi spui cititorule că-s șovin. Eu sînt...vegetarian și atât (”e unii” ce dau carne spre degustare).

Daum, că așa-l cheamă pe neamț, cred că-i protestant, așa că urmă de icoană nu are pe buze. Daum, că așa-l cheamă pe neamț, știe despre ce-i vorba în propoziție. Are umor, deci e inteligent. Îi place să se plimbe pe axa: Germania – Turcia – Austria de unul singur, lăsând imigranții la mâna ”bunoacei” Merkel.

Burleanu a fost și este președintele ferefeului spre surprinderea lui Mircea Sandu chiar și astăzi. ”Minicandidatul” de atunci n-a ținut cont de ”nasul fin al neamțului” (cocaină în limbaj clasic) și nici de decizia ”șăfilor” din fotbalul german (anularea contractului pentru naționala Germaniei și numirea lui Rudi Voller) și a decis că drumul spre Rusia nu poate fi deschis decât de un...neamț. Nu cred că Daum și-a propus să cucerească Stalingradul pentru că nu știe în ce grupă...ajunge.

Să revin la meci. Am revenit.

După splendida surpriză din Franța când naționala s-a lăsat învinsă de echipa Albaniei – îți place cum am scos-o măi Icoană? – astăzi față în față cu ”modesta” echipă a Muntenegrului. Dacă fac o paralelă dincolo de sport între litoralul lor și a nost, al nostru e...anost. Oamenii ăștia din Muntengru știu ce înseamnă...servicii. (https://www.youtube.com/watch?v=ruJABTkX8To) Merită. (n-am făcut nicio aluzie la meritocrație)

Să revin la joc. Am revenit.

Echipament nou. Jucătorii nu sînt noi, dar sînt toți. La centru un...regalist. Nu-i pe placul Burleanului. Fotbalul n-are nimic în comun cu monarhia, ar fi fost de preferat un maghiar sau un ceh. Englezul are un defect din start. E în minoritate. Noi, de fapt ei, sînt 12. Am văzut peste tot sloganul – eu sînt 12 – și greu îmi explic de ce toți sînt 12. De ce nu se trece de această barieră. Vreau să fiu...13!

Să revin pe teren. Am revenit. Prima recoltă a fost ”răpită” de un produs lactat expirat. Unt old. Amestecul ăsta de ”muzică bună” cu iarbă – spre bucuria neamțului de pe bancă – dă bătăi de cap oamenilor din agricultură, că-n sport Elisabeta Lipă rezolvă. Acolo unde nu poate ea își cheamă ajutoare (vezi cazul casa de la...Rio). Firele de iarbă sînt toate. Oamenii din jurul Burleanului au numărat cu precizia sistemului de joc biletele vândute, arătându-i primarului (emil boc) că nu numai baschetul...vinde!

Nu cred că echipa Muntegerului poate să cucerească cele trei puncte...în prima repriză. Cota de piață și pariuri e mică, însă poate să se opună înfrângerii spre disperarea parcărilor aglomerate de pe autostrada România – Rusia.

Am obosit. E minutul 1 și nimeni n-a dat niciun gol. De ce? Simplu. A divorțat fata cea mică a lu‛ Băsescu. Burleanul e distrus, tocmai acum când era aproape de...”succesuri”.

Tratați-mă precum textul. La bâză.

Hai că-i batem și sînt fericit. Burleanule te-ai supărat? Las că-ți trece, ai liber de la mine să aduci...tezaurul.

De dincolo de meci, Io.

ZIMBRUL – noua găselniță națională

ZIMBRUL – noua găselniță națională

Au năvălit zimbrii. Prima etapă s-a evaporat precum visul unei medalii la Rio pentru echipa de handbal feminin. Surprize?

Prima și ultima e că de data asta sînt toți. Mircea Cornea regiza cu mulți ani în urmă filmul ”Am fost șaisprezece”, acum Alexandru Dedu merge pe mâna numărului par și decretează că ”sînt 14 zimbrii”. E adevărat că zimbrul e pe cale de dispariție, dar cum ”handbalul e sport național” cele 14 echipe există. Până când? Asta numai banul public poate ști.

Cuvintele rostite de mahărul din Floreasca colorează perfect sloganul ”handbalul sport național”. Metafora l-a cucerit și ca un contraatac a explodat spre public. Sînt cuvinte plecate din adâncuri, nu știu dacă din minele de pe Valea Jiului, dar simt profunzimea lor chiar dacă n-ar fi fost rostite. Vreau să le revăd – ”...spiritul zimbrilor se regăsește în fiecare meci, în fiecare minut, la fiecare aruncare spre poartă din Liga Națională de Handbal Masculin. Forța, determinarea și rezistența acestui animal legendar sunt surse de inspirație pentru fiecare jucător care vrea să cucerească titlul de campion. Mai mult, zimbrul este un simbol românesc, un animal respectat, care se impune atât prin abilitățile individuale...” – și de aici începe liga națională.

Spiritul zimbrilor și șutul la poartă e noua temă pentru jucători deloc români din liga națională. În vremuri apuse spiritul zimbrului românesc poate era identic cu același spirit dar a altui zimbru.  Probabil sârbesc, macedonean, bosniac, iranian, francez (apropo, Ragot este francez - site) și-mi opresc aici șirul spiritului neautohton nezimbrit și...neștirbit.

