DECEMBRIE, TÂRZIU

Din punct de vedere culinaro-ortodox pe chipul agresatului scrie scurt și mare. Post!

Într-o zonă vizibilă limbajul e trist și ascuns. E un șir de: asta nu, nici asta nu-i voie, asta-i de dulce, ești nebun, pe cine ai văzut făcând așa ceva și alte bariere ce-mi lasă înjurătura tristă în prag. Postul culinaro-curătățitor de fapte negre și furturi albe, e un îndemn la dietă. Mersul devine ușor, silueta zvelta poate atrage amante sau amant, depinde numai de ziua marșului, ce mai dintr-o dată devin mai curat, mai activ!

Mesele pline de afumătură stau ascunse după icoanele făcătoare de minuni și alături de duhul sfânt se plimbă în jurul meu un damf de  fum a lemnului de prun și cireș ce au învelit slănina și jambonul. Privesc icoana cu ochii în lacrimi, de la fum evident, și șoptesc încet, chiar lângă rama icoanei, cuvinte pline de adevăr: ”iartă-mi gândurile ce mărșăluiesc alături de aceste jumări proaspete”. Cerul înghite în sec și-mi înțelege neputința, de aceea mai coboară din podul creștinătății pe un lanț trainic cu inele de cârnaț, o carafă de zeamă de varză alias moare și câteva garnițe pline cu costiță afumată și prăjită. Mă apropii de finalul rugăciunii și înghit în sec cu gândul la țuica din șpaiț.

E decembrie și luna cadourilor îmi transformă liniștea într-un ocean tânăr și agitat. Valuri de reclame și furtuni albastre deschid apetitul spre păcat. Gata, îmi ajunge. Mă dedic postului și tac. Las totul pe seama câinelui. Lui încă-i place uăsul.  El nu știe nici de Moș Crăciun și nici de Moș Gerilă. Fie vorba între noi, dar Moș Gerilă e mai activ! Așa cred.

N-am timp de mine că și aud trei bătăi la ușă. Întreb cu prea multă teamă: cine-i? Precum o galerie agresivă aud, „primiți cu steaua”. Credeam că-i glumă, știam că echipa din ghencea e fecesebistă, dar nici chiar la început de decembrie să vii cu...fecesebeul! Asta-i prea de tot. Tânjesc după copilărie și liniștea lunii decembrie. Decembrie, târziu.

Luminițele de peste tot îmi dă putere și cred că întunericul a plecat să aducă...lumină. Zăpada e în povești și pe coperta lui Walt Disney. Ploile din septembrie s-au mutat în decembrie, iar gerul din februarie e în Piața Victoriei și pe Kiselef cu doi de f.

E decembrie și încă nu-i târziu. E bilanț și post, e rugăciune și statistică. Dă doamne să fie bine, parcă  se aude din tribuna străzii acest îndemn. Curajul a pierit. Regele a murit! E decembrie și tristețea acoperă pârtiile uitate și anii nu se mai întorc.

E post și e rugăciune. E decembrie și n-am timp să exist.

De dincolo și de dincoace de Post, Pilu Ucenicul!

TELECOMANDA

 Acest cuvânt mă fascinează cam de mult timp, dar nu atât de profund precum aş crede. Fascinaţia apare şi dispare cu un ritm de ceas elveţian, manufacturat în China. Ideile, uneori enervant de multe, îşi urmează traseul ca un tramvai modern pe o linie de fier vechi. Totul e prăfuit, ciudat şi previzibil. Mişcările par, doar par, dintr-un film documentar intitulat deloc sugestiv „cum se fabrică o maşină de spălat”. Refuz să cred că se poate pune problema...detergentului. Fals. Nimic mai fals.

Cu înverşunare troiană fără a fi înconjurat de frumuseţi, împins ce-i drept şi de beţia curajului prostesc, mă iau la trântă cu o bucată de plastic, cu formă zveltă, uneori prost colorată, plină de butoane mici, încât buricele degetului îl acoperă tăindu-i răsuflarea, inexistentă dealtfel. Telecomanda. Ea este plasticul atât de nenorocit.

