Ninge. E primăvară și a început să ningă cu fulgi din flăcări și amintiri. Acum trosnesc amintirile pentru fiecare urmaș al întregului. Întregului? A întrebat discret nepoțelul aflat în prelungirea amintirilor bunicului nins și cuprins și el de un întreg absolut. Așa începe povestea de astăzi.
Cu fulgi și amintiri, cu zâmbete și lacrimi, dar ce este de neuitat, această poveste este reală, doar că un simplu fulg nu vrea să fie… nins.
Cel al fidelității. Fulgul de fidelitate este cel ce m-a cuprins în fiecare moment când aveam ocazia să fiu în preajma ninsorii, unde curgeau poveștile peste mine cu repeziciunea unui timp mârșav, gata să întrerupă de fiecare dată întregul. Acest hoț, nepedepsit nici acum, își face orice veac și își decide clipa, precum moartea se autoinvită în viața întregului. Două scrupuloase realități rămăn nepedepsite orice aș face. Timpul și moartea. Ce ciudat, ele rămân fidele… vieții.
A nins peste un “brad boem”, probabil ultimul brad boem al Universității Cluj. L-am cunoscut. Chiar bine. A reușit să aibă în discreție nu numai un aliat ci și un baston al vieții târzii, pășind cu grijă mesianică peste fiecare aruncarea de la margine. Din “colbul Bulgariei” au plecat toate amintirile ce trosnesc astăzi în tribună, unde fiecare spectator caută o “aruncare de la margine”cât mai lungă să-și poată rupe lacrimile plecate spre o centrare ce strigă… gol!
“bradul boem” și-a copilărit copilăria prin trudă. A simțit truda că-i un sprijin spre zăpezile de altădată. În cunoscutul roman “Zăpezile de altădată” se conturează familia, ideea de întreg, și așa am simțit când un “trist semnal sonor” al telefonului mă anunță că a căzut un brad, un brad al boemiei. Acolo, în amintirile mele am întâlnit în fiece clipă “zăpezile de altădată” a “bradului boem” și chiar bonom. Miraculos, acum încerc să-mi împodobesc bradul cu amintiri ce trosnesc cumplit. Cât de murdară e viața și cât de curată o cred.
“Bradul boem” are un umor și o intuiție spectaculoasă. M-a antrenat prin “colbul Bulgariei” și lăsa la finalul fiecărui episod un zâmbet al prezenței. El era acolo, chiar dacă erau între el și el mai mult de o jumătate de secol. Chipul îmi arăta cum încerca să învingă timpul. A reușit de fiecare dată. A știut să-și păstreze neprăfuit tricoul și sandalele ce erau legate în jurul unei glezne firave.
Amintirile au crescut odată cu “bradul boem” și au ajuns acum amintiri “mai cu școală”. Și acum simt “aruncarea lui de la margine”, când încercam cam o dată la un sfert de ceas să mai respir, cum mi-a definit vestiarul Universității Cluj. Vestiarul la “U” era o catedră. Îmi aduc aminte cum mi-am ridicat privirea spre cineva drag “bradului boem” și am văzut în ochi cum încep să trosnească amintiri. Atunci am auzit pentru prima dată liniștea din vestiarul Universității Cluj. Am înțeles că “acolo” era altceva, eram precum jocul cu lapta în orice copilărie și se alegeau echipele. Noi și… restul. “Acolo” în vestiar era… restul. Doar cine a trosnit cu amintiri în vestiar poate să… arunce de la margine spre infinit, din tribună e altceva. E frumos în tribună, dar nu-i… întregul.
“Bradul boem” așeza în fiecare moment al postmodernismului gesturi salvatoare, chiar dacă mârșăvia era într-o ofensivă continuă. Uneori obositoare. Dacă într-o lume a adevărului distanța cea mai scurtă dintre două puncte e linia dreaptă, pentru “bradul boem” era acea distanță puțin diferită pentru că erau trei puncte. Două clasice și “U” Cluj era obligatoriu să facă parte din desenul vieții.
N-a știut să respire fără “vestiarul ce era catedră”, alerga prin “zăpezile de altă dată” desculț spre profunzimea amintirilor ce azi trosnesc.
Ce norocos am fost. M-a numit prieten, dar chiar dacă n-aș fi fost prieten cu “bradul boem” îndrăzneam să-l implor să “arunce de la margine” cel puțin “ideea” de ai fi prieten.
Cât de spectaculos a fost “jocul bradului boem” în istoria Universității Cluj? Lăsați să trosnească amintirile și la rejucarea finalei va marca din nou.
Cu o finețe și o înțelegere demnă de istorie a reușit să aparțină doar întregului. “Bradul boem” n-a lăsat gol vestiarul, a încercat, indiferent de timp și vremuri, să așeze “acea” catedră, ea din păcate a ars, sau au ars-o cei nepricepuți care n-au știut că “acel” mobilier imaginar este spirit academic plimbat prin amfiteatre și terenuri.
Truda și școala au făcut ca azi să trosnească amintirile în mine. Te cânt “bradule boem”, apoi te plâng.
