COLIVIA

N-am avut niciodată curiozitatea să cotrobăi pentru a-mi satisface nevoile cunoaşterii. De ce şi mai ales pe cine păcăleşte luna...aprilie? Vorba lui badea Gheorghe din hotarele acestei ţări: „dragă, nu ştiu ce-i aia criză, io sînt în criză de când m-am născut”. Gata cu păcăleala, trec spre o poveste pe cât de imaginară pe atât de utilă şi nefolositoare.

          La naiba, după emoţiile din finalul partidei cu a nu ştiu câta echipă a primăriilor din România, n-am ce face şi-mi dau frâu liber imaginaţiei şi întreb: de ce?

Evident că un „răspunzător” mai daugă un „ce” altminteri întrebarea poate fi pusă la...dospit, adică „de ce..ce?”

          Fără să aştept nici un răspuns, plec din lumea nebună într-o lume a...păcălicilor. Aici mă întâlnesc cu un mare păcălici, de fapt un mare...papagal. Mi-e îmi plac papagalii, dar nu cei ce se cred lei şi ei de fapt sînt...fazani. Deci şi prin urmare mă întâlnesc cu un papagal.

Papagalul plin de pene şi în cioc cu vreo două seminţe în plus, răspunde la o întrebare fără ai fi pusă. Citez dintr-o păcăleală clasică: ”fraierii cred că-i bine. Ei...e proşti, n-au cum să...înţelege nimic din valorile actuale, sînt neprofunzi şi dobitoci”. (n.n. greşelile nu sînt greşeli)

Frate, am scuipat în sân, fără a uda sutienul şi plec dezamăgit. Cu capul pe spate şi ochii spre cer, întind braţele pentru a cuprinde mai bine o rugăminte. Doamne pentru o zi, pentru o singură zi, fă să doară prostia şi taie mâna stângă mincinoşilor, apoi lasă-i prin colivie să-i vadă...canarii.

După ce la omul sărac, păcălit, amăgit sau orice alt cuvânt cu însuşiri ce dezamăgesc continuitatea, se trezeşte câte o „sculă” de papagal şi dă cu mucii-n fasole. Îl privesc cu atenţie, pentru că sincer nu mă aşteptam.

Trec peste acest hop şi privesc...matematic singurul tabel ce contează. Clasamentul. Am învins.

Urmează un traseu extern. Cum sîntem obişnuiţi să pierdem doar cu echipele de pe podium, supriza cred că se va numi...Dinamo.

Ganea, nu-i mare sculă de antrenor, dar parcă mişcă rotiţe înţepenite. Ganea nu-i adeptul comunicării, poate sms-ul îl face mai...comunicativ. Comunicarea exagerat de silabisită lasă loc de multe semne de întrebare. N-a fost el o forţă prin şcoală, poate la orele de purtare, altminteri ce să spună Stelea, tuşierii şi papagalii? Nimic, doar să rostească o propoziţie în urma căreia să iei amendă de la cei ce se ocupă cu discriminarea: „aşa-i ganezule”.

Momentele de umor pentru Ganea nu sînt cele de la conferinţa de presă, n-au cum să fie. El, acolo, uneori e supus unor teste de gândire în ansamblu cu răspuns în detaliu. E mult şi pentru mine, şi-l înţeleg, dar asta nu înseamnă că n-are dreptul la mai mult.

          Plec prin parc lipindu-mi talpa de pământul rece. Ce naiba, e aprilie şi cireşele nu sînt coapte. Să se coacă, strig de parcă aş fi domnul Goe în aşteptarea unui tren. O veveriţă îmi face semn că în faţa mea vine un papagal. Ptiu, al naibii. Încă cinci minute de chin.

Papagalul, cel nou, mă freacă într-un dialog ciudat. În timp ce cuvânta inepţii, bazaconii şi multe alte cele scuipa discret printr-o parte a gurii resturi de sămânţă. Papagalul îmi ciripea despre o nouă viziune. Cum cresc noii papagali în colivii de tip vilă, cu piscină la stradă sau cu gratii la fereşti, câte şi mai câte. Mă miram, doar îl ştiam pe...papagal. Părea un...canar cu ceva zile în urmă, când, dintr-o dată el se făleşte că-i papagal. Nu înţeleg, dacă mânânci seminţe eşti papagal fără alt...test de cultură agricolă sau alte pungi ce te cheamă spre ronţăială.

Viziunea lui înciudată nu-i aparţine, evident. Era creată de alt...papagal, dar i-a fost împăturată...lui, papagalului.

Inepţiile erau scurte, dovadă că nu stăpânea recolta, dar ajutată de câteva aberaţii proprii, era ca la el...în colivie. Am reţinut doar propoziţia de la final: „ăsta-i drumul ce musai să-l urmăm” de aici încolo e...neant şi haos. Privesc cerul şi mă întreb, doamne şi am învins numai cu 1 la 0, dacă marca şi „Iuda”?

N-a fost să fie. S-a prins, dar după o jumătate de oră, cel ce nu zâmbeşte. Cei mai puţini tineri vi-l amintiţi pe omul ce nu râde, nu-i aşa? Joseph Frank „Buster” Keaton, e omul ce nu râdea dar avea...umor. A nost n-are umor dar parcă are cojones. Zic.

          Prin coliviile cu papagali văd când tristeţe când amărăciune, dar al naibii să fiu dacă îmi dau seama de rolul acestor atitudini. Aceste atitudini mărunte nu pot ajuta, mai ales acum, o faună atât de rătăcită.

          Ajung acasă, îmi arunc hainele prin cârligele prinse pe un perete şi scot dintr-o cutie o mână de semniţe. Îmi hrănesc pasărea din colivie. Foamea e mare şi flămânzi...există.

          De dincolo şi dincoace de colivie, Pilu.