SPORTUL PUNE BOTUL (II)

 motto:

“Sportul e rugăciunea trupului” - Salvador Dali

 Sport în România?

Da, dar nu oricum.

Acest test (se citește text) s-a vrut un pamflet, dar pentru că nu stăpânesc acest gen literar-agricol, mă opresc la un mișto dintr-un post modernism nevirusat. Nimic nu mă provoacă la vreun regret, chiar nici banala amenințare în care mama are un rol determinant și neobscen.

Zilele trecute îmi plimbam amintirile pe malul Arieșului. Era un dialog ușor umed. Fiecare încerca să-și “scuipe” interlocutorul cu respectul facerii. Fără durere, iar dacă era“hlizitul Dani-boy”, desigur fără… suspinare și întristare.

Sportul este și rămâne un substantiv. Acțiunea lui nu-l transformă în verb. Sportul e precum floarea pentru femeie sau “una mică” pentru masculul din tine. Da, te-ai prins, este un colet… competițional. Se livrează… dar plătești. Uneori te bucuri, alterori te transformi într-un opozant deloc discret. Cuvinte, atitudini sau alte “dedesupturi umane” răvășite peste tot, uneori chiar cu înverșunare.

 

De ce această întrebare?

Sport în România?

Pentru că uneori sînt viu. Au trecut trei decenii (și vor mai trece) peste toate râurile ce curg la… deal. Aici “nivelul mării” e identic  cu “nivelul muntelui”.

Aici? Este un loc ce uneori l-am crezut binecuvântat, iar alteori l-am crezut rai preferențial, dar de fiecare dată mi-am dat seama că  binecuvântarea este să fii în… Rai-ul interesului! Acum “aici” înseamnă… România.

 

Sport în România?

Probabil. Îmi aduc aminte că în manualul de istorie m-am întâlnit cu viile lui Burebista și trucurile lui Neagoe Basarab. Ei au practicat “scrima” cu sacrificii clare pentru a dobândi succesul în sport, chiar dacă nici unul n-a trecut prin fața torței olimpice. Ștefan cel Mare (mare și-n altceva, aici Vrâncioaia e martorul) a “tras cu arcul” dar nu la țintă, ci la… mănăstire. Sau mânăstire? Au fost încercări discrete de “ștafetă” pe distanțe lungi și foarte lungi, dar de fiecare dată “ștafeta” s-a rupt. Ce-a mai recentă dezamăgire a fost în luna a opta a anului 1944, când s-a încercat organizarea unui turneu pe teren “neutru”, dar ceilalți “neutri” n-au fost de acord, dar totu’i cam în perioada interbelică, atunci s-a pus baza unei nații cu sportivi. Din păcate s-a stabilit și… durata. Păcat.

 

Sport în România?

Nu pot să-mi dau seama. Zilele trecute o expresie a tulburat liniștea propriului interior. Un mare conducător din “folBal” arunca spre nemurire hitul “mai ceva ca pe vremea noastră”. Hop - țop sau tik - tok, asta dacă vreau să fiu înțeles de… noua generație.  Maestre, păi cum? Musai să fac o precizare. Nemulțumitul (mare maestru conducător) era nemulțumit de jegmăneala din sport. M-a surprins. Hoțul strigă…. hoții! S-a furat din prima zi. S-a furat și când dopajul și-a făcut debutul cu toate că toți (!!!) știau. Public - sportivi - media. Toți! Tăcerea înseamnă complicitate, nu neutralitate!

 

Sport în România?

E posibil, dar nu sînt singur, pardon, sigur. Axa generațiilor ascunde un triunghi cu diferite forme, singurul element comun fiind ”3-ul”... clasic. Vârfurile ascuțite au codificări ”clasice”: X, Y și Z. Aceste puncte ascund generațiile. Este inuman și trist (ciudat amestec) să definesc ”conținutul” prin aceste coduri ale existenței. Că unii au ”avut cheia la gât”, dar și medalii, că unii ”au degetele digitalizate”, dar n-au medalii la gât, este o crimă să-i compar și apoi să-i... egalizez. Sport între generații? Nu, pentru că X, Y și Z au ajuns să renuțe la salut, respect și viitor. Generațiile NUMAI împreună pot să existe, proba ”individuală” nu există. Apăsă tasta 1 pentru... ”echipă”.

 

Sport în România? O minciună. Retrăiesc emoții inexplicabile. Răsfoiesc cu grijă o revistă (n.n. Sport) în care limba română se desfăta în toate articolele și ce e ciudat, mai în toate disciplinele sportive. Pe alocuri câte o poză aranja articolul “ca-n Occident”. Cu aceiași grijă răsfoiesc o altă revistă (n.n. Sport și TEHNICĂ) și caut să înțeleg “espresia” conducătorului nemulțumit. (mai ceva ca pe vremea mea). Simt un echilibru perfect între sport și școală, o balanță ce n-a vrut să… balanseze nici o acțiune. (e corect scris așa nici o)

Sportul era un mod de viață, acum modul de viață e “șopingul”. Nu ne-am vândut țara, am dăruit-o!

 

Sport în Romănia?

Da, dar cu mască!

În post modernism sportul, dar mai ales performanțele în sport s-au diminuat precum PIB-ul la învățământ, sănătate sau cercetare. Răsfoiesc cu discreție dex-ul de teamă să nu deranjez sensul cuvintelor tipărite. Ajung, fără dificultate, la cuvântul performanță. Acolo. Surpriză uriașă. E tot substantiv așa că acțiunea poate să dispară. A dispărut! Succesul în sport pare a fi unul strict legat de gramatica limbii române, de aceea nici politicul n-a excelat dându-și frâu liber spre substantive noi. “Succesuri” în sport! E clar, gramatica e obstacol!

 

Sport în România?

Evident. Nici o masă fără pește, de aceea propun ca sportivii să fie premiați cu “tocană cu legume” și “pește”. O masă echilibrată pe “succesuri” olimpice e chiar vitală, atât masa cât și nota de plată. Performanțele în sport s-au diminuat atât de mult încât ele și-au cerut transferul spre alte țări, altminteri nu-mi explic de ce lipsesc trofeele din țara asta. Am înțeles că la handbal, după patru titluri mondiale, am (au) ajuns egalii celor din Kosovo. Volei? Mai există volei? Probabil, dar numai în dicționar. Sînt rău, poate chiar rău intenționat și acopăr succesul celor de la scrimă (n.n. titlu olimpic echipa de spadă feminn - JO Rio - 2016) sau “îmburdatul inamicului” a celor de la judo sau “trasul ramelor” a celor de la canotaj. E puțin, e exagerat de puțin.

 

Sport în România?

La cum se vorbește, am devenit, dar nu eu, campioni mondiali. S-au strecurat pe la jilțul conducerii chiar și sportivi, dar degeaba. E greu chiar și pentru Hagi să înțeleagă că una-i una și alta-i… alta. Pele a înțeles. Alții nu! Tot gramatica a fost de vină? Promisiuni și strategii, minciuni și frecărăi de mentă sînt doar două dueluri din sala expozițiilor.

 

Sport în România?

No bine no. (musai să implic și molcomul în sport)

Recent am aflat că s-au construit în România 400 de săli de sport. Am înțeles că a fost un pariu cu implicări… mercedesiale. No bine no, dacă s-au făcut, hai să mă… în ele. (în doar 300, ca spartanii).

Când se fac pariuri pentru 400 de bazine?

Când se fac pariuri pentru 400 de școli?

Când se fac pariuri pentru 400 de spitale?

Când se fac pariuri pe meciul de handbal de săptămâna trecută? Pardon s-a făcut! Scuze.

