DUNĂREA S-A VĂRSAT ÎN SOMEŞ

Da. Aşa este şi nu cum credeam de atâta timp. Am trecut prin şcoală, chiar şi-n viteză uneori, dar şi pe la orele de geografie. Acolo, doar acolo Dunărea adună tot, de la începutul ei dintr-o Germanie, enervant de disciplinată şi responsabilă. Dunărea a ezitat încă de la început, a profitat de neatenţia a două râuri (n.n Brigach şi Breg) şi cu o lejeritate tipică a unui fluviu pleacă printre oameni şi locuri aproape trei mii de kilometri. Numele pare să impună şi uneori chiar impune, respect. Danubius, mai pe româneşte zeul fluviilor. Cam asta pe scurt din orele de geografie.

În prima parte a lunii aprilie, lucrurile n-au stat precum ştiam, dar cred că şi tu cititorule ştiai că Dunărea e numărul...unu. Fals. Pentru 90 de minute Someşul a fost zeul fluviilor şi a reuşit  ce a reuşit Cristiana Nicolae (regizoarea filmului din 1977 ) în filmul Râul care urcă muntele, să răstoarne tot ce era o rutină plictisitoare.

Someşul, sub acelaşi acoperiş a creatorului, a bătut din palmele-maluri şi neatenţia celui Rece şi Cald l-a făcut să devină SINGURUL SUPORTER AL UNIVERSITĂŢII CLUJ DE LA ORIGINI. El e singurul martor a tot ceea ce a fost. Tu, cititorule, doar pe el îl poţi întreba, el este contemporan cu tine, el a fost la fiecare partidă jucată acasă. Someşul  ştie cum dribla Guga şi peştii îşi încetau orice gând subacvatic când apărea Sfera pe teren. Sepi, pâna la declanşarea atacului, arunca băţul şi se distra cu câţiva păstrăvi (n.n. – în acele vremuri râurile erau...normale).

Gata, vă pot spune despre mii de aminitiri a martorului Someş cu prietenii lui de duminică. Cu cine să încep? Cu Dascălu? Cu Georgescu? Cu nea Fane? Cu Micu? Cu Abrudan? Cu Coracu? Cu Luca? Cu Medrea? N-am loc şi nici Someşul nu poate să curgă atâta timp cât rostesc în scris nume de români. Şi atât.

        Revin la începutul lunii aprilie de prin 2000 şi 13. După ce şi-a făcut de cap pe la cazane, a învârtit turbinele pe la Porţile de Fier , obosită Dunărea s-a lăsat inivitată la un vin (n.n. la Cetate, unde Mircea Dinescu poate să fie o gazdă bună). N-a zăbovit, a dat bună seara şi s-a...scurs spre...Giurgiu. La tribuna I Dunărea, la tribuna a II-a Someşul. Bulgarii se uitau cu ochii mari, chiar mai mari decât castraveţii lor atât de bine...promovaţi.

        Echipele intră pe teren. Manualul de geografie rămâne la „Solo” spre disperarea lui Hossu şi a profesoarei de matematică. Nu ştiu ce mă face să cred că nici Hossu şi nici „Solo” n-au excelat la orele de...geografie,

Începe meciul, poate cel mai ciudat, dacă aş ţine cont de...stabilitatea financiară. Uneori mor de ciudă că Ioan Nicolae nu are lângă el un Limoniu, că în trei mişcări şi două reluări din numărul unu în Forbes România poate să ajungă pe o pagină din Făclia căutată de săraci pentru...dar mai bine nu.

        Meciul. La fel ca la Braşov. Primul sfert şi neputinţa. Apoi începe construcţia: cărămidă cu cărămidă fără vreun ritm anume. Sclipirile aduc victoria şi seriozitatea garantează punctul. Pe malul Dunării, Someşul a avut...sclipiri. Borza a lovit primul şi Dunărea a început să fie mai mică. Câteva răutăţi, beri (pe malul Someşului acesta e termenul...stâlpului) şi punctele se adună.

Valurile Dunării sînt mici, peştii se agită, nimic din strălucirea ei nu atrage suporteri. Someşul e în delir, înghite într-o clipă Dunărea şi arată celor mici că se poate. Ganea începe să fie curtat de Gigi sau de Gavrilescu (n.n. un fel de creator la Oltchim) şi faţa atât de rigidă pare a şti să zâmbească. E drept, Ganea e un tip ciudat şi va rămâne aşa. Sângele hierbe în el de aceea nu cred că va ajunge sus în lumea marilor antrenori, dar cred că ştie ce munceşte. Îl citez în scris pe surprinzătorul Ganea - "de fapt, nu fac nimic extraordinar, eu le cer doar să joace pe calităţile pe care le au ei. Rezultatele astea reprezintă munca mea şi munca jucătorilor..”. – să ştii că tot ceea ce se întâmplă la „U” Cluj totul este extraordinar, chiar şi manualul de geografie ştie asta.

Dunărea pentru o oră şi jumătate a secat. Someşul curge şi e viu.

Dâmboviţa e mică, începe să devină pârâu.

Someşul forţează sâmbătă seara o inundaţie în Ştefan cel Mare. Ganea, învaţă-i să înoate!

        De dincolo şi dincoace de... Arieş, Pilu

ÎNSĂMÂNŢĂRI DE PRIMĂVARĂ

Odată cu venirea primăverii şi a conflictelor politice mai intense dintre cei doi „asociaţi” (n.n. Victoraş şi Crinel) pot să spun, neurlând deloc, că viaţa e mai frumoasă şi coplata în sănătate există. Plecând de la mica introducere, total neispirată şi neavenită în această poveste, dau la o parte neutralitatea din mine şi devin...apolitic.

După isprava „ganezilor” (echipa de fotbal a lui U” Cluj în cazul în care ai fost neispirat cititorule) de pe stadionul Dr. Mircea Luca (în viziunea unora) sau Ion Moina (asta e, sînt conservator) a avut loc o mare partidă de rugby. Cum „iarna nu-i ca vara” şi  „nici gazonul ca blazonul” suprafaţa de joc, după partida de rugby, arată ca-n...realitate. (sînt autobuze pentru...autentificare)

Şi acum ce să facem noi, bănuiesc că se întreabă rugbiştii, e stadionul tuturor, doar sînt bani publici. Stau în poziţia notei patru şi mă gândesc de două ori, dacă aceasta este întrebarea că altminteri continuarea poveştii n-ar mai avea loc.

          Cred că problema „şi noi jucăm, avem dreptul” e mai delicată. Aşa-mi place să cred. Încet, încet unele eşecuri umane îşi bagă coada, interesul şi cei mai grav, influenţa. Ordinea de zi pe unitate este zilnic aceeaşi: „cum să-i distrugem”, apoi participanţii la şedinţa cazonă aduc soluţii pentru involuţia a ce s-a construit cu trudă, sânge (n.n. al doilea război mondial, Sighet, Râmnicu Sărat , Aiud şi exemplele pot continua), tenacitate şi alte atitudini demne de o naţie cu hotare ferme. Până una alta asist şi n-aş crede că sînt singur (aştept adepţi prin comentarii), neputincios la o înjosire continuă a tot ceea ce înseamnă „U”. Da, o simplă vocală. Într-o economie de piaţă exagerat de originală şi cu lacune...mii, arăturile de primăvară se arată. N-au intrat tractoarele bolşevismului, nici secerătoarea coreeană (n.n. de nord), dar avem terenul...numai bun pentru semănat sau dacă nu-i, poate deveni.

          Las la o parte nostalgicul din mine şi mă grăbesc să citesc câteva declaraţii ale unor creaţii politice ce-şi caută locul în viitorul, mai mult sau mai puţin, nesănătos al identităţii...mele. Ho, dar n-ai crezut cititorule că scriu ceva despre tine.

Atenţie, preşedintele cejeului Cluj, un liberal, deci şi prin urmare urmaş, din punct de vedere al gândirii politice a lui Brătianu, mister Uioreanu se lăfăie în faţa mea de alegător (atenţie nu de suporter al Universităţii Cluj, repet de A-LE-GĂ-TOR) cu atitudini de unicitate. Da, unicitate. Doar el a putut da undă verde însămânţărilor de primăvara, altminteri subjugatul, pardon angajatul Raţiu (n.n. Radu Raţiu, administrator „Arena” din Cluj) – citat – „sîntem mulţumiţi de starea gazonului. Poate suporta atât meciurile de fotbal cât şi de rugby” – citat închis. Am câteva nelămuriri...punctate:

1. „sîntem mulţumiţi” – cine...sîntem?
2. „poate suporta” – de ce nu o certitudine: Gazonul suportă!
3. dacă vă pricepeţi atât de bine ce părere aveţi despre declaraţia fermierului Ganea: „am văzut astăzi (n.n. 1 aprilie – fără păcăleală) terenul şi nu arată deloc bine”
4. Asociaţia fermierilor ce plătesc taxe doresc să însămânţeze pe gazon ridichi şi ceapă, pentru că se apropie minivacanţa de 1 Mai – consideraţi că intrăm în concurenţă neloială cu ceapa de ...Pericei şi comisarul european Cioloş ne lasă cu...ridichea-n soare?
5. V-aş mai spune una, dar mi-e teamă că aţi câştigat funcţia prin...concurs (din tribună se aud aplauze)

Cam astea sînt...punctatele. Deocamdată.

          Miza e alta şi e mai...sus. Aici jos, pălmaşii execută şi înghit în sec la şoriciul gros de la etaj, la vinurile albe şi seci, la şampania aburind de rece şi de...calitate. Interesul poartă fesul e o zicală atât de trecută încât nici ani şi nici adevărul din interior nu poate suporta o...realitate. Un prieten-suporter, spunea cu ceva vreme în urmă despre clubul Universitatea Cluj că „am impresia că „U” se va distruge din interior” şi încep să-i dau dreptate, dar până la un punct, chiar dacă acel punct e mic şi se apropie de orizont.

          Poate am fost neispirat în această poveste sau poate sînt subiectiv şi nu dau la o parte ce-am afirmat în scris, dar adevărul uneori nu doare, el...ucide.

          După '89 am crezut în „visul american”, în „disciplina nemţească”, în „bunul simţ”, în multe şi la fel de multe, dar spun în scris că nu pot fi luat de orb şi de prost. Nu aruncaţi în mine cu balonul oval să-mi provocaţi alergarea spre un eseu, când motivele acestei „însămânţări de primăvară” îşi au sămânţa într-un alt plic şi acela sigiliat, deocamdată.

Problema nu e că pe „Ion Moina” se joacă rugby, dezamăgirea e că pe „dr. Mircea Luca” se JOACĂ fotbal.  

Cititorule, hai la stadion, acolo e Istorie! Acolo e trecut şi viitor. Acolo e apă şi foc. Simt că cei ce se joacă de-a „agricultura” îşi vor arăta feţele, abia atunci poţi folosi sapa, hârleţul, coasa sau alte unelte ce distrug în mod natural...buruienile.

De dincolo şi dincoace de răsaduri, Pilu.

COLIVIA

N-am avut niciodată curiozitatea să cotrobăi pentru a-mi satisface nevoile cunoaşterii. De ce şi mai ales pe cine păcăleşte luna...aprilie? Vorba lui badea Gheorghe din hotarele acestei ţări: „dragă, nu ştiu ce-i aia criză, io sînt în criză de când m-am născut”. Gata cu păcăleala, trec spre o poveste pe cât de imaginară pe atât de utilă şi nefolositoare.

          La naiba, după emoţiile din finalul partidei cu a nu ştiu câta echipă a primăriilor din România, n-am ce face şi-mi dau frâu liber imaginaţiei şi întreb: de ce?

Evident că un „răspunzător” mai daugă un „ce” altminteri întrebarea poate fi pusă la...dospit, adică „de ce..ce?”

          Fără să aştept nici un răspuns, plec din lumea nebună într-o lume a...păcălicilor. Aici mă întâlnesc cu un mare păcălici, de fapt un mare...papagal. Mi-e îmi plac papagalii, dar nu cei ce se cred lei şi ei de fapt sînt...fazani. Deci şi prin urmare mă întâlnesc cu un papagal.

Papagalul plin de pene şi în cioc cu vreo două seminţe în plus, răspunde la o întrebare fără ai fi pusă. Citez dintr-o păcăleală clasică: ”fraierii cred că-i bine. Ei...e proşti, n-au cum să...înţelege nimic din valorile actuale, sînt neprofunzi şi dobitoci”. (n.n. greşelile nu sînt greşeli)

Frate, am scuipat în sân, fără a uda sutienul şi plec dezamăgit. Cu capul pe spate şi ochii spre cer, întind braţele pentru a cuprinde mai bine o rugăminte. Doamne pentru o zi, pentru o singură zi, fă să doară prostia şi taie mâna stângă mincinoşilor, apoi lasă-i prin colivie să-i vadă...canarii.

După ce la omul sărac, păcălit, amăgit sau orice alt cuvânt cu însuşiri ce dezamăgesc continuitatea, se trezeşte câte o „sculă” de papagal şi dă cu mucii-n fasole. Îl privesc cu atenţie, pentru că sincer nu mă aşteptam.

Trec peste acest hop şi privesc...matematic singurul tabel ce contează. Clasamentul. Am învins.

Urmează un traseu extern. Cum sîntem obişnuiţi să pierdem doar cu echipele de pe podium, supriza cred că se va numi...Dinamo.

Ganea, nu-i mare sculă de antrenor, dar parcă mişcă rotiţe înţepenite. Ganea nu-i adeptul comunicării, poate sms-ul îl face mai...comunicativ. Comunicarea exagerat de silabisită lasă loc de multe semne de întrebare. N-a fost el o forţă prin şcoală, poate la orele de purtare, altminteri ce să spună Stelea, tuşierii şi papagalii? Nimic, doar să rostească o propoziţie în urma căreia să iei amendă de la cei ce se ocupă cu discriminarea: „aşa-i ganezule”.

Momentele de umor pentru Ganea nu sînt cele de la conferinţa de presă, n-au cum să fie. El, acolo, uneori e supus unor teste de gândire în ansamblu cu răspuns în detaliu. E mult şi pentru mine, şi-l înţeleg, dar asta nu înseamnă că n-are dreptul la mai mult.

          Plec prin parc lipindu-mi talpa de pământul rece. Ce naiba, e aprilie şi cireşele nu sînt coapte. Să se coacă, strig de parcă aş fi domnul Goe în aşteptarea unui tren. O veveriţă îmi face semn că în faţa mea vine un papagal. Ptiu, al naibii. Încă cinci minute de chin.

Papagalul, cel nou, mă freacă într-un dialog ciudat. În timp ce cuvânta inepţii, bazaconii şi multe alte cele scuipa discret printr-o parte a gurii resturi de sămânţă. Papagalul îmi ciripea despre o nouă viziune. Cum cresc noii papagali în colivii de tip vilă, cu piscină la stradă sau cu gratii la fereşti, câte şi mai câte. Mă miram, doar îl ştiam pe...papagal. Părea un...canar cu ceva zile în urmă, când, dintr-o dată el se făleşte că-i papagal. Nu înţeleg, dacă mânânci seminţe eşti papagal fără alt...test de cultură agricolă sau alte pungi ce te cheamă spre ronţăială.

Viziunea lui înciudată nu-i aparţine, evident. Era creată de alt...papagal, dar i-a fost împăturată...lui, papagalului.

Inepţiile erau scurte, dovadă că nu stăpânea recolta, dar ajutată de câteva aberaţii proprii, era ca la el...în colivie. Am reţinut doar propoziţia de la final: „ăsta-i drumul ce musai să-l urmăm” de aici încolo e...neant şi haos. Privesc cerul şi mă întreb, doamne şi am învins numai cu 1 la 0, dacă marca şi „Iuda”?

N-a fost să fie. S-a prins, dar după o jumătate de oră, cel ce nu zâmbeşte. Cei mai puţini tineri vi-l amintiţi pe omul ce nu râde, nu-i aşa? Joseph Frank „Buster” Keaton, e omul ce nu râdea dar avea...umor. A nost n-are umor dar parcă are cojones. Zic.

          Prin coliviile cu papagali văd când tristeţe când amărăciune, dar al naibii să fiu dacă îmi dau seama de rolul acestor atitudini. Aceste atitudini mărunte nu pot ajuta, mai ales acum, o faună atât de rătăcită.

          Ajung acasă, îmi arunc hainele prin cârligele prinse pe un perete şi scot dintr-o cutie o mână de semniţe. Îmi hrănesc pasărea din colivie. Foamea e mare şi flămânzi...există.

          De dincolo şi dincoace de colivie, Pilu.