O să caut, așa cum îmi caut și părinții, prin tribună o privire ce mă trimite spre… “zăpezile de altădată.
Gata! A nins peste Remus Câmpean. U rămâne doar la “U”.
Cel al fidelității. Fulgul de fidelitate este cel ce m-a cuprins în fiecare moment când aveam ocazia să fiu în preajma ninsorii, unde curgeau poveștile peste mine cu repeziciunea unui timp mârșav, gata să întrerupă de fiecare dată întregul. Acest hoț, nepedepsit nici acum, își face orice veac și își decide clipa, precum moartea se autoinvită în viața întregului. Două scrupuloase realități rămăn nepedepsite orice aș face. Timpul și moartea. Ce ciudat, ele rămân fidele… vieții.
A nins peste un “brad boem”, probabil ultimul brad boem al Universității Cluj. L-am cunoscut. Chiar bine. A reușit să aibă în discreție nu numai un aliat ci și un baston al vieții târzii, pășind cu grijă mesianică peste fiecare aruncarea de la margine. Din “colbul Bulgariei” au plecat toate amintirile ce trosnesc astăzi în tribună, unde fiecare spectator caută o “aruncare de la margine”cât mai lungă să-și poată rupe lacrimile plecate spre o centrare ce strigă… gol!
“bradul boem” și-a copilărit copilăria prin trudă. A simțit truda că-i un sprijin spre zăpezile de altădată. În cunoscutul roman “Zăpezile de altădată” se conturează familia, ideea de întreg, și așa am simțit când un “trist semnal sonor” al telefonului mă anunță că a căzut un brad, un brad al boemiei. Acolo, în amintirile mele am întâlnit în fiece clipă “zăpezile de altădată” a “bradului boem” și chiar bonom. Miraculos, acum încerc să-mi împodobesc bradul cu amintiri ce trosnesc cumplit. Cât de murdară e viața și cât de curată o cred.
“Bradul boem” are un umor și o intuiție spectaculoasă. M-a antrenat prin “colbul Bulgariei” și lăsa la finalul fiecărui episod un zâmbet al prezenței. El era acolo, chiar dacă erau între el și el mai mult de o jumătate de secol. Chipul îmi arăta cum încerca să învingă timpul. A reușit de fiecare dată. A știut să-și păstreze neprăfuit tricoul și sandalele ce erau legate în jurul unei glezne firave.
Amintirile au crescut odată cu “bradul boem” și au ajuns acum amintiri “mai cu școală”. Și acum simt “aruncarea lui de la margine”, când încercam cam o dată la un sfert de ceas să mai respir, cum mi-a definit vestiarul Universității Cluj. Vestiarul la “U” era o catedră. Îmi aduc aminte cum mi-am ridicat privirea spre cineva drag “bradului boem” și am văzut în ochi cum încep să trosnească amintiri. Atunci am auzit pentru prima dată liniștea din vestiarul Universității Cluj. Am înțeles că “acolo” era altceva, eram precum jocul cu lapta în orice copilărie și se alegeau echipele. Noi și… restul. “Acolo” în vestiar era… restul. Doar cine a trosnit cu amintiri în vestiar poate să… arunce de la margine spre infinit, din tribună e altceva. E frumos în tribună, dar nu-i… întregul.
“Bradul boem” așeza în fiecare moment al postmodernismului gesturi salvatoare, chiar dacă mârșăvia era într-o ofensivă continuă. Uneori obositoare. Dacă într-o lume a adevărului distanța cea mai scurtă dintre două puncte e linia dreaptă, pentru “bradul boem” era acea distanță puțin diferită pentru că erau trei puncte. Două clasice și “U” Cluj era obligatoriu să facă parte din desenul vieții.
N-a știut să respire fără “vestiarul ce era catedră”, alerga prin “zăpezile de altă dată” desculț spre profunzimea amintirilor ce azi trosnesc.
Ce norocos am fost. M-a numit prieten, dar chiar dacă n-aș fi fost prieten cu “bradul boem” îndrăzneam să-l implor să “arunce de la margine” cel puțin “ideea” de ai fi prieten.
Cât de spectaculos a fost “jocul bradului boem” în istoria Universității Cluj? Lăsați să trosnească amintirile și la rejucarea finalei va marca din nou.
Cu o finețe și o înțelegere demnă de istorie a reușit să aparțină doar întregului. “Bradul boem” n-a lăsat gol vestiarul, a încercat, indiferent de timp și vremuri, să așeze “acea” catedră, ea din păcate a ars, sau au ars-o cei nepricepuți care n-au știut că “acel” mobilier imaginar este spirit academic plimbat prin amfiteatre și terenuri.
Truda și școala au făcut ca azi să trosnească amintirile în mine. Te cânt “bradule boem”, apoi te plâng.
O să caut, așa cum îmi caut și părinții, prin tribună o privire ce mă trimite spre… “zăpezile de altădată.
Gata! A nins peste Remus Câmpean. U rămâne doar la “U”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu