CLEPSIDRA

Trei decenii și un an. S-au răsfoit ca printr-un miracol. Miracolul... ”dăruit” nici nu știu cum să-l cuprind. Uneori mă întreb, fără să-mi recunosc curiozitatea, de ce mie și nu... ție?

Trei decenii și un an. Dacă mi-aș număra fiecare clipă (n.n. – clipa este unitatea de măsură a tuturor, mai puțin a timpului) ce-am irosit-o, reproșurile ar ucide tot ce-i viu în trupul meu... mort.

Trei decenii și un an. Au fost ieri.

Trei decenii și un an. Au fost... mâine.

Trei decenii și un an. Azi!

Nici Dumnezeu nu are putere sau influență în fața timpului. El (Dumnezeu) e bine și e sigur de eternitatea Lui, iar el (timpul) cel mai mare hoț, rămâne nepedepsit în... eternitatea Lui.

Azi sînt o balanță într-un echilibru perfect. Tot ce a fost este egal cu tot ceea ce n-a... fost, caraghiosul post-comunism este egal cu pRost-comunismul epocii de aur ruginit. Postcomunismul este egal, de fapt ”este mai egal” cu pRostcomunismul.

Dacă (ciudat început de propoziție cu acest ”dacă”) aș căuta în pontajul postcomunismului prezența voi descoperi o absență motivată. A fost ziua în care am visat să exist. Doar o zi. O singură zi! O zi minus trei decenii și un an egal timp ce nu-mi aparține.

Comunismul a fost un eșec! (folosește intonație corectă).

Comunismul a fost un eșec? (folosește intonație corectă).

Între cele ”două” interpretări teatrale am dansat și cântat... ”Internaționala”. E un balet bazat pe construcția unei clădiri cu târnaț și verandă și cam atât. Sînt un ”decrețel” (decretul 770), dar îmi place să cred că ”apariția” mea n-a fost influențată de aberația dobitocului ce este (?!) regretat astăzi. Acel decret astăzi produce fapte. Faptele sînt precum omul. Imperfecte.

Curiozitatea mea este o dilemă. Oare este o dilemă etică? Habar n-am. Știu că în lipsa memoriei istorice distrug identitatea, dar mă refugiez în rezolvări ”clasice”. Una este pe buza memoriei rapide – ”... las-o că merge și așa...”.

Uite ”așa” sînt tot AICI! De fapt tot ACOLO! Sînt în același loc, totul se mișcă, mai puțin eu, timpul și Dumnezeu. Atenție! Persoana, reperul.  

Îmi privesc ochii și mă întreb, unde am greșit. E clar există greșeală.

N-a fost nicio alianță între memorie, spațiul politic, biserică, societatea civilă și spațiul economic. Mascarada și manipularea a desenat o alianță fără conținut. Materialismul științific în societatea socialistă multilateral dezvoltată ”de atunci” este opusă și ”perfect identică” (?!) cu societatea post-comunistă. Cu alte cuvinte cititorule, eu îți spun domn, dar noi sîntem în continuare... tovarăși. E simplu.

Surprinzătoarea tăcere a societății civile. Aici mă refer la societatea civilă unde există morală istorică și nu numai. ”Jegojismele” nu mă interesează. Ce văd eu acum este o prefață a morții în capitalism și nimic altceva. Sînt beneficiarul unei amnezii. Ciudat.

Oare am avut nevoie de individul ce mi-a comunicat în timpul evenimentelor din - Decembrie 1989 – manipulând cu bună știință ”telespectatorul comod al revoluției”, anesteziat de șocul libertății,  crezând (atunci) în suportul peștelui de sticlă? De ce am greșit atunci?

Memorez dintr-o memorie (încă) validă, mizeriile gândite de ”individ și echipa salavatoare” mascați într-o denumire generică de – frontul salvării naționale -: ”... întreaga putere de stat este preluată de frontul salvării naționale, lui i se vor subordona consiliul militar superior, care coordonează... (tot ce înseamnă armată)... toate îți vor continua activitatea și se vor subordona frontului salvării naționale... în teritoriu se vor constitui consilii județene ... (bla, bla, bla...) ca organe ale puterii locale,... preluați puterea...., miliția să asigure ordinea publică... organizarea de alegeri libere în aprilie...”

Au urmat alți domnitori și alte discursuri. Parcă unul mai dezamăgitor ca altul. Pe unul l-a învins sistemul, iar altul s-a jucat cu sistemul. Pe actualul îl joacă sistemul.

Trei decenii și un an. Am răsfoit timp și soare. Da, a fost și soare. În postmodernism am fost atins de Cer. Există! Pentru mine există viitor. Și asta contează.

Dacă aș fi vector, pare-mi-se că doar direcția există. Încă nu mi-am (ne-am) asumat originea și sensul. Este ca o colaborare generică dintre un animal mare și un animal mic, la început chiar am crezut că animalul e... om, dar timpul mi-a demonstrat și arătat... flora omului. Acest duel neserios produce și azi ”reușite”. Aceste ”reușite” ajungând chiar și-n instituția vitală a acestei nații. E inadmisibil! Cu alte cuvinte am supraviețuit în comunism, supraviețuiesc și-n pRost-comunism, dar nu acesta este sensul (apropo de vector) originii destinului meu. Eu - cred că - am un destin. Sensul dăruit de Creator este distrus de ”aceste produse umane ale postmodernismului”. Omul politic este identic cu omul economic și omul social. Alianța celor trei este invizibilă și lipsită de încredere. Alianțele false sînt realizate de oameni... falși. Ce să fiu? Om? Animal? Plantă? Oare îmi găsesc... vectorul?

Simt și văd multă mizerie. Astăzi agresivitatea murdară prinde contur și poziții decizionale.

Hm, devin rasist când folosesc umbrela pe o ploaie și sunetul primăverii devine confuz, pare bruiat de compoziții proaste și lipsite de muzicalitate. Ce mai, compozitorii sînt proști și nesimțiți.

Nulitățile devin forme. Au contur. Reacționează la comenzile păpușarilor. Alternanța puterii e jocul de table propus publicului. Zarul sferic! Același timp și spațiu. Diferă doar ””cutiile de tablă”, ”locația” și ”prețul”. Tactica e monotonă, previzibilă și preluată. Arbitrii sînt rasiști, lipsiți de identitate în amestec cu suveranitate. În tribună informatorii trimit știri. Nepublicul acceptă știrile. Nu mai există rezitență ideologică. Banii... ”e totul”. Nicio intervenție geo-strategică. Aceiași vecini. Încă. Sînt întreg, dar nu pentru mult timp... modern. Aștept regionalizarea promisă pe ascuns și în secret. Sînt orb cu vedere îngustă. Simt, deci exist!

Trei decenii și un an.

Închid ochii și plâng. N-am puterea nici unui gest față de cei ce mi-au dat posibilitatea să exist, să scriu, să gândesc.

Vorbesc, scriu și plâng.

Îmi iubesc soția. Îmi iubesc fiul.

Trei decenii și un an.

Oare voi trăi să plâng și să-mi țin în brațe un viitor de care să nu-mi fie rușine?

Da. Am greșit!

 

 

ZIUA MEA și ZIUA TA

motto:

“Pieri din mintea mea!

Revino-mi în inimă!”

Nichita Stănescu

74.

74 de ce?

74 de ani.

Au trecut dar au și lăsat (și lasă) amprenta timpului pentru fiecare individ și urmașii lui, fără nicio remușcare. Timpul, în acest caz pare să fii fost un cal troian, al cărui galop n-a existat niciodată. Timpul n-a fost nici “o arcă a lui Noe” să salveze de la înecul dorit (?!) rămășițele acestei nații. Timpul n-a fost nici un scurt circuit de reașezare a nației spre traseul luminii. Timpul n-a fost nici câmpul “genezei” de amestec ciudat dintre om, fruct și Dumnezeu ci a lăsat ca orice ticăit să “tacă” în favoarea lui.

Îmi reamintesc de Eugen Ionesco, atât de necunoscut de nația mea (e o părere apreciatule cititor, e o emoției din interior spre “interior”, de aceea cred și suțin că Eugen Ionesco a fost și rămâne, alături de Nichita Stănescu, scânduri din “arca lui Noe” ce a încercat să “vâslească” spre malul moralității limba română și istoria tuturor românilor) când lăsa în libertatea lui dreptul la libertate și gândire.

Hm, revăd textul din mesajul lui Constantin Noica către Alexandru Condeescu, aflați într-un duel filosofic despre poezia stănesciană, rămas fără explicație și înțeles de necuvintele limbii române văzute, doar, de Nichita Stănescu:

“... n-ai să vii și n-ai să morți / n-ai să șapte între șorți…” sau “... frunză verde de albastru / mă doare un cal măiastru…”.

Timpul a ticăit 74 de ani, mai puțin ca viața părinților mei, deci a ticăit… o viață. Pendulul și-a văzut de mișcarea lui, la fel și oamenii. Orele au fost identice și repetabile, la fel și oamenii. Secundele au aparținut minciunii, la fel și oamenii. 

Dacă în “epoca de aur” era o vorbă la mesele de duminică și nu numai - nici o masă fără pește - minciuna s-a răsucit în propoziție până a devenit adevăr. Acest adevăr va pluti și duminică.

Dacă în noiembrie 1946 jaful a fost recunoscut după un secol (fără un sfert din el), la fel se întâmplă și acum. 

Atunci rezultatele s-au văzut a “doua zi”. Le reamintesc pentru… tinerețea timpului, așa cum îți place cititorule cu două puncte și liniuță de la capăt:

• arestarea liderilor politici ai partidelor democratice;

• șantajarea regelui; (și ce a urmat)

• interzicerea bisericii Unite cu Roma;

• implementarea proiectului de sovietizare;

• organizarea României moderne.

în această Românie modernă m-am născut… eu. Tu? În această Românie modernă s-au născut candidații de azi (ieri-azi-mâine). Copiii României moderne aleg.

Alexandru Paleologu, cuprins de emoție, spunea (cred că prin 1993 sau 1994):

“... țara noastră, ca de altfel și celelalte țări din estul Europei au suferit 50 de ani de tiranie comunistă un fenomen de care ne-am dat seama mai târziu, după decembrie 1989 - ne dăm seama și acuma - de o teribilă mutilare a conștiinței și a memoriei… și acesta este un fenomen care se leagă de boala cea mai gravă este amnezia istorică a țării noastre… memoria ne face să știm ce suntem, ori memoria mea de om bătrân îmi reamintește că România este un regat și nu a încetat să fie un regat… noi din decembrie 1947 trăim într-o perpetuă minciună…” 

Duminică pot alege să tai un nod alexandrinian nu doar printr-o atitudine venită, printr-o dospire acumulată firesc, ci pot să-mi întrezăresc istoria pentru viitorul fiului meu și el să fie ștafeta unui cros pe pista unei alte Românii și altei normalități. 

