PUR ŞI SIMPLU, NIMIC.

Gata. S-a dus pe sfârlă (cuvânt ce reprezintă...trecutul glorios) anul guvernării Boc cinci, şase sau Boc-pi (constanta matematică, sărbătorită la 14 martie).

Cele bune să se adune, cele rele să se spele, urlă de la capătul tunelului preşedintele-jucător în faţa păpuşarilor (aşa cred că se numesc românii care tac şi se apleacă, păpuşari).

Împins de la spate de cele câteva zile rămase din „20 şi 11 minute” şi cu dorinţa nemăsurată nici măcar de sondajele celui mai bun sociolog din pîsîdî, mă aşez în faţa oglinzii şi o iau pe bucăţi, ca un ardelean, daco-geto-dac-beget.

N-am să fac un bilanţ sau poate două, dar am să stau în continuare în faţa oglinzii şi parcă îl revăd pe B.T. (nu sînt ţigările bulgăreşti) spunînd despre cuplul siamez al opoziţiei învinse, o propoziţie bună de un motto pe un curs de „politică internă” – „Pentru mine Antonescu-Ponta e un cuplu comic, parcă sînt două matrioşti care spun doar suspendarea lui Băsescu şi căderea Guvernului” – păi odată cu dispariţia cupului Stan şi Bran, avem unul care n-a avut început, deci nu va avea nici sfârşit. Crin şi Victor.

Despre Crin, n-am decât cuvinte de laudă. Absenţe în Parlament nu are, deci este de lăudat. N-a supărat pe nimeni, deci este de lăudat. La teveu apare des şi spune acelaşi lucru, deci nu consumă cuvinte, este de lăudat. Lăudat o să fie şi după alegerile de la „20 şi 12”. Atunci se va difuza o emisiune apusă...”care pe care”.

Victoraş, nimic nou pe partea stângă. Cred că de la Ştefan Dobay, n-am mai avut eficienţă pe partea stângă. De Mircea cel învins a scăpat, urmează...Piţurcă. Taxa tv nu vrea să o plătească, deci nici eu nu vreau să-l laud. Aştept să vină primăvara să-l laude...Năstase, cel de pe locul doi mai tot timpul.

Cum să nu „trăiesc bine” cu aşa ajutoare din partea celor care veghează, oftează şi bombardează tot ce mişcă-n ţara asta. Cel care se chinuie să-mi demonstreze că conduce (intenţionat am scris aşa ) mai mulţi oameni din zona portocalie a ţării se ridică în primele două picioare dă pe jos în emisunile teve cu toată...opoziţia. Fac precizarea că-n ultimii 5 ani nu l-am văzut decât de unul singur (ce ăia erau moderatori?). N-a avut un rival în dialog, n-a avut nimic, nici măcar un cadou de pluş. Ţi-ar place un...ursuleţ?

Dacă anul „20 şi 11” ar fi însemnat numai politică eram un om pierdut. 365 de zile care în amestec cu menta duc spre o aromă de toată scârba.

Noroc că au fost şi altele pentru mine, ca de exemplu întoarcearea acasă a lui Nicolae Popa. A călătorit prost. S-a întors acasă (nu ştiu dacă din propria dorinţă) ajutat de statul nostru...sărac, doar o sută de mii de euro s-a plătit de la buget pentru „aducerea” lui Popa. Am aşteptat să văd pe cine popeşte Popa. De popit n-a ...păţit nimeni nimic, ş-asta numai aşa în ciuda cuvântului...deocamdată.

În plină caniculă şi lovit de soare, B.T. o face lată mai ceva ca propria-i frunte din lecturile istorice. El e jucător, iar regele e...trădător. N-am creierul de a înţelege dacă a fost au ba un joc politic, o strategie pe termen mediu a luminii portocalii de pe plaiurile regelui care a abdicat, dar din cnp-ul meu a fost un gest josnic şi chiar inutil. Am mai văzut în ţara asta oameni „săraci şi cinstiţi” care se iau la trântă cu cei care nu pot reacţiona, sau chiar dacă o fac...plătesc atitudinea. B.T.ul s-a luat la trântă cu poltica externă şi al său teritoriu ce trebuie recucerit, că din 1946... Au încercat dascălii să-l educe, dar împinşi de la spate de poliţiştii protestanţi s-au dat la o parte şi au lăsat să se audă o propoziţie simplă ce avea în mod clar un adresant –„ieşi afară, javră ordinară” , în tot acest timp, Mutu a semnat cu Cesena. Alt oraş în care nu se găsesc droguri.

Portocalii forţează regionalizarea. Verzii aşteaptă. Cei roşii stau şi-l aşteaptă pe „tomatul şef” şi a lui prorocire – citat deschis: „...sigur, putem să ieşim în stradă în mod paşnic. Dar mi-aş dori să nu ajungem acolo şi să nu înnebunim o ţară întreagă doar pentru că un om cred că aproape a înnebunit" – citat închis. Nu întrebaţi cine-i nebunul, sau cine-i...aproape nebun. E o întrebare fără sens.

Dacă-mi privesc oglinda întru-un punct fix, văd ceva nostim. E la fel. Şi acum ca şi...atunci. Am pierdut o jumătate de secol cu „tovarăşul”, au trecut douăzeci de ani cu „domnul” şi nu văd nimic. Ori am probleme cu miopia şi am nevoie de picături pentru a vedea realizările blondei ce a absolvit cu brio o universitate-creştină şi încă vreo patru diferite şi de acelaşi fel, devenind expertă în apărare. Stau ca prostul şi-mi întreb înţelegerea, de ce naiba ne apărăm atât, dacă nu ne atacă nimeni, că vorba românului din pădure, - corb la corb nu-şi scoate ochiul – e valabilă şi-n zone...defrişate şi cu gropi asfaltate.

Asfalt. Ce cuvânt şi ce soluţii. S-au tăiat panglici. Bine că s-a tăiat ceva, că altfel nici foarfeca nu ieşea din amorţeală. Dacă vreau mă pot duce pe autostradă până la mare de ori unde din România. Problema e că nu...vreau. Îmi place pe drumul clasic şi cu înjurăturile aferente. De ce să nu mi-o bag şi să mi-o scot de câte ori vreau...maşina din gropi. Ce aţi crezut, că înşir limbajul de forţă şi uzual al europarlamentarului din staul? N-am s-o fac.

Mă cam dor picioarele în faţa oglinzii, aşa că plec neanunţat. Apropo cine a plecat toamna, domnule „e mic”? Nu. N-aţi ghicit. Nu e vorba de păsările călătoare ci de...telefonul mobil. Nu-i scriu numele că nu fac publicitate pe gratis. Dai banu' ai telefonu'. Aşa-i, eu n-am anunţat din timp, dar ei au...facut-o. Cine a tăcut? Tăcerea încearcă să fie spălată de blonde târzii şi tehnice. N-am timp pentru audiţii şi revin la vechea formă de comunicare. Spun ce am de spus unui „tip” care la rândul lui „sifonează” peste tot, deci comunicarea există. Cu alte cuvinte „conecting doi ş-un pic”.

Sînt conectat la o nouă mişcare. Am precizat, am amorţit în faţa oglinzii, mă mişc...popular, deci am inventat o nouă mişcare: Mişcarea Populară. N-am sesizat poziţia mişcării, sau mai bine zis dacă este înclinată. Dau o târcoale pe timp de noapte...atitudinii populare. Şoc. Mişcarea trează! Vegheză la tot şi toate. Chiar şi la agitaţia stângii lui Oprea, cel hulit şi batjocorit de B.T., pare stingher ca un pitic în faţa zânei. Aţi ghicit....Albă ca Zăpada.

Sînt în stare să-mi cobor mâinile până în pământ şi să-mi rotunjesc un bulgăre ca un cont al unei firme care face afaceri cu statul lui ăla şi a lui altu' şi dau cu bulgărele după moş Gerilă că tot se bagă-n faţă mai ceva ca jurnaliştii care scriu după...dictare. Moş Gerilă să-şi vadă de sacul lui că „mai marele” a dat jos cu comunismul de nu-l mai vedem decât...două ore pe zi, aşa cum am fost obişnuiţi. Mă doare capul, când văd cum a dispărut comunismul şi pe cei care-l prestau.

Foşti şi actuali. Mă apucă frigul când mă gândesc, dar să mai fii şi „sonor”, să te dai virgin şi cu trei-patru copii, chiar e trist şi plin de jeg.

Vă aduceţi aminte de replica (bine gândită atunci) – Adrian, cu ce a greşit acest popor ca să aleagă între doi comunişti? – Aştept ziua în care sînt nevoit să aleg între doi: proşti, securişti, gunoaie, etc.

Aştept degeaba,că sîntem pe drumul cel bun. Proştii nu mai pot conduce. Au făcut şcoală.

Plictisit de aceeaşi moacă din oglindă, trec cu vederea noile succese electorale şi o trag pe dreapta. Cum n-am pe cine să întreb, las întrebarea să plutească, de ce naiba. Înainte de fiecare an electoral se nasc tembeliziuni? M-am plictisit de profeţi politici, de aceleaşi figuri cu acelaşi mesaj. M-am plictist de vizionari păcăliţi. Nu sînt fericit când se fac arestări, dar sînt trist când se renunţă la idee.

Privesc discret peste tot ce s-a mişcat în anul acesta, s-au mişcat pensiile, s-au mişcat salariile, s-au mişcat preţurile, toate s-au mişcat, dar ceva a rămas la locul lui. Crăciunul.

Duşmanilor şi prietenilor atenţie la...neatenţie. Să aveţi colinde la fereşti, sarmalele să hiarbă în cuptor, pita să fie puhavă, stropşala să usture grumazu, moşu să lase ce o adus.

Am spus unui prieten, că cel mai minunat lucru de pe Pământ e să vezi şi să simţi zâmbetul copiilor.

Să le râdă copilăria şi să tresărim pentru a le asigura zâmbetul până-n nemurire.

Să aveţi sărbători pline şi „20 şi 12” să fie mai prost ca „20 şi 13”.

M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru... povestitori.

De dincolo şi de dincoace, Pilu

SAPA ŞI ŢINUTUL

Mă gândeam la altceva să scriu la sfârşit de an, dar am avut „puţintică răbdare”, că vorba românului atât de naţionalist şi extremist – „ce poţi face azi lasă pe mâine, poate că mâine nu-i de trebuinţă”. Aşa am făcut. Da sînt naţionalist, extremist şi orice atunci când nemernicia şi ura distruge identitatea naţională.

Era o poveste despre un ardelean familist convins, aşa cum este ardeleanul (nu şi cei plecaţi la Bucureşti) care întors de la sapă mult mai devreme cum era...normal, îşi găseşte nevasta în pat cu vecinul său. Nevasta plină de sudoare şi umor îi spune soţului pe un ton sobru şi cu o discretă nuanţă de „ai grijă” – „bărbate, tu crezi ce vezi sau ce-ţi spun”.

Continuarea o ştiţi, iar dacă habar n-aveţi ce s-a întâmplat mergeţi de bună voie la...sapă şi paşteţi niţică iarbă crudă aşa cum fac boii pe vreme de criză şi negocieri proaste.

Cam aşa stau lucrurile şi după meciul de hochei de la Miercurea Ciuc dintre naţionalele României şi a Ungariei.

Aşa cum era normal înainte de orice partidă între două echipe naţionale, ceteraşii s-au pus pe cântat. N-am aflat nici astăzi de ce publicul prezent la meci a huiduit imnul României. O fi fost frig în pationoar? N-au avut nici unul cei şapte ani de acasă? Habar n-am. Cert e că imnul României a fost huiduit de proprii cetăţeni.

Ruşine e un cuvânt pe cât de indulgent pe atât de nefolosit în acest comtext. Cum, măi taică, să-ţi urăşti imnul ţării? Chiar dacă linia melodică e una greoaie, cuvintele pline de ISTORIE nu-ţi dau dreptul de a huidui. Taci dacă nu ştii cuvintele şi suge-ţi limba, în caz că n-ai ce să-ţi sugi.

Mai marele federaţiei, fascinat de povestea cu sapa, sau poate păţitul cu sapa, o dă ca la Brăila, chiar dacă era la Miercurea lui Ciuc – citat deschis - „...nu au huiduit, nu au scandat trivialităţi, s-au purtat decent şi chiar au aplaudat. Apoi, s-a intonat imnul Ungariei, pe care l-am cîntat şi noi împreună cu spectatorii...” – citat închis.

Să n-am parte de coada sapei, dacă mai înţeleg ceva. Cum naiba să ai concetăţeni care se simt altceva decât ceea ce sînt. N-am să-i spun niciodată unui ungur să-şi urască credinţa, tradiţia sau orice ceea ce îl face să existe, dar să nu-ţi cânţi imnul ţării, e de mers la...sapă.

Colac peste pupăză, un sportiv (aşa îşi spune el - sportiv), de fapt un hocheist în naţionala României scoate bunul simţ şi cei şapte ani de casă şi comunică spre publicul avid de senzaţional – deschid citat – „..vinerea trecută, Ţinutul Secuiesc a învins Ungaria cu 4-1. Aceasta este formularea corectă, fiindcă românii nu au, practic, nici o legătură cu naţionala de hochei, dar nici cu sportul acesta, în general...” – citat închis.

Cuvintele aparţin individului care în România răspunde la apelativul: Tihamer Becze.

Îndoi-mi-aş coada de sapă la muncă, n-am crezut că există şi sportivi mai inteligenţi ca cei care locuiesc în bloc notess-uri sau întorc dvd-ul să vadă pe verso al doilea film, jucătorul cu crosa o face de cacao, arătând ce înseamnă să ai creier şi ţinut.

Dau fuga prin arhiva de „succesuri” ale rivalilor din vinerea cu pricina, ca să aflu cu ce echipa lu' peşte am jucat. Ungaria. Zero barat în acest sport, ca noi de altfel. Frate Becze, păi dacă tu îţi mişti fizicul la echipa rivală şi prietenă, tot un zero eşti din punct de vedere a palmaresului, cât despre voce, rămâne să treci preselecţii la „Vocea Ţinutului Secuiesc”, unde chiar nu mă interesează dacă faci echipă cu Moga sau cu Brenciu. Era nasol dacă te întâlneai cu CRBL, îţi cam şifona...crosa.

Faptul ce s-a întâmplat la Miercurea Ciuc a trecut mult prea uşor, curajul pentru adevăr ne părăseşte în fiecare zi, el este înlocuit de curajul pentru...putere.

Hai să fim în opoziţie tot timpul, aştept ca ţiganii să fugă de peste tot şi să rămânem în pielea goală dar cu...sapa în mână.

Sportivi din toate crosele, uniţi-vă! N-am nimic cu etnia, pentru Dumenzeu, cum încearcă să ne sperie mai marele federaţiei, că-şi ia jucăria şi pleacă. Elore. Nu-i bai. Atitudini din filmul ăsta am mai văzut. Am spus în scris la început. Naţionala României poate să fie formată din jucători de toate etniile, dar să-şi respecte imnul. Cu tot ce înseamnă imn şi atât.

Tanczos Barna, preşedintele federaţiei ROMÂNE de hochei, e drept, sub focul apelurilor telefonice şi a întrebărilor cu „de ce” la început, o scoate, sapa evident, şi...citat deschis – „...o să plec cu toţi jucătorii din România, ca să fie toată lumea mulţumită şi să jucaţi în Liga H!..." – citat închis. Frate Barna, cum naiba te exprimi atât de liber într-o ţară în care minorităţile se plâng despre comportamentul majorităţii. Cred că frigul din sală a făcut să foloseşti cuvântul – JUCAŢI – în loc de – JUCĂM. Nu-i aşa?

Să jucăm în liga H, grupa A sau B, oriunde merităm să existăm ca români şi sportivi, asta numai în cazul în care cuvântul ROMÂN nu ajunge.

N-am spus nimic despre incidentul din vestiar, pentru că sînt un limitat şi n-am încredere în...sapă, dar dacă se mai întâmplă, indiferent de etnie, aşa ceva, vă promit că folosesc sapa, pardon, coada sapei. La fel am fost plin de bun simţ şi nu l-am adus în această poveste pe nesimţitul de Cibi Barna, care e drept n-a huiduit imnul ci a dat pe jos cu ISTORIA ARDELENILOR şi poate în viitorul apropiat ministrul învăţământului îi face loc în cartea de istorie.

Am fost şi sînt nesperat de liniştit în ale grăitului în scris, din respect pentru zilele ce vor urma, dar asta nu înseamnă că nu-mi pasă. Aştept să văd cine pe cine în ţara asta şi mai ales pentru ce.

Despre calităţile unui popor îţi dai seama de la primul salut. Despre cultura unui popor îţi dai seama aşezându-te la masă. Apropo, nu ştiţi cine conduce sau vrea să conducă ministerul culturii din România?

Dacă n-aţi înţeles nimic, nu-i bai. Nu sînteţi singurii care se fac că huiduie şi de fapt ei...muşcă.

M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru... povestitori.
De dincolo şi de dincoace, Pilu

p.s.

Mi-aş face echipă de hochei, dar n-am crose. Am nevoie de lemn. Mai există lemn în ţara asta? Cum, l-am vândut? Cine ? Da. Atunci lasă.

LAPTE GROS

O să încep această poveste cu sfârşitul, adică mă adresez criticilor „literari” care prin metode pline de laşitate (nu sînt capabili de altceva) încearcă să-şi arate „sculele intimidării”.

Măi parveniţilor, când realizaţi şi voi (aveţi acest drept) că elementul neutru pentru adunare şi scădere este şi rămâne...ZERO, aceasta este (deocamdată) valoarea voastră. Vă rog să apreciaţi faptul că v-am oferit două fraze.

Povestea de astăzi e una nebazată pe realitate.

Undeva, departe de zgomotul citadin, dar la fel de departe de „liniştea” celulelor, într-o casă unde respectul proporţiei cu a bunului simţ era evident încă de la prag, îşi desfăşura „viclenia” vieţii o capră şi trei iezi. Vecinii l-au poreclit pe iedul cel mare, Mogulul. Erau invidioşi (vecinii) pentru talentul ....

Tot vecinii, l-au poreclit şi pe cel mijlociu. Bine, porecla lui naşte invidii şi în alte sate. I-au zis, Scăpărici. Pe cel mic l-au poreclit, Peniţă. Picta frumos...scenarii.

Cu toţii aţi ascultat, prin diferite metode, clasica poveste „Capra cu trei iezi”. De data asta, povestea nu mai are hapy end. Capra nu-i în stare să-i provoace lupului necazuri şi regrete.

Iezii, plini de siguranţă şi sprijin călcau pădurea în picioare. „Defrişau” accesul spre păşuni pline de...întregi, „rumegau” fân-bio, îşi satisfăceau poftele hormonale numai în grup. Haita era tot şi-n toate.

Iezii, toată ziua zburdau de bucurie, erau singuri, mama-capră era dusă la...produs. Era o capră bugetară, cu venituri diminuate şi pretenţii de asemenea. Jocul preferat al iezilor era unul arhaic. Lapte – gros.

Ugerul, acel banal rezervor din piele, le asigura o bună parte din joc. Cu „grosul” era mai greu. Ei timizi, ameninţaţi cu veste din pna sau dna, lăsau şi pe alţi iezi să le îngroaşe...laptele. Şi uite aşa dintr-un lapte slăbuţ, fără multă grăsime, dintr-o dată, unul cremos plin de „grosistenţă”.

Era greu, spre finalul jocului să ghicească câte copite arată iedului-sprijin, echilibrul, de altfel destul de fragil, nu ajuta pe nimeni. Aşteptau suptul, motiv pentru fiecare ied să-şi plimbe limba peste rezervorul plin cu lapte.

Jocul naşte atitudini şi provizii. În pădure erau capre sărace şi...singure. Nu erau ţapi ca altă dată. Cu prezenţă şi promptitudine. Mogulul şi cu Scăpărici sînt egoişti. Nu lasă nici un ţap să aibă atitudine şi atât. Capcanele lor prind contur şi vestea circulă repede în pădure. Iezii sînt numai pentru ei, nu vor atitudini...externe.

Cel mic, care nici poreclă nu mai avea, cea de Peniţă şi-a pierdut-o după primul raport de activitate, tânjea după un „direct”. Iezii mari, comandau tot. Programul de supt, somn şi orice însemna jos cu ţapii...ticăloşi. Cel mic nu înţelegea nimic şi nici nu-şi vedea locul în casa de iezi nebuni. Dă să plece. Dar numai dă.

Mama-capră îi explică că nu se poate, trebuie să modifice legea pădurii, pentru un eventual exod, precedat de o geneză şi abia apoi regionalizarea pădurii, pe soiuri, altitudine şi atitudine.

Şi uite aşa, o poveste clasică, cu fără prea multe intervenţii externe, se transformă într-o poveste-boicot. Un ied pătruns de invidie şi marginalizare nu mai suportă atitudinea sălbatică a fraţilor mai mari, dar şi a celorlalţi participanţi la jocul lapte gros. Nu tot ce e joc înseamnă şi competiţie. Sînt jocuri de mai multe feluri, cum ar fi, jocul murdar.

Nu pot explica regulamentul acestui joc, dar cred că-i unul ce se desfăşoară pe timp urât, că altfel nu-i spunea....murdar. E drept jocul se desfăşoară într-o pădure în care „vremea” e propice...murdăriei.

Iezii, care nu participă la jocul murdar şi corect din „alte cele” puncte de vedere, nu numai că sînt marginalizaţi, dar sînt reţinuţi de la orice contact cu...interiorul.

În jurul laptelui-gros se strîng şi îşi numără, la sfârşitul zilei, fiecare ied, cât de gros e laptele din cana lui. Am uitat să vă spun în scris că erau nişte iezi cu maniere. Sugeau din...cană.

Fără nici cea mai mică idee, iezii, strâng laptele şi-l ascund. Unde? În casa bunicii „scufiţei roşii” care după cum ştiţi n-o suportă nici după o sută de ani pe „albă ca zăpada”. Ce lume nebună şi neinspirată!

M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru... povestitori.

De dincolo şi de dincoace, Pilu

BURLACUL S-A CĂSĂTORIT

Nu ştiu cum se face dar aşa la un început de sfârşit de săptămână, într-un decembrie plin cu soare şi cu amintiri de ierni geroase, mă apucă dorul de o cafea la...vitrină. Ce-mi zic, hai la o cafea, ce chestie, îmi fac mie invitaţie, unde boaba e prăjită de cuvinte.

Bine, la prima vedere nimic surprinzător, mă înghesui între oamenii grăbiţi parcă surpinşi de lungimea atât de scurtă a anului, plecat cu gândul în altă parte faţă de ţinta precisă a paşilor, trec peste piaţa pavată din centrul zero al unui oraş aflat sub asediul urmăririlor, arestărilor, demiterilor şi...”altecele”, vorba unui trist personaj sau chiar şters, şi-mi întreb interiorul cum poţi să fii atât de scurt din toate încheieturile gândirii, să spui despre un primar, actualmente primar arestat, că – citat – „...îşi iubeşte familia” – citat închis. Gândirea scurtă aparţine inimitabilului şi de neînlocuitului premier. Ce om nu-şi iubeşte familia pe lumea asta? Atenţie la cuvântul iubire, pentru că el, cuvântul, revine pe parcurs. Maestre, acolo din piaţa Victoriei poate se vede altfel, dar aici pe pământ oamenii îşi iubesc familiile, cei ce nu iubesc în mod cert nu sînt oameni şi nu cred că aţi sprijinit...altceva. Hai că m-am deplasat de la subiectul scris al acestei poveşti.

Într-o cafenea la şosea, cu geamuri mari cât o...vitrină, alt cuvânt interesant, vitrină, forfotă şi calm. Mulţi şi puţini. Feţe noi şi mutre vechi. Haine noi şi ţinute mulate. Ce mai, ca la nuntă.

Pe o scândură, bine lucrată ce-i drept, pahare cu şampanie, sprijinite de scrumiere fierbinţi.

Mă uit în stânga, în dreapta, nu-l văd. Asta e, îmi zic, trăim în România, de ce ar fi tocmai el un...punctual. E 12 trecute fix, aşa că îmi sprijin cotul pe scândura bine lucrată, cu un aer de zeflemist păcălit îi spun zânei să-mi pregătească o cafea. Una şi clară.

Nu pot savura nici măcar bucuria gratuităţii cafelei, că un tip, îngrijit îmbrăcat, cu o densitate de albastru ce-ar face-o geloasă şi pe „zâna dezvoltării” îşi face apariţia, la 20, poate 30 de secunde în urma unei ţigarete bine tăvălită pe un genunchi sau poate doi. Ochelari mari stau în faţa unei figuri certate cu vitrina, cafeaua şi trabucul. Ne salutăm normal şi atât.

După ceva vreme, în care s-au schimbat amabilităţi, zâmbete (chiar nu mă interesează dacă au fost şi reale) se aude gongul. Sprijiniţi de modernism, microfonul că despre el e vorba, totul pare clar şi exact ca o atitudine...nemţească. Aşa e, eram la Klausenburg Cafe. Nume ales pe linie germană, n-aş fi acceptat niciodată să beau o cafea plină de cacofonie. Cum naiba să inviţi pe cineva la Napoca Cafe. Nici cafeaua n-are gust, dară-mi-te guma lipită pe dosul scândurii, dealtfel bine lucrate, dar parcă am mai scris despre calitatea lemnului.

Ca la o nuntă ce se respectă, nuntaşii sau ce-o fi fost, au fost numai ochi şi urechi, poate chiar şi microfoane, au stat atenţi la amfitrion (n-am găsit alt cuvânt) şi la spusele lui.

A vorbit despre scopul „întâlnirii” fără a preciza durata. Accentul era...motivul.

Lipiţi de un perete, perfect vertical şi bine colorat cu un tablou, şi-au derulat spusele, în care adjectivele, care n-au fost deloc discrete dar bine poziţionate în propoziţii, patru oameni ce-ţi leagă viaţa de limba română. Într-o ţară ce se apropie de modernism, atunci când auzi simplitatea limbii române începi să devii mai lent, mai cu răbdare şi mai aproape de...tine.

N-are nici un rost să nominalizez, nu numele contează ci atitudinea. Pentru ceva vreme m-am simţit sărac în ale cuvintelor. M-au atenţionat prin diferite atitudini la ce să mă aştept dacă încep s-o răsfoiesc. Cartea dragelor şi dragilor că despre ea e vorba.

Cuvintele din carte, plecate spre mine dinspre vitrină, sînt interioare şi realităţi. De fapt pentru o clipă am înţeles că vitrina face parte din esenţa sau facerea cuvântului, abia apoi am realizat că vitrina e cea care desparte hotarul dintre „al meu” şi „al tău”. Cafeaua s-a răcit, dar nu-mi păsa. Eram îmbătat de vorbitori mai mult decât orice altă orchestră formată din corzi şi alămuri. Cuvintele auzite aveau tonalitate şi ei nu falsau deloc. Ce mai, erau aşezaţi pe un portativ atât de firav dar solid pentru o...veşnicie.

Pledoaria despre interiorul văzut dinspre vitrină spre exterior s-a încheiat nu înainte ca burlacul să...grăiască.

Burlacul, de această dată fără sprijinul trabucului dar cu ajutorul microfonului, a adus liniştea mulţumirilor şi a gestului. Donaţia. Mi-a recunoscut că a trădat. Nu mai avea sens să rămână burlac. A înţeles că drumul de unul singur nu are lumină şi sens. Da, Octavian Hoandră, Tavi cum îi spun prietenii şi duşmanii, s-a căsătorit cu...poezia.

Bătrâne, ai intrat în rândul celor plini de responsabilitate şi atitudini. Aştept să văd că înţelegi.

N-am fost şi nici nu sînt un bun amic de-al tău şi nici nu-mi propun să devin, recunosc că nu te suport, dar al naibi, versurile tale au...viaţă.

Aşa că musai să-mi opresc povestea aici şi să plec, pentru că vreau să-ţi recitesc cuvintele de dincoace de vitrină.

Şi dacă tot stau în jurul poeziei şi privesc necuvintele lui Nichita Stănescu, cel mai mare olar de cuvinte din poezia românească, cred că tu ai decis să te căsătoreşti (aşa de târziu) pentru că n-ai întâlnit necuvintele lui – „întunecând întunericul, iată porţile luminii” -.