Orice semn din mintea mea (acel spaţiu de 10 % în viziunea celor mai deştepţi decât mine) nu poate transmite un mesaj plin de viaţă. Ea, telecomanda,  rămâne într-o singură poziţie fermă. Capră. Asta în caz că n-aţi găsit răspunsul. Introduce în mine tot ceea are ea mai prost. Nu capra, dragă cititorule, ci telecomanda, nu deveni un obsedat sexual, pentru simplu fapt că ai întâlnit cuvântul capră  într-un text destul de previzibil. Zic.

Duelul între masochist şi prost devine ridicol şi-mi ridică ratingul. Şablonul noului este atât de prăfuit încât mucegaiul, pânza de păianjen şi mirosul se schimbă între ele fără a fi confundate. Ecranul, că el îmi manipulează  gândirea prin cele două mari şi late. Văzul și auzul. Ele propun meniuri cu gust mascat şi periculos, ca-n bucătăria franţuzească, meniuri ce uneori le înghit uitând de obligaţia celor ”doi litri de lichide”. Că-n fiecare zi, că-n fiecare an, habar n-am.

„Vax-albina crema puca”  că altminteri nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă, atât de rar, sub mileul şi peştele din sticlă. Guralivi şi guralive, nespălaţi şi nespălate asta dacă e un eveniment social la margine de... mileniu. Înverşunarea dintre mine cu plastic şi mine fără plastic! Parol!

În prima parte, par distant faţă de plastic şi amăgit de mişcare, de fapt aceeaşi mişcare, a pământului faţă de soare şi devin...poluat. Cianurile curg şi ce e trist, e că timpul, nebăgat în seamă nici de plastic şi nici de mileu, participă şi el. Dintr-o dată sînt trei puncte de sprijin şi fizica spune: ajung! Timp – Indiferenţă – Implicare.  Devin un om mic cu limbă moale, gesturi fade, poziţie...animalică dar domestică, dar-ar în ea de capră. Muşcat în mod vizibil de multi-culturalism recurg la un truc, înfipt în comportamentul omului-şobolan.

Ninge și telecomanda mi-e inutilă. Ne mai...citim în curând.

De dincolo și de dincoace de ecran...Pilu Baterie.

URIAȘII MOR?

Niciodată.  Asta dacă răspund obraznic și împins de ura despărțirii.

Stau lipit cu fața de geamul tramvaiului ce mă duce spre nicăieri. Aud un glas acoperit de copilărie și plecând din el întrebări a căror răspunsuri îmi lăsă obstacole-n gât și ochii umezi. Era un puști ce-și asalta bunicul cu întrebări normale dar învelite în moralitate. Lângă ei, o tricicletă îngrijită, semn că bunicul își ducea nepoțelul în parc. Gege e numele nepotului, iar bunicul era ”tata mare”.

M-am așezat... să ascult dialogul, mi-e teamă de ko în picioare.

De aici pleacă povestea. Uriașii mor? Gege n-are răbdarea împungerii cu răspuns și-l...împunge pe tata mare din nou. Tu apreciezi uriașii? Mă aflam într-o poveste, de fapt la începutul unei povești căreia nu-i simțeam încă prezența.

Gege, tu ce vrei să afli, răspuns la întrebare sau ești nemulțumit că uriașul, acum,  nu deranjează. Am tresărit. Singularul m-a captat. Uriașul! Interesant îmi zic și parcă aș fi vrut să intervin în poveste, dar Gege a început să plângă și să-și aprobe bunicul cu o ușoară mișcare a capului, lăsându-l în pieptul bunicului.

M-am hotărât. Cobor și eu în parc. Gege își ia tricicleta și începe povestea jocului alături de alți camarazi în parc. Eu stau discret la umbra castanului, și-l las pe bunic să-i arate traseele,  apoi intervin încercând să obțin un minim dialog. Las în mâna lui ”tata mare” o întrebare. Ce-i povestea asta cu uriașul? Nu înțeleg? ”tata mare” mă scanează cu două mișcări pe verticală și apoi își oprește ochii direct în ochii mei, răspunzând cu o întrebare: ”ești capabil  să suporți adevărul?”  N-am făcut niciun gest,  ba din contră am încercat să-mi țin respirația. Bunicul nu pare, ci este aspru.

Mă invită să ocup loc pe bancă și mă roagă să nu-l întrerup. Îl aprob din ochi și tăcerea mea...fierbe.