Falsificarea grosolană de atunci se poate repeta? “Faptele de arme” nu mă lasă să răspund pozitiv. 

Ce stranie repetiție aruncată spre mine. Atunci “porția de zahăr” era răsplata “alegerii perfecte”, astăzi… locul de muncă. “România modernă” a evoluat, la fel și locuitorul ei. Modernismul a adus kkvaloare. 

Duminică se poate fura, dar simt că ulciorul nu merge de multe ori la apă, de parcă el merge… singur. 🤣

Un ziarist “rutinat și uns cu multe alifii”, sau pe românește experimentat a scris, repet doar a scris: “... în loc de clinchete, se aud pocniri de bici de la Cotroceni (acolo vine doar moș Gerilă pentru că nu sînt copii) și scrâșneli de măsele, înjurături, plânsete și nemulțumiri de oameni necăliți…” (n.n. Cornel Nistorecu, Cotidianul)

E dimineață și seară din nou, același timp și același… eu. O memorie a minciunii și 74 de ani răsturnați fără nicio jenă. Plec trist spre o numărătoare a minciunii, a neviitorului. Absurdul pare neinstruit în unitatea militară numită simplu România.

Las nemoștenire nimic, dar plâng la propriu, recitind moștenirea lăsată mie și ție de Nichita Stănescu:

“mă las în genunchi, cad pe brânci

te sărut melancolic pe gleznă.

te iau de umăr, mă iei de mijloc,

și solemn intrăm în iarnă.

prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc

o tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă,

murim înghețați.

din nou numai pletele

în primăvară ne-mpodobesc scheletele.”

Să fii iubit cititorule!

ACRITURA

 Vine moși sau moșii? Mai contează… dacă e sau nu? “decât” batista de la rever sau broșa “e vizibile”, nimic nu e de prisos, nici măcar cămara sau șpaițul din vitrina cu ferești deschise..

Orice moș are și o babă sau chiar două, asta numai dacă e un moș… modern. De amantă nici nu poate fi vorba. Moșu… “rade” tot.

Astăzi, adică în ziua alegerilor, aștept ca moșul să nu “mi-o tragă” rău, doar așa ca să pot supraviețui patru ani, până la o nouă rundă de… “tras clapa”.

Nici nu are rost să mă gândesc la “nuielușa” lui moș Nic(u)olae, ea oricum bate, nu atât de rău ca securitatea, și nici profund ca miliția. Cam asta-i dilema mea, duelul amintirilor dintre “rău” și “profund”.

Nu discut despre liste. Alea sînt manipulări scrise ale nuielușei venită dintr-o tradiție pe cale de dispariție.  “roșiile” amenință “gogonelele” că la miazăzi e mai bine. “gogonelele” se sprijină pe alte murături, reuitate și răstamintite dintr-o cămară și un sfert. Ce mai, niște… acrituri. Nu ține… “e legume” proaspete pe… tarabă!

Dacă mă ia cu amețeală după patru ani de alcool, musai o acritură de moș Nicolae. Nu vreau să vomit (încă) patru ani. Cine naiba m-a împins spre alcool? Cine? Plăcerea de a fi “turmentat” stimabile cititor.

Doresc să-mi găsesc ghetuța (nu am număr mare, deci rămân la ghetuță) plină de dulciuri cu dobânzi mici, o pereche de mănuși fără amprenta răspunderii și un tricou pătat cu vaccin la 40 de grade volum alcool să-mi amorțească amintirile. Asta în ghetuța stângă, pentru că de acolo vin promisiunile, în ghetuța dreaptă vreau să văd hârtii cu demisii, pentru că de acolo vine... prostia. Apropo, tvr hd mai emite? Aceasta este o întrebare profundă, apropo de introducere și chiar nu glumesc. (membrii comisiei de cultură din 2012… “se știe”😂). Mai vreau în gheata dreaptă și două cutii, câte una pentru fiecare picior, albastre și goale. În cutii pot să-mi las șosetele murdare. De ce albastre? Dacă sînt verzi distrug ecologia și poate se autosesizează boierul minoritar, altul decât cel majoritar și cere vreo autonomie a bisericii ortodoxe față de… biserica ortodoxă! Chiar exagerat de înaltul Teodosie face sângerete de Ignat sau doar o tobă cu șorici și urechi? 

Dulciurile cu dobândă mică să nu conțină zahăr, am diabet, să aibă doar folie de plastic bio. Fostul marinar și nevânzător de flotă își ia în serios rolul de “sufleor” și caută să arunce replicile actorilor din primplan. Fals. Replicile sînt fade, lipsite de conținut, marinarul s-a înecat în propriul text. M-am săturat de piese anoste cu actori de kkt. Ce să-mi “așeze” în ghetuță foștii premieri? Poate cinci neveste, altul probabil câteva teze necorectate. Gata moșule, m-am lămurit de “acriturile” tale din cămara… viitorului meu. Mă p...ș pe fiecare borcan în parte. 

 

M-am săturat de murături, trec pe alcool. Mă îmbăt, de fapt mă fac “muci” și pot merge cu pieptul scos spre “șpaiț”, deschid ușa, privesc atent să nu cadă niciun borcan, le destup pe toate, reprivesc totul și-mi “stropesc” propriile murături. Le astup și merg țanțoș spre piețele deschise!

Hai la acrituri!

Apropo, chiar merită să-l aștept pe moș Nicolae cu ghetele curate?

Cititorule să ai parte de ce simți, dar și de ce meriți.

Ne mai “citim” de moș Crăciun, dar sper să dispară... murăturile!

CATEDRA ”U”

 Despre Universitatea Cluj s-a scris și se va mai scrie. Acest text nu se referă la calitatea “scrisului” nici la “esențe” sau alte date ce-și au locul la statistică, este pur și simplu un text despre ceea ce înseamnă pentru mine - pe axa: ieri, azi și mâine - “catedra Universitatea Cluj” numită pe numele de alint “U”.

Plec cu o mică “buclă” în acest text. Eu nu mă pot numi niciodată un suporter complet al Universității Cluj, eu aparțin purității copilăriei. Acolo în copilăria mea am cunoscut o “catedră” mult mai mică, construită într-un oraș mic dar cu oameni… mari. Acolo, în copilăria prăfuită de asfaltul vremurilor am întâlnit și auzit, la cele câteva secții ale clubului, îndemnul clasic “Hai, Sîrma!”. Fotbalul, boxul, popicele și tenisul de câmp erau bucuria copilăriei mele și refugiul adulților (celor ce nu mergeau la biserică 🤣)

Anii au început să fie bifați și ajutat de părinții mei, în special de tatăl meu, am început să cunosc...o altă catedră.

Era o catedră din lemn masiv, sculpturile scoteau în evidență ani de istorie, lângă catedră era un jilț ce-mi provoca imaginația la povești uluitoare.

Emoția era atât de puternică încât frica nu exista. Știam în naivitatea unei copilării “mature” că la această catedră stau dascăli ce-și dăruiesc întregul, simpla mea prezență ajunge să-mi înțeleg rolul de membru al unei ștafete nemuritoare.

Nicio clipă n-am visat că o să-i cunosc pe dascăli în casa copilăriei mele. Discuțiile “celor mari” erau sorbite de mine cu o viteză uluitoare. Eram bățos a doua zi între flăcăi, pe “celebrul rât” din cartierul copilăriei numit… Insula.

Aud și acum poveștile rostite de mine, iar în jurul meu formându-se o mică agora.

Așa m-am întâlnit eu cu Universitatea Cluj. A venit ea la mine acasă. Pare ciudat, dar în cazul meu așa s-a întâmplat. Cititorule nu este o justificare ci un fapt.

E drept că măria sa fotbalul a luat o bucată mare din catedră, dar Universitatea Cluj e mai mult decât… “o bucată mare”.

Anii se răsfoiesc în continuare, dinamica vieții se schimbă și la puțin timp sărbătoare în micul meu oraș. Cred că era cea mai scurtă propoziție cu cea mai încărcată emoție din viața mea.

Vine U!

O asemenea propoziție te dezbracă de orice sentiment și te îmbracă cu cele mai frumoase esențe ale vieții. Limbă, cultură, istorie, cântec, unitate ce mai… dreptul la viață!

Asta înseamnă “U”! Să fii tu!

Eram încolăcit pe piciorul tatălui meu ca vrejul ce aștepta să-i crească floarea. Mica arenă din oraș a fost “cucerită” de ghirișeni și de nelipsita galerie a Universității Cluj. Din spatele piciorului vedeam steaguri “alb și negru” ce-și dansau întreaga istorie. Se cânta. Era viață! Cred că m-am transformat într-un vrej ce dorea să rupă piciorul tatălui meu și să fugă acolo… cu acei “oameni mari cu steaguri”.

În ceea zi am văzut pentru prima dată ce înseamnă să nu ai nuanță și să ai culoare. Amestecul “alb-negru” m-a fascinat.

Tricouri simple albe, șort negru, iar jambierele erau dungate.

De aici a început... întregul.

A fost bucuria mea din interior. Acolo era la loc sigur. Era ca într-un seif. Am încercat să împărtășesc “din aproape în aproape” dar alte idei și alte “capitaliste” erau la… putere. (un prieten m-a înțeles, mult mai târziu. el era cu “Poli” Timișoara)

Distanța de 50 de kilometri n-a fost o barieră pentru mine, dar despre “catedra Universitatea Cluj” totul a început chiar la… catedră.

Am citit tot, dar chiar tot ce s-a publicat despre “U”. În acei ani publicațiile se opreau în… birouri. Mai scăpa câte o… cărticică.

“Catedra Universitatea Cluj” m-a provocat chiar din start. Toate căutările mele referitor la cuvântul “idee” s-au împotmolit. Explicațiile ce le așteptam nu-mi lăsau amprenta pe căutare și evident pe suflet. Mă măcina răspunsul, de fapt mă măcina înțelesul, la întrebarea: “cum poate o echipă să fie o… idee?”

Ștefan Cârjan - “pentru mine, “U” n-a fost numai o echipă de fotbal, ci o idee. O explozie a celei mai frumoase vârste, a studenției. O imagine ce-o voi lua cu mine dincolo”

Parcă aș răsfoi documente lăsate acestei națiuni de istoricul Nicolae Iorga.

Privesc cerul și-l întreb pe Dumnezeu, dacă-i place acest testament de viață. La început nu-l cred. Dumnezeu se rușinează și apoi plânge. Lângă el sar medicii să-l ajute. Dr. Vasici, Dr. Iubu, dr. Luca și dr. Hațieganu. Dumnezeu își revine și privește lumea în alb și negru.

