Zilele trecute un gest normal a
fost distrus pentru totdeauna de educația postmodernismului. Doi tineri împinși
de ”aura ultrasului” au fluireat finalul unui joc. Din păcate Adrian Daniel Matei a plecat spre alte
tribune. El a încercat să împace cele două grupări aflate în conflict. Dincolo
de tribune s-a vrut liniște, dar un individ cu atitudini ultras a decis
altceva. Ce înseamnă ultras? N-am găsit
multe explicații lingvistice a fenomenului ultras, iar ceea ce mi-a trecut prin
fața ochilor e sec, matematic. Violență, cagule, bâte, etc. Cuvintele nu îndeamnă
la dragoste. Hm, chiar ciudat e cum să-mi arăt dragostea pentru sport cu cagulă
pe față și cu o bâtă în mâna stângă, pentru că în mâna dreapta e gâtul unui
ultras...de peste drum.
Un adolescent fără să simtă
adolescența a fost ucis. De ce? În cazul criminalului nu poate fi vorba de
inteligență. Ucigașul a considerat că ”echipamentul” folosit de adolescent îi
provoacă atitudini născute din doctrina Ultras. El e nevinovat, mișcarea Ultras
e cea care a decis...moartea.
Mă sperie dragostea pentru sport.
Spre prânz mă sperie dragostea pentru sportivi, iar seara mă sperie dragostea
pentru public. Ideea de sport a fost ucisă. Cine-i criminalul? Cui îi pasă?
Poate să fie banul. Poate să fie lupta pentru standard. Crimele ce nu afectează
în mod direct, nu dor.
E riscant să merg îmbrăcat pe
stradă în culori nepotrivite. Cititorule e un avantaj moda în pielea goală în
sport? Poate nici echipamentul ”de slabă calitate” n-ar mai fi o barieră între
sportiv și conducător. Ultrasul e în extaz, apoi orgasmul îi modifică moaca și
sportul e învingător. Crimele dispar, natalitatea crește brusc în duelul plin de
răsfăț public-sportiv. Caraghios e pentru publicul de vârsta a III-a. Participă
dar nu...îndeajuns.
Familia adolescentului tace și
suferă. Ucigașul regretă (nu cred) și e viu. Publicul? O vorbă, două și apoi
apare uitarea. Cititorule s-a produs o crimă și noi doi sîntem statui. De ce?
Ce să fac? Să fug de tribună? Să tac și să dispar? Devin laș părăsind tribuna?
Crima e vârful unei acțiuni, dar sînt ”atitudini” nevizibile (?!) în interiorul
culturii de a susține echipa favorită. Nu e un duel între pro sau contra
Ultras, dar e mizerie, prea multă mizerie.
Trist și rece. Un adolescent și-a
închis sufletul pentru că un ”nimic” a găsit de cuviință să-și impună lipsa de educație,
promodernismul și nu în ultimul rând bunul simț. Bunul simț sau mai pe
românește ”cei șapte ani de acasă” e pe cale de dispariție. Cititorule nu
crezi?
Punct. Eu pe stadion? Nu prea
curând. (niciodată să nu spui...niciodată).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu