CATEDRA ”U”

 Despre Universitatea Cluj s-a scris și se va mai scrie. Acest text nu se referă la calitatea “scrisului” nici la “esențe” sau alte date ce-și au locul la statistică, este pur și simplu un text despre ceea ce înseamnă pentru mine - pe axa: ieri, azi și mâine - “catedra Universitatea Cluj” numită pe numele de alint “U”.

Plec cu o mică “buclă” în acest text. Eu nu mă pot numi niciodată un suporter complet al Universității Cluj, eu aparțin purității copilăriei. Acolo în copilăria mea am cunoscut o “catedră” mult mai mică, construită într-un oraș mic dar cu oameni… mari. Acolo, în copilăria prăfuită de asfaltul vremurilor am întâlnit și auzit, la cele câteva secții ale clubului, îndemnul clasic “Hai, Sîrma!”. Fotbalul, boxul, popicele și tenisul de câmp erau bucuria copilăriei mele și refugiul adulților (celor ce nu mergeau la biserică 🤣)

Anii au început să fie bifați și ajutat de părinții mei, în special de tatăl meu, am început să cunosc...o altă catedră.

Era o catedră din lemn masiv, sculpturile scoteau în evidență ani de istorie, lângă catedră era un jilț ce-mi provoca imaginația la povești uluitoare.

Emoția era atât de puternică încât frica nu exista. Știam în naivitatea unei copilării “mature” că la această catedră stau dascăli ce-și dăruiesc întregul, simpla mea prezență ajunge să-mi înțeleg rolul de membru al unei ștafete nemuritoare.

Nicio clipă n-am visat că o să-i cunosc pe dascăli în casa copilăriei mele. Discuțiile “celor mari” erau sorbite de mine cu o viteză uluitoare. Eram bățos a doua zi între flăcăi, pe “celebrul rât” din cartierul copilăriei numit… Insula.

Aud și acum poveștile rostite de mine, iar în jurul meu formându-se o mică agora.

Așa m-am întâlnit eu cu Universitatea Cluj. A venit ea la mine acasă. Pare ciudat, dar în cazul meu așa s-a întâmplat. Cititorule nu este o justificare ci un fapt.

E drept că măria sa fotbalul a luat o bucată mare din catedră, dar Universitatea Cluj e mai mult decât… “o bucată mare”.

Anii se răsfoiesc în continuare, dinamica vieții se schimbă și la puțin timp sărbătoare în micul meu oraș. Cred că era cea mai scurtă propoziție cu cea mai încărcată emoție din viața mea.

Vine U!

O asemenea propoziție te dezbracă de orice sentiment și te îmbracă cu cele mai frumoase esențe ale vieții. Limbă, cultură, istorie, cântec, unitate ce mai… dreptul la viață!

Asta înseamnă “U”! Să fii tu!

Eram încolăcit pe piciorul tatălui meu ca vrejul ce aștepta să-i crească floarea. Mica arenă din oraș a fost “cucerită” de ghirișeni și de nelipsita galerie a Universității Cluj. Din spatele piciorului vedeam steaguri “alb și negru” ce-și dansau întreaga istorie. Se cânta. Era viață! Cred că m-am transformat într-un vrej ce dorea să rupă piciorul tatălui meu și să fugă acolo… cu acei “oameni mari cu steaguri”.

În ceea zi am văzut pentru prima dată ce înseamnă să nu ai nuanță și să ai culoare. Amestecul “alb-negru” m-a fascinat.

Tricouri simple albe, șort negru, iar jambierele erau dungate.

De aici a început... întregul.

A fost bucuria mea din interior. Acolo era la loc sigur. Era ca într-un seif. Am încercat să împărtășesc “din aproape în aproape” dar alte idei și alte “capitaliste” erau la… putere. (un prieten m-a înțeles, mult mai târziu. el era cu “Poli” Timișoara)

Distanța de 50 de kilometri n-a fost o barieră pentru mine, dar despre “catedra Universitatea Cluj” totul a început chiar la… catedră.

Am citit tot, dar chiar tot ce s-a publicat despre “U”. În acei ani publicațiile se opreau în… birouri. Mai scăpa câte o… cărticică.

“Catedra Universitatea Cluj” m-a provocat chiar din start. Toate căutările mele referitor la cuvântul “idee” s-au împotmolit. Explicațiile ce le așteptam nu-mi lăsau amprenta pe căutare și evident pe suflet. Mă măcina răspunsul, de fapt mă măcina înțelesul, la întrebarea: “cum poate o echipă să fie o… idee?”

Ștefan Cârjan - “pentru mine, “U” n-a fost numai o echipă de fotbal, ci o idee. O explozie a celei mai frumoase vârste, a studenției. O imagine ce-o voi lua cu mine dincolo”

Parcă aș răsfoi documente lăsate acestei națiuni de istoricul Nicolae Iorga.

Privesc cerul și-l întreb pe Dumnezeu, dacă-i place acest testament de viață. La început nu-l cred. Dumnezeu se rușinează și apoi plânge. Lângă el sar medicii să-l ajute. Dr. Vasici, Dr. Iubu, dr. Luca și dr. Hațieganu. Dumnezeu își revine și privește lumea în alb și negru.

Prof. Gh. Bodea parcă e pistolarul startului: “U” s-a născut și străbate deceniile ca o idee”. Ce este fascinant la Ideea “U? Ideea nu aparține unui punct, e a tuturor.

“Haide, U! Haide, U!

Ești simbolul tinereții studențești.

Haide, U! Tempo U!