Prof. Gh. Bodea parcă e pistolarul startului: “U” s-a născut și străbate deceniile ca o idee”. Ce este fascinant la Ideea “U? Ideea nu aparține unui punct, e a tuturor.

“Haide, U! Haide, U!

Ești simbolul tinereții studențești.

Haide, U! Tempo U!

Ești simbolul unor inimi românești…”

E superb!

Stau într-o curiozitate continuă și-mi las imaginația să zboare. Dacă n-ar fi fost doar o ștafetă între dr. Vasici și dr. Hațieganu? Dacă ar fi fost contemporani? Atunci cu siguranță… România era o Idee! (dr. Iuliu Hațieganu:”... o generație își aprinde torța la flacăra generației precedente…pe terenurile de jocuri ale universității se pregătește tineretul pentru marele joc al conducerii de stat...”)

S-a dat startul acestei Idei simple, dar cu sacrificii uriașe. Universitatea Daciei Superioare există!

Dacă răsfoiesc (oare a câta oară?) cu grijă, Agora prof. Gh. Bodea (toate întâlnirile cu nea Ghiță au fost memorabile, la unele chiar Dumnezeu se autoinvita)

Cu mulți ani în urmă l-am cunoscut pe dr. Uray Zoltan, fost scrimer al Universității Cluj. Fostul campion îmi vorbea despre “familia” din jurul… “catedrei”. Eleganța sportivă era dansul ce încânta nu numai publicul prezent, era dansul viitoarelor generații. Îmi vorbea cum a preluat ștafeta de la Bela Gurath sr.și rolul ștafetei.

Mi-a desenat un tablou al unui dineu, el era un puști în acea vreme, ce a avut loc la hotelul New York și de ce curcubeul este doar alb și negru.

Încet, încet simt greutatea cuvintelor lăsate spre nemurire de Ștefan Cârjan. Dacă-mi localizez într-un fișier “ocupația de student” a echipei de fotbal plecată la Arad mă plimb între Facultățile de Drept și de Medicină. Nu e un reproș actualei generații, dar nu pot remarca următorul fapt. Azi sînt, și nu puțini, analfabeți la propriu, ce au permis de conducere. Deci și prin urmare “oricine” poate juca azi fotbal. Revin la Ideea U.

Ani se răsfoiesc în continuare. Ideea “U” avea și are sensibilitate a… amprentei. Este unică. “Catedra Universității Cluj” nu-mi lasă timp rătăcit și nelămurit în istoria timpului. Acoperă tot.

Astăzi e greu să vorbesc despre suveranitate și identitate națională, doar am scris cu puțin timp în urmă despre… șoferii moderni, aceste atitudini se distrug prin metode postmoderne.

Uite, pentru tine cititorule fac un exercițiu. Cum este perceput azi de “stradă” următorul text:

“... educația fizică în statul modern are ca obiectiv pe omul sănătos și de caracter pe care vrea să-l transforme în omul cetățean, gata de a subordona interesele sale personale intereselor generale…”

Te ascult…

Vezi, chiar și tu ești ezitant. Apropo, cuvintele aparțin academicianului Iuliu Hațieganu.

Cele 90 de minute de încolăcire pe piciorul tatălui meu se apropie de final. Acolo, pe tăpșanul (cuvântul l-am împurumutat de la nea Ghiță) de lângă tabela de scor (probabil cea mai mare din România la acea vreme, dar și gazonul era impecabil) suporterii Universității Cluj cântau. Grafica era fascinantă. Totul era ca un… film american.

Un instict mă face să-l provoc pe tata la un dialog scurt:

-      Tată, noi de ce nu cântăm (noi fiind Sârma🤣🤣🤣)?

-      Cântăm, dar sîntem puțini.

Privesc tot ce mișcă în jurul meu și îmi dau seama, indiferent de vârstă, că acel grup este a 20-a parte din tot publicul.

-      Nu se poate, noi sîntem mult mai mulți.

-      Da fiule, ai dreptate, dar ei sînt… uniți.

Hopa, aici e chestia. Nu tot ce e mult și mare e și bun! Lucrăm cu esențe. Cam asta a spus și academicianul Hațieganu.

Suportul “unității” a fost tema de  casă pe drumul de întoarcere. Tata mi-a povestit ce și cum. Mă străduiam să-mi reamintesc, aveam șapte ani, cum îmi arăta “unitatea” în explicațiile probabil celui mai mare fotbalist al Universității Cluj. Era “chestie” simplă precum un dribling. Mă ținea de o mână și-mi “arăta” cum nimeni nu poate să pătrundă printre mâinile noastre împreunate. Apropo, ghiozdanul clasei întâi (o chestie uriașă de piele ca de șorț de sudură) îl aveam de la El.

Universitatea Cluj este istoria limbii române.

Universitatea Cluj ești tu, nu este doar un meci de baschet (”U” - Primigi Vicenza).

Universitatea Cluj este cuvântul rostit, nu doar un simplu asalt a lui Zoltan Uray.

Universitatea Cluj este cuvântul scris, nu doar operele prof. Gh. Bodea.

Universitatea Cluj este cântec, nu doar primul căpitan al echipei naționalei de fotbal. Aurel Guga.

Universitatea Cluj este nemurire, nu doar ”capacul” lui Horia Demian.

Universitatea Cluj este răspuns, nu doar...”catedră”.

Universitatea Cluj este viață, nu doar academician dr. Iuliu Hațieganu.

Universitatea Cluj nu este doar bejenie ci este o IDEE.

Cu acest rând pun punct brusc bucuriei mele din… interior.

ps

despre exterior zilele următoare.

ps 2

asta mi-am dăruit-o mai demult când îmi era… sete de “U”.

”Mi-e dor de U”

15 noiembrie 2013 (au trecut cei țapte ani de... acasă ) http://povestilelupilu.blogspot.com/2013/11/mi-e-dor-de-u.html

 

VÂLTOAREA

 Încep acest gând cu o decizie anonimă, venită din Cer, adresată mie și celui curios. Adică, tot mie. Decizia nu e înregistrată și n-are origini, e doar anonimă și clară. Teritoriul meu pare unul înghesuit într-o vâltoare ermetică. Aici forța lui Dumnezeu este învinsă de fiecare dată. Orice decizie aruncată în vâltoarea vieții mele este un succes și locul se afundă cu încă... o decizie. Ciudat, știam că mă raportez metrului și deciziei. Spre capătul vieții mai am doar decizii, metrul și frații lui s-au rupt. Frământarea valurilor nu face altceva decât să-l mânie pe Dumnezeu și să-mi provoace din Cer alte decizii. Scriu cer cu C-mare din respect pentru instituția ce se apropia de cota ”200”. Nu sînt metri, nici decizii. Sînt ani. Doar ani.

Într-o astfel de instituție, sau de fapt dintr-o astfel de instituție se pleacă și... atât. Din Cer, vâltoarea nu se vede. Valurile nu pot arunca valuri până la Cer. Ce pot să fac? Să fiu mic și să aștept o altă decizie. Într-o vâltoare taci. În Cer te faci că... taci. Acolo, în acel cer – de data asta cu c-mic – se nasc hoți moderni, ce pot reinventa haiducia. Alegătorul se... alege, iar alesul e cu... culesul, asta dacă e permisă poezia.

Stau și privesc, imaginar ce-i drept, la comportamentul vâltoarei inițiale. Atunci valurile au început să existe. S-au împins spre malul bucuriei. Scris – citit – viață! Decizii venite din Cer au ajutat grupul aflat în vâltoare. Existau tulburări în vâltoare, dar SCOPUL  era pe termen lung. Anticipau și își doreau (ei cei din Cer) că... viitorul MUSAI să sune bine.

Au trecut anii. Deciziile s-au deteriorat. Situația confuză de pe ultima sută de... ani, n-a adus finișul (parțial) scontat. Viitorul de atunci a fost ucis de un prezent obraznic, dur și incult, dând șansa ca prezentul să devină trecut și acum prezentul să aibă un viitor șubred și nenațional, adică... internațional. Eu nu mai aparțin mie, ci ție, iar tu îmi aparții mie și celui de lângă noi. Te-ai prins?

Deciziile semnate cu roșu atunci, au aceiași culoare și acum. O pisică – și urmașii ei - ce a mâncat doar pește, orice schimbare de meniu îi provoacă greață și moare în scurt timp de... dorul foamei. Dacă aș transforma exemplu într-unul politic, mai pe înțelesul celui din vâltoare, e cum azi un fost comunist este un mare liberal! Fix pix sau kkt cu varză. Nu ține... tovarășe domn. 

Într-o altă vâltoare se poate. Acolo vâltoarea primește decizii din Cer, valurile fac spume la gură și fericirea dă pe afară. Mai zilele trecute în ”cerul nost” am văzut cantitatea de slugărnicie, de cocoșism, de umilință perfidă de tot ce-i mizerabil – fie vorba între noi, de aceea vâltoarea n-are nevoie de detergent – pentru mine. Tu, cititorule, poate accepți – și ai acest drept – jocul trist, dar lasă-mi dreptul de a-l ucide doar prin cuvinte pe cel (cei) ce-mi decide viitorul prost. 

Nu pot să înțeleg și nu accept cum ”o altă întrebare” are acum răspunsurile la bocanc. Mi-e teamă de un șpiț în coaie, că șutul în fund îl aștept demult. Acela e pasul înainte!

Mi-e dor de Paler. Mi-e dor de mine. Mi-e dor de vâltoarea bunicii. Mi-e dor.

Ce prost am fost. Le-am avut și le-am... distrus.

Plâng acum singur, sprijinit pe târnațul amintirilor, privesc dincolo de orizont și nu-mi văd capătul visului. Dau și împing la o parte orice umbră a tristeții venite din viitorul urmașilor mei, încerc ACUM să pornesc o vâltoare a prezentului. Ploile au tăcut. Seceta râde. Trosnesc scândurile.

Vâltoarea tace. A venit seara și recitesc decizia anonimă. Mă întreb de ce. Citesc cu răbdare. Recitesc. Conținutul e trist. Aștep ca deciziile din viitorul Cer bicameral să fie pentru viitor. Aștept cu încredere luna decembrie. Vreau să-i arunc în vâltoare, dar să-i înec. Dacă aș fi ”șăful dascălilor” aș scrie înec cu doi de ”n”, așa pentru... nemurirea prostiei.

Nu uita cititorule că mâine poți să fii tu... în vâltoare!

Hai pa!

MASCA

 Masca. Acest cuvânt l-am despărțit în primele două silabe 🙃 și am descoperit apa caldă. Are doar două silabe. Mas și ca. Acest cuvânt pare să aducă,  dar nu cu protecția așteptată, o pandemie la nivelul “etajului” numită de mine spre disperarea distanței sociale… paranoia mioritico-caragio-burlească. Nu e complicată titulatura, cu puțin exercițiu  chiar și duduia 2vd se desfată.

Masca are rol de a provoca dialogul, chiar dacă în spatele ei monologul își dezmorțește privirea. “Ridică-ți bă masca pe nas” e rugămintea venită din glasul postsocialismului sau postmodernismului mioritico-caragio-burlesc. “bă-ul” e căldura față de aproapele meu, îndepărtat social de un virus fără nicio coroană. Monarhia virusului a apus, acum e un virus pragmatic. Atacă doar Acolo și Dincolo. Eu? Sînt la pierderi colaterale.

Masca aduce siguranță. Prin cele două urechi cicatrizate de “minunile” social-media comportamentul meu devine paranoic-elegant. Nu e un joc de cuvinte ci pur și simplu rezultatul unor operații nechirurgicale și nearitmetice. Dacă pentru un medic succesul profesional este bazat pe tot ceea ce cuprinde cuvântul știință, pentru un politician român ~ suucesul ~ politic este bazat pe tot ceea ce înseamnă… vacanță în timpul școlii. Mizerie și prostie într-un singur trup, cel al politicianului bineînțeles, este un amestec instant spre… succesul pârțului.

Fără nicio mască “politicianul mioritic” mușcă din orice “rahat”, sfârtecându-l ca pe un os cu măduvă, dar fără a ajuta la formarea țesutului osos, pentru că atunci apare… verticalitatea individului.

Masca a intrat și a reușit să devină, după televizor și telefon, un membru devotat a familiei. Ea tace și suportă noi poziții în familia postsocialistă. Are un comportament ciudat atunci când se “așază” în cot. Acolo se manifestă lejer, discreția ei fiind una desenată de șablonul - mă doare-n cot - iar peisajul rămâne în umbră. Masca-cot, pentru că asta-i denumirea actuală, are rolul de a despărți brațul de antebraț. Orice efort - și este uriaș - al medicului este răsturnat printr-o răsucire de braț, ajutat de mască, animalul, pardon de individul cu masca-n cot. Individul n-are cultura morții, privește viața ca pe o propoziție simplă. Distanța pentru individul “mă doare-n cot” este o linie imaginară între două puncte. Viață și moarte. Mă gândesc cum a putut Eugen Ionescu să-l certe pe Dumnezeu, reproșându-i - pe bună dreptate - că nu a construit corect viața. La început trebuia să fie moartea, apoi bucuria de a trăi. Din ceva bun și frumos totul se sfarmă, de ce nu invers, de ce Dumnezeu nu poartă și el masca-n cot? Pe el nu-l dor… coatele? Masca. E prietena mea. Se mulează pe fața mea protejându-mă chiar și de mine. Hop. A căzut! Brusc a ajuns să-mi sprijine maxilarul. Lovit cu o directă de… “mă doare-n cot” 😩îmi ascunde barba. Privirea-mi plânge. Stomatologul sare-n ajutor. Agitație. Zgomot. Sunete de “chestii și ustensile medicale”. Urmează… intervenția. Stop. Pe stradă apare un individ, educat și cu “mâna-n jăb” și plictisit de agitația creată face un semn discret spre masca din… cot. E noul… “trend”. Apropo, nu știu ce înseamnă “trend” dar pare la locul lui în text. Stomatologii se iau în brațe. “Masca-maxilar” e noua poziție de asalt în fața viRușilor. Da, mai sînt cuvinte cu litera mare, dar nu la început!

Eram într-o clinică privată. Mă simt obligat să achit mini-distracția. Stomatologii îmi arată cu gesturi discrete că nu e nevoie. Portofelul mă strigă și încerc să “rezolv” totul. Surpriză! Încă un mod de a-l chema la judecată pe Dumnezeu.

Masca-portofel. E una ce se pliază în șoaptă lângă goliciunea… numerarului. Zgomotul de bănuți n-o distruge. E drept, e ușor plumbuită precum îndemnul lui Bacovia - “...poeți evitați singurătatea / între oameni e viață.”

Masca-portofel e… fără număr, fără număr, de aceea cred că sistemul de implementare a succesului e un veritabil… eșec.

Privesc, sprijinit de paranoia mioritico-caragio-burlească, dreptul meu la viitor. Îl invit pe Dumnezeu la o ședință on-line. El refuză. Împroașcă diferite motive, unele de(s)prinse din schițele lui Băieșu. Tac și privesc spre ucenici. Niciun semn.

Tristețea mă cuprinde.

Copiii în jurul meu plâng. Părinții tac și se supun. Cui? Bună întrebare. Școală e tristă. S-a închis. Masca-cot stă la terasa, încă deschisă pentru că au murit “zăpezile de altădată”, provocând un test măștii-maxilar și portofel. Testul are o singură întrebare. Unde e masca-buzunar?

Jegurile politice râd și bârfesc, chiar se… trabucesc. (trabucesc e un cuvânt… mascat).

Port mască pentru că mi-e frică de viață. Mi-e dor de soare și de poezia lui Bacovia. Mi-e dor de Marin Preda. Mi-e dor de Ciprian Porumbescu. Mi-e dor de școală. Mi-e dor de viață. Viața a murit. A ucis-o o banală… mască.

Să-ți fie rușine dacă te-ai regăsit în acest text.

De dincolo de orice mască, Pilu Debilu.

PLAPUMA COPILARIEI

 Am pierdut (și) cu Austria. Fotbal, pentru că economic, social și moral am pierdut înainte de a începe match-ul. Supărat? De ce aș fi? Am savurat acesată înfrângere printr-un somn profund, învelit cu ”Plapuma Copilăriei”. Grea, lână și albastră! (era de altă culoare, pe care nici n-o pot scrie). Albastru îl simt mai liber, culoarea dă ușurința mișcării sub... așternut.

De ce am pierdut? ”Mi-am scris” zilele trecute într-un pamflet nepamflet (https://povestilelupilu.blogspot.com/2020/10/sa-fie-bine-ca-sa-nu-fie-rau) o  parte din interiorul meu și al nimănui. Cum să fiu supărat când văd că limba română începe să moară? De ce să fiu supărat când prostia se întinde peste mine fără să fac nimic? De ce să strig când totul în jurul meu tace? De ce să fac când pot să... fur? De ce?

Cred că mi-am furat în fiecare zi o secundă din adevăr. Dacă fug spre o banală aritmetică și aflu că-n 53 de ani au fost și vreo treisprezece ani bisecți, totul e simplu și înmulțit cu 365, dar și 366, de zile ajung pe la vreo douăzeci de mii de zile. Ce zici prietene virtual și cititor de douăzeci de mii de secunde de adevăr pe zi!!! Aproape cinci sute de mii de ore de adevăr. Același adevăr. E unic! Dar secundele? Cum s-ar așeza ele în viața ta și a mea? Oare atunci ce-am face sub plapuma... amintirilor? Am plânge că ne-a învins Austria, de data asta la fotbal, pentru că OMV-ul e alt ”adevăr” și-l vorbim într-o altă poveste. Cu prinți și hoți, cu prințese și interse. Rămân la cele douăzeci de mii de clipe de adevăr.

Să plec capul să-mi scot un vis? ”Plapuma Copilăriei” este un scut în acest vis. În ultimile trei decenii (obositor de multe date fixe) am dormit profund, ca aseară de fapt. Mă trezesc și dorm în continuarea... somnului. Ce amestec ciudat. Emoție și statistică. Trei decenii de somn, de fapt cinci decenii de somn cu cinci sute de mii de ore de adevăr. Ce operație aritmetică se întâmplă în timpul somnului meu? Chiar n-aș vrea să fiu... Mirel Rădoi. 

Zilele trecute l-am văzut pe tătăl fotbalistului selecționat făcând comparații, analizând strategii și autopropunând. Autopropunând? Da! Acoperit cu ”Plapuma Copilăriei” adevărul se luptă cu somnul și provoacă un coșmar. Poate două. Ba chiar trei. Și lupta continuă...

Adevărul va provoca câteva coșmaruri în viitorul apropiat. Succesul (!?) din conflictul româno-austriac destabilizează un somn în favoarea... altui somn. Îmi aduc aminte de replica neamțului trecut prin ”somnul acoperit cu (de) Plapuma Copilăriei” adresată unui adormit, sau poate nu, de pe aici – nu mai fă scandal în media, vorbește fața-n față – sau nu-ți spăla plapuma în sat, dute-n ograda ta și dă-i... în cap!

Supărat că m-a învins Austria? Nici pe departe. Eu chiar îmi doresc să declar război acestei nații și apoi să mă cucerească și să-mi deseneze ”somnul acoperit cu (de) Plapuma Copilăriei”.

Mi-e teamă de un alt somn, dar ce este și mai grav și de un alt... adevăr. Mi-e teamă de adevărul... progresului fără identitate, fără suveranitate și fără... ”Plapuma Copilăriei”.

Succesul româno-austriac pare să împroaște cu sânge. Efortul depus în acest duel l-a lăsat pe Mirel Rădoi fără sânge în instalație. Despre ce instalație e vorba habar n-am. Poate ”Dorel” să-mi localizeze instalația și defectul, dar ACUM acest ”Dorel” pare să existe doar în statul paralel. Ha! Ha! Ha! Cred că somnul în cantități uriașe nu face bine organismului. E nevoie de alergare să pună ”sângele din instalație” în mișcare. 

Succesul româno-austriac nu e bilateral cum aș crede. E într-o singură direcție și e spre vest. Ca fondurile. 

Somnul și coșmarul se întâlnesc. ”Plapuma Copilăriei” tace și suportă orice agitație ”a sângelui din instalație”. Nopțile sînt lungi, iar zile numărate. Viitorul bate la ușă. Academiile la fel. Don Corleone, sprijinit de nea Cașchetă și Nașul (arestat și nearestat) fac cărțile. Câștigă cel ce are asul de treflă. Hopa, nu-l are nimeni. Atunci sună telefonul. Nu se aude nimic. Toți tac și... dorm în continuare. Doar ”Dorel” face două-trei schimbări și... instalația funcționează.

M-a învins Austria? Nici vorbă. Îmi aduc aminte, așa din întâmplare, de victoria asupra austriecilor. A fost un ”joc de gleznă” discret desenat de Lucescu și cei 13 tricolori. Atenție. Balaci și Lăcătuș au intrat mai... târziu. Interesantă a fost schimbarea... cea mare. Dar metoda? Azi? Mâine?

Peste ani și ani poate omul va înțelege că dacă (!?) este un bucătar bun nu înseamnă că e și un  grădinar... cel puțin la fel de bun!

M-am plictist de victorii, somn și de ”Plapuma Copilăriei”.