Prima etapă a fost liniștită. ”Zimbrii” s-au obișnuit cu noul regulament, colegi, antrenori, sponsori (ce ca și zimbrii sînt pe cale de dispariție, doar banul public mai există...încă) și public. De arbitraj să vorbească faptele. La Rio era cât pe ce să avem ”doi cerbi” dar au ”boncănit” aiurea în pădure. Un cerbișor își ascuțea cornițele prin pădurea de la ”ceseme” Ploiești. Știe cerbul ce știe, dar cui îi pasă. Banul public e pe cătare așa că... (despre acest subiect în episodul următor). Mai sînt cerbi cu astfel de boncănit, dar vânătorul e ocupat cu noua scufița roșie. Cerbul cu burtă și neputința de a alerga e noua modă din arbitrajul cu coarne.

Zimbrii din Vaslui m-au surprins. Spirit și inspirație precum grăia mahărul din Floreasca, în rest rezultate normale chiar și victoria zimbrilor bănățeni în curtea delfinilor din Constanța. Zimbrii lui Gal au marcat apropae 50 de goluri. De ce? Habar n-am.

Plus: Vlad Caba a bifat un nou început (7 sezoane) la echipa (de fapt singura din campionat) cu capital privat în proporție de 99. Felicitări.

Minus: Florin Santeiu (Politehnica Timișoara) nu va ajunge ”never” zimbru. Mulți nervi într-un trup mic.

De dincolo și dincoace de semicerc, Pilu. Un altfel de zimbru.

ÎN PIELEA GOALĂ

Zilele trecute un gest normal a fost distrus pentru totdeauna de educația postmodernismului. Doi tineri împinși de ”aura ultrasului” au fluireat finalul unui joc. Din păcate Adrian Daniel Matei a plecat spre alte tribune. El a încercat să împace cele două grupări aflate în conflict. Dincolo de tribune s-a vrut liniște, dar un individ cu atitudini ultras a decis altceva.  Ce înseamnă ultras? N-am găsit multe explicații lingvistice a fenomenului ultras, iar ceea ce mi-a trecut prin fața ochilor e sec, matematic. Violență, cagule, bâte, etc. Cuvintele nu îndeamnă la dragoste. Hm, chiar ciudat e cum să-mi arăt dragostea pentru sport cu cagulă pe față și cu o bâtă în mâna stângă, pentru că în mâna dreapta e gâtul unui ultras...de peste drum.

Un adolescent fără să simtă adolescența a fost ucis. De ce? În cazul criminalului nu poate fi vorba de inteligență. Ucigașul a considerat că ”echipamentul” folosit de adolescent îi provoacă atitudini născute din doctrina Ultras. El e nevinovat, mișcarea Ultras e cea care a decis...moartea.

Mă sperie dragostea pentru sport. Spre prânz mă sperie dragostea pentru sportivi, iar seara mă sperie dragostea pentru public. Ideea de sport a fost ucisă. Cine-i criminalul? Cui îi pasă? Poate să fie banul. Poate să fie lupta pentru standard. Crimele ce nu afectează în mod direct, nu dor.

E riscant să merg îmbrăcat pe stradă în culori nepotrivite. Cititorule e un avantaj moda în pielea goală în sport? Poate nici echipamentul ”de slabă calitate” n-ar mai fi o barieră între sportiv și conducător. Ultrasul e în extaz, apoi orgasmul îi modifică moaca și sportul e învingător. Crimele dispar, natalitatea crește brusc în duelul plin de răsfăț public-sportiv. Caraghios e pentru publicul de vârsta a III-a. Participă dar nu...îndeajuns.

Familia adolescentului tace și suferă. Ucigașul regretă (nu cred) și e viu. Publicul? O vorbă, două și apoi apare uitarea. Cititorule s-a produs o crimă și noi doi sîntem statui. De ce? Ce să fac? Să fug de tribună? Să tac și să dispar? Devin laș părăsind tribuna? Crima e vârful unei acțiuni, dar sînt ”atitudini” nevizibile (?!) în interiorul culturii de a susține echipa favorită. Nu e un duel între pro sau contra Ultras, dar e mizerie, prea multă mizerie. 

Trist și rece. Un adolescent și-a închis sufletul pentru că un ”nimic” a găsit de cuviință să-și impună lipsa de educație, promodernismul și nu în ultimul rând bunul simț. Bunul simț sau mai pe românește ”cei șapte ani de acasă” e pe cale de dispariție. Cititorule nu crezi?

Punct. Eu pe stadion? Nu prea curând. (niciodată să nu spui...niciodată).

UN VEAC

În urmă cu un veac România a declarat război Austro-Ungariei.

Nu sînt istoric, așa că nu-mi permit să parcurg prin cuvinte, nici neutralitatea României din perioada 1914 – 1916 și nici ”mișcările politico-tectonice” din acea vreme. Guvernul condus Ionel I.C. Brătianu și monarhia au ales de partea cui și împotriva cui. Nu știu dacă s-a ales...pragmatic, de aceea tac și plec spre altă idee.

Discreția dezbaterilor tv sau radiofonice, pentru că de presă scrisă nici  nu poate fi vorba ținând cont de cât de mult se citește, este destul de ștearsă. Nu mai sînt moderatori ”citiți”? Au dispărut istoricii? De fapt nu pot exista două paliere în structura telespectatorului. Audiență și adevăr sau audiență și valoare. Ce a produs postmodernismul? Un fâs și silicoane în partea muierească.