Bunicul răspundea la numele de Gheorghe Călin.

Își începe tacticos povestea cu ”dragul meu”...

...zile trecute m-am despărțit de un prieten, a devenit o stea.(nici într-un moment n-a vorbit de el la trecut) Ne știm de două decenii, e drept la început discret și apoi discreția a devenit  un subiect umoristic. Are umor cât o echipă de teatru de comedie și forță cât o țară, dar populată cu oameni. Este un modest prin construcție, el nu știe să spună nu, nici măcar morții. Când sfatul lui nu-i înțeles își mângâie barba precum un înțelept, de fapt așa este. (Gheorghe Călin parcă întinerea în timp ce-și întindea povestea spre mine) Îmi aduc aminte de începutul lui. Este pachetul perfect al tinereții înconjurat de înțelepciune și modestie. Gheroghe Călin sprijint de părinți calcă pentru prima dată pe stadion. Îi tremurau genunchii pentru că știa că va fi campion. Știa. Mai știa că-i puternic, nu problabil cel mai puternic. E U-RI- AȘ! E forță. Gheorghe Călin se apropie de viitorul lui antrenor și-l privește cu satisfacția omului cu cei șapte ani de acasă absolviți. Părinții în jurul lui, iar antrenorul, poate un mucalit, îl interoghează. Tu ai venit cu frații tăi? Gheorghe Călin nu a ezitat și i-a dat răspunsul precum pirueta. ”Mama m-a născut la 14 ani”. N-a continuat, n-a vrut să-i arate tinerețea permanentă, l-a lăsat să înțeleagă că el va fi tânăr în permanență. Așa este și acum.

De aici începe drumul lui Gheorghe Călin spre Înalt. De la tinerețea părinților.

La început a fost munca, apoi muncă și numai muncă. Succesele n-au lipsit. Din micuțul oraș din Transilvania a plecat să arate tuturor ce poate și ce știe să facă un tânăr.

S-a îndrăgostit de o bilă. Da, de o bilă de fier. O mângâia precum o floare și-i recita cum să zboare către succes. Bila îl asculta și îi răsplătea munca, tinerețea și modestia. Da, am uitat și dragostea. Era enervant de puternic. Ca un zâmbet un alt sportiv spune în șoaptă – asta să nu-l deranjeze pe Gheorghe Călin – ”este nașul tuturor”. Simplitatea lui era precum a unui balerin. Un uriaș în dans figurativ? Da. Pirueta o desena ca o floare. În locul petalelor era un praf alb, vaza era un disc de beton și tulpina era o sferă perfectă din puf. Mângâia bila iar floarea își deschidea petalele. Calm privea urma lăsată de zborul bilei umplute cu flori. Zâmbea, își mângâia barba și aștepta ca a doua zi să o ia de la capăt.

Își chema prietenii în sală. Acolo era provocarea. Fără oglindă și fără pitici întreba: ”Cine-i mai puternic în țară”? Se luau la întrecere să-i arate lui Gheroghe Călin că... dar nimic. El a fost, este și va rămâne cel mai puternic. 

Într-o zi, în care Gheroghe Călin vorbea prin munca lui despre orașul mic din Transilvania, sau când vorbea tuturor despre România, un actor s-a apropiat de el. L-a recunoscut pe Uriaș. L-a îmbrățișat. Nu m-am întrebat ce a văzut la Uriașul meu, știam. Muncă, modestie, speranță, eleganță, umor, simplitate, bun simț, forță. Mă opresc aici.

Uriașul meu acum tace.

Au tăcut și șobolanii. Într-o zi de iunie când Uriașul meu a tăcut, șobolanii ce se înghesuiau să-și facă o poză lângă un campion au tăcut. Au tăcut și instituțiile. Rușine! Din respect pentru Uriașul meu tac, dar atunci când vă întâlnesc vă scuip între ochi. De ce? Pentru că vă cunosc.

Bunicul se ridică și-mi face un semn arătând spre nepot. Îl duc la atletism. Nu acceptă întrebarea mea și-mi dă o încheiere de poveste. Nepotul meu vrea să se facă Gușet!

L-am îmbrățișat pe bunic și am plecat din parc spre un tramvai. Orice tramvai.