 

Sport în România? Da! Pe turnanta pistei de atletism aleargă Viktor Orban neruda lui Orban chitaristul și implică viitorul cetățenilor români de altă naționalitate. Aștept să fiu ucis de cei ce poartă numele de criminali.  Nu-mi pasă. Cu o crimă nu se face primăvară și nici globalizarea nu se transformă în... regionalizare. Ce pot să văd când neputința e vie? Poate o luminiță la un capăt de sfoară, subțire, roasă și netricoloră. Sfoara e un șarpe iar Eva nu-l spânzură pe Adam. E... rușionoasă.

Când se fac pariuri pentru meciul de bashet? No bine no, te bagi aiurea? (e glasul ecoului). Fix pix și-n sport, ca-n vaccin. S-au băgat alții pe liste. Patroni arestați și dintr-o dată oameni de cultură. Scriitori, apoi liberi.

 Sport în România?

Poate dar în altă țară. 😂😂😂

Strategiile le știu toți,  chiar și cei obosiți, iar apoi apare ciudățenia. Șoselele sînt asfaltate cu gropi și milițienii înlocuți cu polițiști. Atât.

 Sport în România?

Stai pe curul tău. Inerția actuală nu este sport! Discutăm peste 5 ani!

 Sport în România?

Regula de 3 simplă. Această egaliate se aplică și azi. Se bazează pe egaliatea produselor… dar pe diagonală.

Temă pentru acasă.

(am rotunjit cifrele)

Franța 70 mil. poluația                         România 20 mil. populația

Judoka: 1 milion                           Judoka: ?

 Vorbim peste 5 ani.

M-am săturat de atât sport de performanță în România. Ciudat este că sportivul este… vinovat într-o țară de vinovați.

M-am săturat de atât adevăr și manageri sportivi.

Ajunge.

Campanii murdare (mai ales în presă), strategii de sabotaj și alte matrapaslâcuri mioritice de tot rahatul aduc sportul ca un organism viu la muzeul… Antipa (n.n. Grigore Antipa, naturalist)

 Sport în România?

Hm. Stai să vezi.

O fostă sportivă (uriașă) a spus cu subiect și predicat (deci tot gramatica): “sportul nu poate merge așa mai departe…” (și a mai spus…), așa că “fâsul” actual de pe jilțul sportului românesc nu numai că-l mută la “Antipa”, dar închide și… muzeul.

Sport în România?

Da, dar în altă… țară.

motto:

“Cunoaște-ți dușmanul și află care este sportul lui preferat” - Nelson Mandela

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MINTE SANATOASA IN... CORPORATIE

 Ziua de 23 august pentru nația română e una plină de datorii neachitate. Cu aproape un secol în urmă s-a reușit sovietizarea nației pe cale “pașnică”. Atunci, ca și acum, la masa de joc am stat în picioare și la distanță. Am văzut și am “tăcut”. 

Agitația următorilor ani a reușit să scoată în evidență “omul nou”. Libidinos, jegos și amărât, chiar dacă uneori are și batistă la “jăb”. E fix pix. Din batalionul “omului nou” s-au ridicat conducători, lideri și șmenari. “Omul nou” de atunci a avut acces la creație, fără sprijinul “celui de Sus”, lăsând… moștenitori. Ce naște din pisică tot șoarece halește, așa că nicio diferență. “Omul nou” este din nou la putere. La fel de libidinos, jegos și amărât. 

Ce pare curios este aspectul uitării și negării. “Omul nou” actual nu-l acceptă pe “omul nou” apus. Nu e “friendly” cu sistemul dacă acceptă trecutul. Mă piș pe toți uitucii. Uneori la comisura buzelor pânzele de păianjen clădeau capcane pentru o firimitură de pâine, iar astăzi buzele strălucesc de sărutul dosurilor pentru… supraviețuire. Este ciudat cum memoria cade brusc și se construiesc alte “memorii” mai “friendly” cu mulțimea înconjurătoare. 

Se urăsc neamuri și se ucid în vorbe. E trist cum timpul în postmodernism a despărțit… principii. Individualismul și ticăloșia de moment s-au împrietenit. Dansează pe același ritm și participă din când în când la execuții. Ucid orice zvâcnire a viitorului. 

23 august de ceva vreme e ziua internațională a sportului pentru dezvoltare și pace. Așa s-a vrut în 2013 într-o ședință ONU.  Acum e pandemie și n-am “bilet de voie” așa că nu știu cum e cu “sportul pentru dezvoltare și pace” pe la noi. Te-am păcălit am scris 23 august și n-ai dat nici un “dislike”, adică un antonim… antipatic. E 6 aprilie! Te-ai prins? 

Sportul pentru dezvoltare și pace e un nou concept. Am impresia că a cuprins toate neputințele și incompetențele manageriale în acest postmodernism ștrengăresc. Nu pot acuza pe nimeni și nimic. Oricum n-ar conta decoprirea nulităților ce au “dereglat” activitatea sportivă, și atenție mass-media a participat la acest dereglaj, chiar dacă acum arată cu degetul. La o privirea mai atentă sub unghia degetului arătător e ascunsă o parte a mizerie. Cu cât mai multe unghii piftia e mai… gustoasă.

Astăzi se construiesc campanii de denigrare uriașe. Jurnalist flămând ofer periaj de calitate, pare un slogan al inițiativei sportive. Curling, chiar dacă este un sport pe echipe, satisfacția e una individuală. Măscăricii și agaricii împing “biata” piatră pe o pistă înghețată de atât vicleșug. Rezultatul? Un curling mare. Văd agarici ce și-au schimbat tricoul cu sacou și batistă, ba ceas “grosier” la mână. E “friendly” cu “băieții”. Cam așa cu pacea-n sport. 

Lipsa infrastructurii și a meseriașilor din sport e vizibilă. Meseriașii au fost îndepărtați. Au venit… lipidinoșii. Bugetele pentru performnță sînt diminuate de rata jafului ștrengăresc și legal. “Acoperiți-vă cu hârtii,  n-au ce să vă facă” îndemna un conducător al tuturor epocilor. Ciordeala se predă în clasele mici, acum e mai greu în sistemul on-line, dar în viitorul apropiat se reintră în… normal. 

6 aprilie în sportul pentru dezvolatre este identic cu 7 aprilie când e ziua mondială a sănătății. Nici o diferență. Există sport și sănătate, dar sînt… moarte. Le-au ucis lipidinoșii. Privesc în stânga și-n dreapta. Nu văd nici un lipidinos, doar cuvântări elevate, butoni la mânecă și simt o duhoare de parfum franțuzesc. Atât. În rest 6 aprilie este în oglindă cu 7 aprilie. Două zile și restul hoți. Mă piș pe toți care au ucis ideea de sport. Ziua internațională a sportului pentru dezvoltare și pace a trecut. E 7 aprilie și e ziua mondială a sănătății. Mor oameni. E normal.

BRADUL BOEM

Ninge. E primăvară și a început să ningă cu fulgi din flăcări și amintiri. Acum trosnesc amintirile pentru fiecare urmaș al întregului. Întregului? A întrebat discret nepoțelul aflat în prelungirea amintirilor bunicului nins și cuprins și el de un întreg absolut. Așa începe povestea de astăzi.