Să nu-mi cunosc istoria, să nu-mi asum trecutul e ca și cum la Cotroceni ar fi viață fără...oameni, sau la Palat (n.n. Victoria) aristocrații s-au dezumflat în...tehnocrați. Mă pufnește un râs lipsit de contur și umor urmărind atitudinea deloc aristocrată a tehnocratului eșuat.

Dăcă în post modernism decembrie e luna cadourilor, august a devenit luna concediilor, într-o țară harnică și pusă pe...butuci. Zicale, precum ”nu ne vindem țara” au dispărut inclusiv din jocurile  copilăriei. Natura postmodernismului a distrus, iar economia de piață a...vândut. Eventualele dezbateri istorice nu-și au receptor. În fruntea oștirii era regele Ferdinad, atunci. Acum, tot un neamț eșuat istoric, politic dar apreciat în cuvintele scrise în marea teză necorectată – România lucrului bine făcut – și poate parcursă – Pas cu pas.

De ce superficialitatea e bază? De ce meritocrația a dispărut? De ce să nu aflu istoria de la istorici? De ce, dar mai ales pentru ce toate acestea? Șirul întrebărilor e lung. Răspunsul din păcate e ascuns într-o odaie cu pereți  negri și neprietenoși. Adevărul e scurt și nu doare!

Luna august a veacului împlinit nu există. Postmodernism? Un ansamblu de eșuați ce-mi conduc viața și mai târziu moartea.

Tot în august și tot în 1916, a dat la bună întâlnire acestei lumi Neagu Djuvara. La mulți ani!

Într-un dialog avut cu Ion M. Ioniță, Neagu Djuvara picta veacul trăit – ”...în momentul de față, după părerea mea, trăim un moment foarte grav, adică înnoirea populației din Europa cu niște păgâni, adică cu niște oameni veniți din Asia și Africa, și așa riscăm...”

Cititorule, a trecut un veac și n-am aflat dacă România e a...românilor.

EVALUAREA DIN AUGUST

Salut cititorule, iar dacă n-ai chef de mine te înțeleg dintr-un singur motiv. Libertate.

Povestea de astăzi e ca o scrisoare deschisă președintelui FR de Handbal, Alexandru Dedu, omul numărul 1 din handbalul românesc.

Pe site-ul federației, unde numărul 1 este domnul Alexandru Dedu, apare precum o ordonanță de urgență un text ce este susținut de un titlu rupt din ”corectarea tezelor din octombrie”.

Evaluarea ciclului olimpic 2012 -2016.

Un text admirabil, cele 20 sau poate 30 de rânduri m-au impresionat. M-am eliminat din două în două minute și am simțit superioritatea numerică a cuvintelor puse grandilocvent. Nu-l știam dur pe numărul 1 din handbalul românesc. În 48 de ore a fost pus pe masă textul. Gata! Le-am și ne-am evaluat. Ptiu, hărnicie și profesionalism în România lucrului bine făcut!

Ce înțelegeți, stimate domn, prin expresia: ”cea mai corectă”?

20 de rânduri înseamnă evaluare? Pare o coincidență, am impresia că ați băut apă din același pahar cu Răzvan Burleanu. În ambele cazuri s-a ”ieșit” din grupă umilitor și cu stângul pe tobă.

Omul numărul 1 din handbalul românesc devine susceptibil și împrăștie substantive derutând pe cei din jurul său (n.n. Comisia Tehnică, public, yes-mani și oameni de bine). Urale! Se lăbărțează peste mulțime succesele echipelor naționale din ultimii ani. Cei prezenți nu reamintesc de cele 7 titluri mondiale.

”Performanța se obține din trei igrediente” grăiește numărul 1 din handbalul românesc. Am simțit umorul, a fost ca o aruncare de la 7 metri ratată. În stolul de substantive, unul mi-a atras atenția. Onestitate.

Am luat substantivul în mână și l-am privit. Am început să plâng și mi-am dat seama că el este alocat performanței sportive și nu celei manageriale.

Am urmărit cele 20 sau 30 de rânduri ale celei mai subțiri evaluări și relaxarea m-a cuprins la cota Tokyo 2020. Sînt depășit de verb și postmodernism. Nulitățile și-au triplat numărul, iar cuvântul valoare din ”evaluare” lipsește, pardon apare când e vorba de selecție. Aici doare. Există și o vorbă – ”tăcerea e de aur”, doar că în acest caz aurul...ruginește!

Umorul nu l-a părăsit pe numărul 1 din handbalul românesc și consolidează spusele unui alt număr 1, dar de data asta mai puternic (fâs), demostrându-mi spusele anterioare că fac parte din România lucrului bine făcut (fâs). Numărul 1 din handbalul românesc întinde o expresie precum lumina unei picturi înnegrite cu...roșu – ”...procesul de selecție în echipa națională, acesta este unul natural...”. M-am impiedicat și mi-am scăpat substantivul din mână.

Cititorule îți cer un comentariu pentru că vreau să simt care este diferența dintre poveste și...evaluare.

De dincolo și dincoace de semicerc, Pilu.

ps.

senzațional interviul ”descoperit” pe youtube, iar întrebările incomode m-au ucis.

AU MAI RĂMAS 3 ZILE?

Un salut respectuos cititorule. Apropo sînt și saluturi nerespectuoase?

În postmodernism mi-am dat seama că sînt trei direcții în care pot să-mi manifest interiorul și exteriorul. Politică, fotbal și bârfă. Ele îmi răspund cel mai bine la întrebarea...cine, altminteri aparțineau altei bucăți din lovita limbă română (în postmodernism).

Îmi propun să te ignor, doar astăzi, respectuosule cititor și să bârfesc doar cu mine, spre disperarea duplicității din mine. Ce, tu n-ai fost duplicitar cu tine? (atenție, mi-am intrat în rol).

Dialogul surd durează cât memoria românului din mine. Trei zile. Apoi uitarea acoperă trecutul și elanul îmi blochează viitorul.

”Bă (aud o voce din exterior) lasă politica și treci la fotbal, tu nu vezi că mai sînt trei zile?” Nedumerit de vocea din umbră, mă spăl pe față și rup nervors foaia de calendar și-mi șterg fața duplicitară. Așa-i, bată-mă eșecul, vineri ”băieții” se iau la trântă cu un...cocoșel obișnuit cu victoriile.

Franța, impropriu spus Franța, tremură la orice apel telefonic. Nu se știe cât de dulicitar poate să fie interlocutorul. Sintagama galeriei ”cine nu sare...” poate să devină pericol pentru mine (eu) sau tine (tu). ”Băieții” n-au nicio emoție, au pregătit, vorba vine au pregătit, tactica jumulirii penelor cocoșului obraznic și tricolor (altul decât cel albastru-galben-roșu).

Generalul Icoană înconjurat de cei trei ucenici încearcă, în astea trei zile rămase, să-i pocăiască pe băieți și să le arate calea spre victorie. Senzaționalele jocuri făcute în ultimii  ani m-au convins că ”băieții” fac parte din categoria a II-a. Categoria I are în dotare băieți și echipe cu țintă clară: ”am venit să câștigăm titlul”. O a II-a categorie e una mai diluată din punct de vedere vocal și pornesc în șoaptă: ”am venit să jucăm”. Între aceste două categorii se duc lupte și minute de publicitate, restul e poezie. Jocul ăsta (n.n. fotbalul) e cel mai bine mulat cuvântului, industrializare. Ea e singura ce a reușit să excludă banalitatea jocului.

”Băieții”, Generalul Icoană, ucenicii și scamele lui Burleanu sînt pline de entuziasm. ”Bă ești nebun, tu nu vrei să câștigăm?” (aud aceeași voce). Mă uit la mine și-mi dau seama că nici gândurile nu mai sînt sigure în tribună. Ăsta-i duplicitarismul meu, nu cred decât în mine (eu), ce face unul sau altul e demonstrație plastică sau lucru manual.

Generalul Icoană sper că a aflat de calificarea ”băieților” și poate să-și arate noua schemă tactică, cea de umil sau ”bun îi bă și zero la zero”. Un ics cât o cădere a Bastiliei sau mai recent cât o victoriei a ”băieților” împotriva primelor oferite de Burleanu. Apropo, domnule Burleanu, pe domnul Dedu nu l-ați premiat, pentru că handbalul e sport național.

Revin la joc și la cocoșei. ”Băieții” pot să facă diferența între cocoșei și...cocoși. E drept că-i mică diferența, dar...vizibilă. Partea comună e metalul atât de prețios ce începe cu ”h”. Haur, pentru că ferul ruginește.

Sînt mai mult decât duplicitar și aud  o voce. De data asta știu exact cine-i răspândacul. E chiar osul, pardon bossul de la federație. El încearcă să fie omul ce tace și face. Încă odată sînt duplicitar și-mi dau seama de originea omului. Vocea îmi spune: ”...noi decidem soarta fotbalului, aici se iau deciziile pentru fotbalul românesc...”. Trec intenționat peste gramatica textului și mă opresc la...matematica lui. Îmi place să adun cele 300 de titluri europene, cu cele 765 de centre de excelență din țară și abia la urmă să extrag radical din sumedeniile de vise și iluzii.

Știu că sînt un duplicitar, chiar am avut reproș – ”...are un caracter infect...” – dar coane Burleanu am impresia că ești Robin Hood, pentru că Pintea n-ai cum să fii. Acolo intervin și testiculele. Mai ești optimist? Mie mi-a trecut. Mizez pe un joc, cel mai simplu joc. Cel al bunului simț.

Curiozitatea duplicitară am lăsat-o la final și se învârte în jurul Generalului Icoană. Generale fă-mi hatârul și explică-mi logica ta de ”antrenor al secolului” ce ești. Cum naiba îți propui ”să ieșim din grupă”? Spune simplu: CA-LI-Fi-CA-RE! Te doare? Oricum ieșim din grupă, sau poate tu crezi că ”noi” rămânem în grupe și restul echipelor joacă fără tine și cașcheta ta acoperită de icoane. Apropo, nu doar Franța ne este superioară (cuvintele îți aparțin), asta așa de dorul duplicitarismului din mine și te convingi abia după ce...ieșim din grupe.

Hai România!

ALBĂ CA ZĂPADA

Cititorule cred că am fost neispirat împrumutând titlul dat de frații Grimm unei povești ce mi-a bucurat copilăria. Walt Disney a reușit să întindă povestea în imagini. Nici nu vreau să mă refer la succesul financiar sau tot ce s-a întâmplat în filmul de animație de-a lungul vremii. Încerc să parodiez o ”victimă” și un ”pitic”.