Ești simbolul unor inimi românești…”

E superb!

Stau într-o curiozitate continuă și-mi las imaginația să zboare. Dacă n-ar fi fost doar o ștafetă între dr. Vasici și dr. Hațieganu? Dacă ar fi fost contemporani? Atunci cu siguranță… România era o Idee! (dr. Iuliu Hațieganu:”... o generație își aprinde torța la flacăra generației precedente…pe terenurile de jocuri ale universității se pregătește tineretul pentru marele joc al conducerii de stat...”)

S-a dat startul acestei Idei simple, dar cu sacrificii uriașe. Universitatea Daciei Superioare există!

Dacă răsfoiesc (oare a câta oară?) cu grijă, Agora prof. Gh. Bodea (toate întâlnirile cu nea Ghiță au fost memorabile, la unele chiar Dumnezeu se autoinvita)

Cu mulți ani în urmă l-am cunoscut pe dr. Uray Zoltan, fost scrimer al Universității Cluj. Fostul campion îmi vorbea despre “familia” din jurul… “catedrei”. Eleganța sportivă era dansul ce încânta nu numai publicul prezent, era dansul viitoarelor generații. Îmi vorbea cum a preluat ștafeta de la Bela Gurath sr.și rolul ștafetei.

Mi-a desenat un tablou al unui dineu, el era un puști în acea vreme, ce a avut loc la hotelul New York și de ce curcubeul este doar alb și negru.

Încet, încet simt greutatea cuvintelor lăsate spre nemurire de Ștefan Cârjan. Dacă-mi localizez într-un fișier “ocupația de student” a echipei de fotbal plecată la Arad mă plimb între Facultățile de Drept și de Medicină. Nu e un reproș actualei generații, dar nu pot remarca următorul fapt. Azi sînt, și nu puțini, analfabeți la propriu, ce au permis de conducere. Deci și prin urmare “oricine” poate juca azi fotbal. Revin la Ideea U.

Ani se răsfoiesc în continuare. Ideea “U” avea și are sensibilitate a… amprentei. Este unică. “Catedra Universității Cluj” nu-mi lasă timp rătăcit și nelămurit în istoria timpului. Acoperă tot.

Astăzi e greu să vorbesc despre suveranitate și identitate națională, doar am scris cu puțin timp în urmă despre… șoferii moderni, aceste atitudini se distrug prin metode postmoderne.

Uite, pentru tine cititorule fac un exercițiu. Cum este perceput azi de “stradă” următorul text:

“... educația fizică în statul modern are ca obiectiv pe omul sănătos și de caracter pe care vrea să-l transforme în omul cetățean, gata de a subordona interesele sale personale intereselor generale…”

Te ascult…

Vezi, chiar și tu ești ezitant. Apropo, cuvintele aparțin academicianului Iuliu Hațieganu.

Cele 90 de minute de încolăcire pe piciorul tatălui meu se apropie de final. Acolo, pe tăpșanul (cuvântul l-am împurumutat de la nea Ghiță) de lângă tabela de scor (probabil cea mai mare din România la acea vreme, dar și gazonul era impecabil) suporterii Universității Cluj cântau. Grafica era fascinantă. Totul era ca un… film american.

Un instict mă face să-l provoc pe tata la un dialog scurt:

-      Tată, noi de ce nu cântăm (noi fiind Sârma🤣🤣🤣)?

-      Cântăm, dar sîntem puțini.

Privesc tot ce mișcă în jurul meu și îmi dau seama, indiferent de vârstă, că acel grup este a 20-a parte din tot publicul.

-      Nu se poate, noi sîntem mult mai mulți.

-      Da fiule, ai dreptate, dar ei sînt… uniți.

Hopa, aici e chestia. Nu tot ce e mult și mare e și bun! Lucrăm cu esențe. Cam asta a spus și academicianul Hațieganu.

Suportul “unității” a fost tema de  casă pe drumul de întoarcere. Tata mi-a povestit ce și cum. Mă străduiam să-mi reamintesc, aveam șapte ani, cum îmi arăta “unitatea” în explicațiile probabil celui mai mare fotbalist al Universității Cluj. Era “chestie” simplă precum un dribling. Mă ținea de o mână și-mi “arăta” cum nimeni nu poate să pătrundă printre mâinile noastre împreunate. Apropo, ghiozdanul clasei întâi (o chestie uriașă de piele ca de șorț de sudură) îl aveam de la El.

Universitatea Cluj este istoria limbii române.

Universitatea Cluj ești tu, nu este doar un meci de baschet (”U” - Primigi Vicenza).

Universitatea Cluj este cuvântul rostit, nu doar un simplu asalt a lui Zoltan Uray.

Universitatea Cluj este cuvântul scris, nu doar operele prof. Gh. Bodea.

Universitatea Cluj este cântec, nu doar primul căpitan al echipei naționalei de fotbal. Aurel Guga.

Universitatea Cluj este nemurire, nu doar ”capacul” lui Horia Demian.

Universitatea Cluj este răspuns, nu doar...”catedră”.

Universitatea Cluj este viață, nu doar academician dr. Iuliu Hațieganu.

Universitatea Cluj nu este doar bejenie ci este o IDEE.

Cu acest rând pun punct brusc bucuriei mele din… interior.

ps

despre exterior zilele următoare.

ps 2

asta mi-am dăruit-o mai demult când îmi era… sete de “U”.

”Mi-e dor de U”

15 noiembrie 2013 (au trecut cei țapte ani de... acasă ) http://povestilelupilu.blogspot.com/2013/11/mi-e-dor-de-u.html