Cu fulgi și amintiri, cu zâmbete și lacrimi, dar ce este de neuitat, această poveste este reală, doar că un simplu fulg nu vrea să fie… nins. 
Cel al fidelității. Fulgul de fidelitate este cel ce m-a cuprins în fiecare moment când aveam ocazia să fiu în preajma ninsorii, unde curgeau poveștile peste mine cu repeziciunea unui timp mârșav, gata să întrerupă de fiecare dată întregul. Acest hoț, nepedepsit nici acum, își face orice veac și își decide clipa, precum moartea se autoinvită în viața întregului. Două scrupuloase realități rămăn nepedepsite orice aș face. Timpul și moartea. Ce ciudat, ele rămân fidele… vieții.
A nins peste un “brad boem”, probabil ultimul brad boem al Universității Cluj. L-am cunoscut. Chiar bine. A reușit să aibă în discreție nu numai un aliat ci și un baston al vieții târzii, pășind cu grijă mesianică peste fiecare aruncarea de la margine. Din “colbul Bulgariei” au plecat toate amintirile ce trosnesc astăzi în tribună, unde fiecare spectator caută o “aruncare de la margine”cât mai lungă să-și poată rupe lacrimile plecate spre o centrare ce strigă… gol! 
“bradul boem” și-a copilărit copilăria prin trudă. A simțit truda că-i un sprijin spre zăpezile de altădată. În cunoscutul roman “Zăpezile de altădată” se conturează familia, ideea de întreg, și așa am simțit când un “trist semnal sonor” al telefonului mă anunță că a căzut un brad, un brad al boemiei. Acolo, în amintirile mele am întâlnit în fiece clipă “zăpezile de altădată” a “bradului boem” și chiar bonom. Miraculos, acum încerc să-mi împodobesc bradul cu amintiri ce trosnesc cumplit. Cât de murdară e viața și cât de curată o cred. 
“Bradul boem” are un umor și o intuiție spectaculoasă. M-a antrenat prin “colbul Bulgariei” și lăsa la finalul fiecărui episod un zâmbet al prezenței. El era acolo, chiar dacă erau între el și el mai mult de o jumătate de secol. Chipul îmi arăta cum încerca să învingă timpul. A reușit de fiecare dată. A știut să-și păstreze neprăfuit tricoul și sandalele ce erau legate în jurul unei glezne firave. 
Amintirile au crescut odată cu “bradul boem” și au ajuns acum amintiri “mai cu școală”. Și acum simt “aruncarea lui de la margine”, când încercam cam o dată la un sfert de ceas să mai respir, cum mi-a definit vestiarul Universității Cluj. Vestiarul la “U” era o catedră. Îmi aduc aminte cum mi-am ridicat privirea spre cineva drag “bradului boem” și am văzut în ochi cum încep să trosnească amintiri. Atunci am auzit pentru prima dată liniștea din vestiarul Universității Cluj. Am înțeles că “acolo” era altceva, eram precum jocul cu lapta în orice copilărie și se alegeau echipele. Noi și… restul. “Acolo” în vestiar era… restul. Doar cine a trosnit cu amintiri în vestiar poate să… arunce de la margine spre infinit, din tribună e altceva. E frumos în tribună, dar nu-i… întregul.
“Bradul boem” așeza în fiecare moment al postmodernismului gesturi salvatoare, chiar dacă mârșăvia era într-o ofensivă continuă. Uneori obositoare. Dacă într-o lume a adevărului distanța cea mai scurtă dintre două puncte e linia dreaptă, pentru “bradul boem” era acea distanță puțin diferită pentru că erau trei puncte. Două clasice și “U” Cluj era obligatoriu să facă parte din desenul vieții. 
N-a știut să respire fără “vestiarul ce era catedră”, alerga prin “zăpezile de altă dată” desculț spre profunzimea amintirilor ce azi trosnesc. 
Ce norocos am fost. M-a numit prieten, dar chiar dacă n-aș fi fost prieten cu “bradul boem” îndrăzneam să-l implor să “arunce de la margine” cel puțin “ideea” de ai fi prieten.
Cât de spectaculos a fost “jocul bradului boem” în istoria Universității Cluj? Lăsați să trosnească amintirile și la rejucarea finalei va marca din nou. 
Cu o finețe și o înțelegere demnă de istorie a reușit să aparțină doar întregului. “Bradul boem” n-a lăsat gol vestiarul, a încercat, indiferent de timp și vremuri, să așeze “acea” catedră,  ea din păcate a ars, sau au ars-o cei nepricepuți care n-au știut că “acel” mobilier imaginar este spirit academic plimbat prin amfiteatre și terenuri. 
Truda și școala au făcut ca azi să trosnească amintirile în mine. Te cânt “bradule boem”, apoi te plâng.
O să caut, așa cum îmi caut și părinții, prin tribună o privire ce mă trimite spre… “zăpezile de altădată.
Gata! A nins peste Remus Câmpean. U rămâne doar la “U”.