Îmi aduc aminte de candidatul roșu la fotoliu de primar de țară, Mircea cel Înfrânt, și la sintagma lui atât de adolescentină: ”Mihaela, dragostea mea!” A fost rostită seara. Dimineața, dragostea a trecut la fel și...votul. I-au rămas buzele uscate ca după un sărut al unei guri de canal.

Istoria s-a repetat, e drept nu cu Mircea cel Înfrânt ci cu o candidată coborâtă din stick-ul politic numit...usebe. Madame Clotilde a reușit să-și strige dragostea tot o noapte, cea identică cu a celor ce cred că ”Albă ca Zăpada”e doar o poveste scrisă de frații Grim și avându-l ca trezorier pe Walt Disney.

Duminică noaptea usebeul avea primar, dar zmeul cel atent i-a dăruit unei dudui cu calități interminabile – scriitoare, purtătoare, jurnalistă, senatoare, bârfitoare – povestea completă. Albă ca Zăpada și cei 7 pitici. Usebeul a rămas blocat în computerul neînțelegerii politice. Mișcarea ”Albă ca Zăpada” funcționează. (a nu se confunda cu mișcarea ce s-a născut la...Cluj, aia e parfum)

Privesc în jurul meu și nu înțeleg nimic. Ce-i ciudat că nici ”forțele externe” nu înțeleg ce-i pe la noi. Cu mulți ani în urmă, să tot fie vreo 23 sau poate 24, am avut parte de două concluzii a unor cetățeni ce n-au mai călcat pe urmele mioriței, ciobanului și a...măgarului. Nu întind povestea, concluzie scurtă și făcută pe nemâncate – citez din memorie –  ”...voi (românii) sînteți ciudați. Vă treziți în fiecare dimineața cu aceiași dorință, de a vă distruge țara. Vă luptați toată ziua, nu reușiți și a doua zi o luați de la capăt...”

Îți mărturisec că n-am înțeles nimic în secunda unu, nu antena 1, dar luând explicația pe ore din zi și fapte, am înțeles. De atunci, aproape un sfert de secol, duc cu mine explicația lui. Astăzi, în linii mari, Albă ca Zăpada e altă poveste ce nu are nicio legătură cu duelul mamă vitregă – fiică sau prinț – dragoste. E o altfel de ”Albă ca Zăpada”, una ce scrie poezii și poate naște aberații politico-administrative.

Dacă-mi rezum povestea doar la nașul Gigi (n.n. Gheorghe Becali, enoriașul) cred că explicația amicului meu începe să-ți deseneze o primă...idee. De fapt e mult mai mult.

Ce poate face Albă ca Zăpada și cei 7 pitici? Oho! Mamele vitrege pierd teren (intravilan), pot să se rătăcească sau chiar mai rău să chiar...răcească, pardon să rătăcească voturi. În prima pădure a Bucureștiului a câștigat madame Clotilde (căsătorită cu Sergiu Moroianu), atunci frații Grimm l-au  sunat pe Walt Disney și au discutat continuarea relației cu mama vitregă și cei...6 pitici.

Ședință scurtă. Piticul mutulică a luat cuvântul și l-a...ascuns, spre disperarea premiului Oscar. ”Albă ca Zăpada” i-a privit pe pitici și le-a spus: ”...ș-a plâns muierea pe bărbatul său. Dar cu atâtea turme, și cirezi și herghelii curând s-a mângâiat. Și nu s-a lăsat până n-a ajuns de la șapte la paisprezece, că decât fără soț...mai bine paisprezece decât șapte...” (n.n. Norocul Dracului – Barbu Ștefănescu Delavrancea).

Just, gândire limpede și matematică plină de cătușe. Stick-ul usebe în prima pădure n-a acoperit toate tufișurile. Taman în tufișurile neacoperite madame Clotilde a pierdut licitațiile pentru curățenie. Paradox sau întâmplare? Căile DNA-ului sînt din ce în ce mai scurte. Ce îmi place să cred că-n doi-trei ani expresia ”despre DNA numai de bine” o să fie pe buzele celor săraci, cinstiți și...pitici.

”Albă ca Zăpada” și cei șapte pitici (sper că nu devină uriași) încep să-mi contrazică exemplul cu țara și efortul.

Dacă Roșu Împărat a cucerit o mare parte a teritoriului, soldații altei dudui, Gorghiu Dej sau cam așa ceva, a reușit să distrugă un simbol politic. PNL. Cred că astăzi doctrina e un cuvânt ce nu mai aparține politicii de pe la noi. Cuvântul negocierii politice e unul simplu: ”ce-mi iasă” restul nu contează.

Alina Gorghiu - de data asta fără Dej – este membră (nu pot să-i scriu funcția) a unui partid ce s-a luptat și a reușit să născă o ”Românie dodoloață”. Ce știe duduia? Ea astăzi se întreabă, retoric ce-i drept, unde am greșit. Duduie, o alință PNL – UDMR n-o poate gestinona nici Walt Disney. Duduie, tu profiți că Lucian Blaga nu-ți poate șopti sintagma ”Triască România dodoloață”. Ești mamă și mă opresc aici, de fapt și așa e mult pentru tine și etajul tău politic.

Între tine și duduia de la Voluntari e o singură diferență. Sînteți în două povești diferite, dar...identice. Duduie, îți propun povestea ”scufița roșie”, acolo te întâlnești cu lupul în pielea goală și poate înțelegi ce înseamnă seriozitate.

Paradoxal și plin de necunoscute e alegătorul român. Nu-i așa alegătorule-cititor? Cum să aleg un penal, un arestat sau un...mort? Simplu. Schimb buletinul cu ștampila și...foc.

M-ai ucis!

DOAMNEI DE VOLUNTARI

Hai salut și m-am decis. Decizia mea e banală și obiectivă. Nu știu dacă acestă combinație e una reușită dar banalitatea zilelor trecute mă obligă să fiu obiectiv. Am asistat, nu știu dacă și tu apreciatule cititor, la cea mai discretă, diluată, uneori chiar absentă și nu în ultimul ceas la cea mai ieftină – din toate privințele – campanie electorală.

Discreția e direct proporțională cu calitatea candidaților. Candidați palizi, absenți și nuli. Adjectivele vin din zona politică a ”Agămiților”. Zilele trecute trecea prin fața mea o imagine, tot din iunie, dar din 1990. Minerii erau aplaudați de bucureșteni! Cavalerii din Valea Jiului conduși de penalul miron cozma au reușit să-i facă pe placul tătucului sărac și cinstit.

Astăzi, tot iunie și tot București. De fapt București și...România. Minerii sînt peste tot, chiar și-n...Spania. Poate astăzi ei regretă grija față de ”panseluțele tătucului” dar nu sînt sigur. Doamna de Voluntari sprijinită și de ”tătucul panseluță” vrea să cucerească Bucureștiul. Poate va reuși și spectacolul continuă. Alte panseluțe, altă democrație, pardon de fapt aceeași.

Doamna de Voluntari, membră a Uniunii Scriitorilor îți modifică dosul pentru noul jilț. Picioarele întinse și apropiate – nu-i musai - expuse pe biroul de pe 1 Mai, în așteptarea documentelor pentru semnătură. În spate, pe rafturile goale își fac loc cărțile domniei sale, combinația dintre versurile surde și economia voiculesciană. Nu-i rău.  Au trecut pe acolo și multe nulități și parcă nimănui nu-i pasă. De ce acum?

Doamna de Voluntari poate copiază domnia Doamnei Chiajna (sper să fii auzit de ea). Dragoste, daruri și alte activități necopiate din manuscrisele poeto-economice cu preț de maculatură, o să-mi deseneze un tablou al unui București pentru mileniul IV. Nu știu cum ”boierii” actuali o să accepte ”indicațiile” de pe 1 Mai.

Concluzie: Într-o clasă de repetenți cel mai bun e premiant.

Neconcluzie: Acum mi-e bine, dar peste 4 ani...mi-e rău!

Tinerii au făcut revoluția (o expresie auzită imediat după ’90). Astăzi, tinerii de atunci sînt...candidați. Surpriză. Decantarea s-a realizat. Nimic nu pare real și adevărat, pentru mine ce-i drept. Pentru tine cititorule poate să fie...viitorul de aur și atunci tac și plec spre o altă librărie și un alt scriitor.

Doamnă de Voluntari să ai parte de nerespectul meu și să nu îndrăznești să visezi mai sus, că atunci chiar plec și iau și întrerupătorul. Să-ți fie de ajuns și de bun simț.

ps. N-am buletin de București. Ai câștigat. Acum ți-e mai bine?

BULETIN DE BUCUREȘTI

Titlul nu-mi aparține și tu știi asta cititor rafinat ce ești. M-am inspirat de la filmul regizat de Virgil Calotescu la începutul anilor ‛80. Povestea filmului una simplă, reală și împachetată cu mult umor. Să rămâi ”capitalist” (n.n. locuitor a capitalei) după absolvire e musai să-ți scrie pe buletin că domiciuliul e în...București, de aici încolo e inutil să continui.

Astăzi pare identic, dar nici chiar așa. Poți să ai case en-gros, vile așișderea, iar buletinul nici nu mai există. E carte și nu ori de care ci de...identitate.

Duminică dacă ești capitalist înseamnă că ai...buletin de București și drept de a alege, asta dacă ești mai înțelept (de la 18 plus). Cititorule am un prieten și lui îi dedic această poveste. Merită și să nu uite că-i...bucureștean cu acte-n regulă.

Duminică, în iunie, se vând cireșele de mai. ”Capitaliștii” își decid primarul general și adjuncții. Inspirația e una, iar transpirația e alta. Cei 7 ”foști magnifici” au trecut pe la beciul domnesc, deci se poate. Ăsta-i sacrificiul suprem pentru bucureșteni. Capitala își merită alesul, mai ales când valoarea îl obligă să candideze.

Nu-l sun pe amicul meu din respect pentru înțelepciunea sa. Știe ce să facă cu al său...buletin de București. Are de unde alege. Simt o siguranță pură din partea lui și văd o comedie din partea mea. Așa-i când nu îți pasă, dar peste patru ani îmi pasă, că nulitatea de astăzi se vede...președintele meu și atunci fără buletin de București sînt în aceeași barcă cu prietenul meu...”capitalist”. Ptiu, drace ciudate sînt căile Domnului, Tovarășului și a Cetățeanului cu buletin de...neBucurești.

Amicul meu are o dilemă albă (?!). Ce face cu...ștampila. Nu are decât una și candidați...o mie. Te sfătuiesc amice să-i dai șansă celui ce ajunge cel mai repede la beciul domnesc, altminteri nu are sens gestul tău. Amice, să-ți nominalizezi candidații la beci sau fotoliu? Cota? 1 la 400 că apar și cătușele!

Prin iunie 90, am văzut ”capitaliști” aplaudând mineri ce cu grijă au sădit panseluțe, topoare și sânge prin București. Buletinul de București era original. Minerii n-au forțat nici flotant nici domiciliul stabil, dar parcă au lăsat urme și după un sfert de secol comedia lui Virgil Calotescu (n.n. – Buletin de București) a făcut pui. Căsătorie cu repetiție (film regizat de Francisc Munteanu în 1985).

Da, astăzi e căsătorie cu repetiție. Doamna de Voluntari forțează capitala. Senzație. După un sfert de secol Vrînceanu – Firea – Pandele încearcă să reîmprospăteze panseluțele din fața Teatrului Național și tot ea va dărâma barierele de pe șoselele expres și suspendate ale preacinstitului fost primar și deținut, dr. Oprescu, iar spre sfârșit de mandat după două, trei seri de beci domnesc și sec forțează Cotroceniul. Amice, acum îmi pasă, pentru că am buletin de Cluj!

Amice, o meriți din plin, nu de alta dar de ce să râzi doar tu de mine. În viitorul apropiat, adică peste o mie de ani, buletinul de București e în buzunarul uitării și a nepăsării.

Amice, dilema ta nu există. Bănuiesc. Ce ”vin”alegi între Doamna de Voluntari și candidatul-șpriț a doamnei Gorghiu Dej? ”Vinul” s-a vărsat precum ”Biletele de Papagal” ziarul poetului...de stânga.

Ciudate mai sînt aceleași căi. Tu ai buletin de București și nici un...flotant, iar eu am buletin de Cluj fără...Napoca.

Apropo, unul de pe aici are un slogan-hit cu clinchet de cercei: ”Mulțumește-te cu mult”. Ce zici? Bem un vin în...beci și ne dăm foc buletinelor?

E iunie și cireșele-s coapte. Candidații au speranțe. Beciurile așteaptă. Oare tu, amice, chiar ai buletin de...București?

Mi-e dor de tine. Eu cu flotant de...București.

IUNIE LU’ CIREȘAR

Salve cititorule și inspirație la finalul săptămânii. N-am inspirație să-ți construiesc o introducere care să-ți aducă, dacă e nevoie, un baston pentru ziua de duminică. Nu folosesc nici culoare și nici slogan, nu-mi doresc să-ți influențez decizia, dar parcă te-aș trimite în bibliotecă să răsfoiești lejer, precum tranziția pe la noi, o scrisoare atât de pierdută de către nenea Iancu. Te las să decizi asupra personajului și apoi te privesc.

Duminică nu știu dacă oi fi au ba turmentat, îmi caut diridaii din jăbul democrației, ce-i spart și printre degete mi-am scăpat și ultima lețcaie – n-am scris ort - pentru dețul incolor cu gust de pelin. Sînt un asimilat a Clujului așa că Emiluț a scăpat de alegerea mea, băiețașul ce păzea gâștele cu vreo patru decenii în urmă răsfoind plenarele tătucului spiritual, își forțează înălțimea, ridicolă ca-n totdeauna, cu un nou mandat. Neavâd document valabil n-am cum să-i arăt valoarea ștampilei...13! Nu pot și basta. Din pleiada de goluri (n.n. – lista candidaților) nu pot a-mi alege niciunul. Do-co-men-tul! Nu-l am. L-am...pierdut. Zoe nu-i, nenea Trahanache e...nene și uită-mă-n situația de a-mi da peste dește că nu-i pot oferi lui Emiluț o...capră în loc de gâscă. Una dă lapte iar alta perne pentru export sau note informative. Emiluț a fost cel mai infantil premier și parcă a fost crescut de tovarășul Ion de la uteceu, ce-și forțează miza. Primar.

Realizările fostului premier sînt fantastice, parcă văd eventualele panouri electoralo-publicitare găzduind un slogan clasic: ”sărac și cinstit” iar eu, cu obrăznicia unui rărăcit, adaug: mânca-va-ș.

Trist moment, luna lui cireșar cu un neputincios la furat de cireșe. Nu ține. Și Creangă (n.n.Ion Creangă) rămâne fără text, chiar în cireș. Restul turmei de candidați pare a nu conta, e drept sînt candidați mai grași, dar mai mici decât fostul premier.

După luna iunie Clujul o să devină atât de cultural și european încât licitațiile o să fie organizate de DNA pentru transparență multilaterală și chiar dezvoltată.

Cotrobăind prin documente nepersonale în loc de dreptul meu la alegeri am găsit un text și printr-un clasic copy-paste îți doresc lectură plăcută:

„Acum, când întregul popor se pregăteşte să întâmpine prin fapte de muncă marele eveniment din viaţa partidului, unitatea tuturor cetăţenilor ţării reliefează înalta răspundere ce ne revine fiecăruia în parte faţă de destinul nostru revoluţionar. În acest climat de profundă angajare şi răspundere, nu vom precupeţi niciun efort pentru a ne putea onora cu cinste de nobilele misiuni ce ne revin, pentru a întâmpina Conferinţa Naţională a partidului cu bogate şi frumoase rezultate, alături de angajamentul solemn al participării noastre. Latura politico-ideologică are menirea să creeze în rândul studenţilor atmosfera înţelegerii profunde a dimensiunii politicii partidului şi a statului nostru...” Ptiu drace, nu-i Agămiță. Cin’ să fie? De pe un raft prăfuit și neuitat cade o carte și total întâmplător se deschide la pagina 5, dar iunie. Citesc și recitesc. ”Un popor care votează corupți , impostori, hoți și trădători Nu este victimă! Este complice! (n.n. George Orwel)”. Totul se prăbușește în jurul meu, gâștele mor, caprele la fel dar vecinul curios îmi privește...viitorul.

Mă reped la scrisoarea lui nenea Iancu și întrebarea mea e ca a bețivului...turmentat. ”Și eu cu cine votez?” Dau din mine o înjurătură, scuip și plec decis spre urnă nu înainte de a privi în viitor. Nu văd nimic. Nici acum și din păcate nici peste 200 de ani. Emil Boc, tu n-ai nicio vină! Ești un produs a victimei din mine, apoi am devenit complice. În 5 iunie mă ofer justiției pentru păcatele sfertului de secol ce l-am pierdut. Rușine să-mi fie că-mi place...Caragiale și n-am ”ochi” pentru Brâncuși.

Cititorule iartă-mă, dar poți să-mi spui când îți moare capra sau când candidezi?

De dincolo și de dincoace de urnă, al tău turmentat, Pilu.

p.s. numele lui Emil Boc se poate înlocui cu orice candidat-primar (90%) din țară sau de la...țară.

TROTUARUL

Gata. M-am decis, la începutul lunii iunie merg pe jos la vot. Siguranța trotuarului îmi dă încredere în mine, mă face să cred în mișcare, evident nu în cea populară, îmi dă încredere în ziua de ieri și îmi aduce aminte de versurile lui Eminescu cel unic și de stânga, scrise pe 1 mai dar pe la 1881:

”Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici,

Din trecutul de măririe v-ar privi cel mult ironic.

Cum să nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei

Sa-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,

Și în două temniți largi cu de-a sila să-i aduni

Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni! ”

Evident că, pentru tine cititorule, versurile îți sînt cunoscute, poate în imaginația scenariul există, chiar s-a urlat cu ani în urmă, execuții pe stadioane, tăieri de moț și prepuț cu lăutari, dar discreția lunii mai, evident discreția electorală a lunii mai, mă impinge nu pe centură ci pe trotuar. Siguranță!

Azi de dimineață (n.n. 24 mai) făceam schimb de ”versuri” cu un prieten și printre picățele și alte subtilități îmi împunge un exemplu pe cât de complex pe atât de...poetic. Cu ceva vreme și vremuri apuse, cam prin 1953, tovarășul Stalin a decis să plece. În România, la Brașov, că doar și noi avem un Stalingrad, fiica grăjdarului (nu spun că a fost vizitiul unui.... și tac) a încept să plângă la statuia lui Stalin din fața actualului Consiliu Județean. Stalin era pe drum și fiica plângea pe...trotuar. Era în siguranță! Lacrimile i-au adus de toate, precum capra celor trei iezi. Cum naiba să plângi când stalinismul n-a avut consistență asupra ei. Acțiunea se petrecea pe trotuar!

Zilele trecute ”schimb priviri” cu Doina Cornea, tot pe trotuar, dar nu la Brașov. Duelul privirilor a fost atacat de cuvintele profesoarei – ”...singura iubire care mi-a rămas este Regele...” – așa că n-am îndrăznit să adaug nimic. Nu i-am amintit din priviri nimic, bluetthooth-ul gândului era inactiv, așa că era în siguranță pe...trotuar. Când ești singur, de fapt ești cu...regele? Ciudat. Oare Regele s-a gândit la Doina Cornea în 23 a opta 44? M-aș mira, dar acolo unde Biblia tace se baga-n samă...istoria. Nihil sine Deo.

Amicul meu tace și râde când îi povestesc de ”doamne ce ploaie vine de la Cluj” încât grindina nu bate pe trotuar nicio recoltă. Trotuarul era în siguranță. Era pustiu.

Schimb câteva replici cu amicul meu și la prima replică rămân stană de piatră. Privesc în jur și îmi dau seama că sînt în parcul lipsit de trotuare. Tema era...Alexandru Dumas și muschetarii români. Da. Exact așa.

Cei trei muschetari – Dragnos, Pontos și Tăriceanos plus tăcutul D Artagnis. Tripleții devin muschetari cu patrafir de cardinal fără nicio aluzie la Richelieu. Ei, muschetarii călare dar desculți, pun de-o lovitură la castel. Vor să distrugă tăcerea. Tăriceanos stăpânește arta divorțului mult mai bine decât arta duelului așa că nu-l cred în stare de nimic. Dragnos e mic din toate punctele de vedere, poate declarația de avere să-i fie mare iar Pontos e copilul teribil a lui Alexandru Nedumas. N-a avut și nici nu are nimic cu scrima, el aruncă la coș sau e aruncat la coș, dacă așa se numește poarta la baschet. Coș.

Trotuarul mi-e partener de-o viață, americanului îi e dușman. Oare de ce? Trotuarul îți dă siguranță, despre trotuar cel mai bine poate să...tacă Condrea pentru că șoseaua a fost...curată.

Despre alegeri într-un alt episod plin de muschetari, hoți și oameni.

De pe trotuar și dincolo de el, Pilu.