Tavi, nu pot să cred vreodată că tu poţi divorţa, dar fără să te cunosc te cred în stare că îţi cauţi...amantă.

Şi uite aşa, am fost şi eu la o nuntă, într-o zi de...vineri.

M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru... povestitori.

De dincolo şi de dincoace, Pilu

PO(a)NTA LUI PONTA

Zilele trecute am răsfoit, electronic evident, paginile cu ştiri ca să aflu ce se mai întâmplă în ţara tuturor posibilităţilor. Mulţi aţi crede că e vorba de America lui Obama (dacă o fi a lui), de fapt e ţărişoara noastră cea de toate zilele. Nu înşir în rândurile ce vor urma toate nebuniile, ar fi prost din partea mea, dar, mi-a atras atenţia o poantă. Îi spun în scris aşa pentru că autorul ei, nu-i decât o poantă politică pe drumul ce duce din opoziţie spre o poziţie.

Ca angajat al televiziunii publice (reporter la TVR Cluj) am aflat că măria sa (cu „m” şi „s” mic în mod intenţionat), Victor Ponta îşi lansa o dorinţă – citat deschis - "...este un tip de actiune de protest pe care mi-o asum, inclusiv sa raspund conform legii, de a nu mai plati bani ca sa il vad pe Willy (William – n.r.) Brânza si pe tinerii PD-L. Este o rusine. Anunt oficial ca refuz sa mai platesc aceasta taxa si sunt gata sa ma supun rigorilor legii....” – citat închis.

Domnule Ponta, pentru a vă ajuta, vă rog să îmi explicaţi dacă eu am o atitudine de om...desculţ şi lipsit de telecomandă.

Intru într-un banal magazin de încălţăminte şi acolo găsesc o pereche de pantofi plini de toată jena, ce înseamnă că acel magazin e de toată jena? În televiziunea publică lucrează peste trei mii de oameni şi credeţi-mă că sînt profesionişti. Da, sînt de acord că nu există pădure fără uscături, ca-n politică de altfel, altminteri n-ar fi...pădure.

Dacă nu vă convine un personaj sau o emisiune, înseamnă că totul e un...fals? Un lider, pardon un semi-lider al opoziţiei are cu totul şi cu totul un alt rol. Mi-e greu să cred că domnia voastră a fost “marginalizată” la TVR Cluj. Oare în cazul unui succes electoral, opoziţia de astăzi şi puterea de mâine, nu va lupta pentru a-şi “posta” noul conducător în televiziunea publică?

Nu consideraţi că aţi jignit salariaţii televiziunii publice prin declaraţia domniei voastre?

Ce trebuie să fac eu, ca să plătiţi o obligaţie, deocamdată? Să înţeleg că locul meu de muncă e un pamflet pentru ochii opoziţiei? M-am gândit, puţin e drept, dacă să dau au ba atenţie atitudinii dvs. Da, m-am simţit şi sîntjignit.

Diferenţa majoră dintre mine şi dvs. este că pentru mine sînt emisiuni care-mi plac au ba, nici într-un caz – bune sau rele. Bune sau rele, maestre opozant, sînt faptele, de aceea am convingerea că opoziţia atitudinilor a murit înainte de a se naşte.

Ce s-ar întâmpla dacă lumea ar arăta şi s-ar comporta numai după viziunea mea? Vă interesează răspunsul? Aştept întrebarea pe adresa: alexandru.banoi@tvr.ro.

Mi-am plimbat ochii peste HG 977 şi 978 din 2003, m-am tot uitat la categoriile de „scutiţi” pentru a nu deveni penibil şi nu v-am găsit nici o rubrică, erou al evenimentelor friguroase din Decembrie, n-aţi fost, veteran de război, ar fi culmea, nu cred că sînteţi atât de sărac şi cinsit încît să n-aveţi teveu în casă (vă puteţi admira şi corecta la reluări), din câte ştiu eu handicapat nu sînteţi, singura şansă ar fi că aveţi persoane în întreţinere, îi întreţineţi, sub o altă formă pe membrii de partid. Ei, aici puteţi forţa ca plata taxei să fie direct proporţională cu succesul electoral.

O reclamă care a „prins” la populaţie a avut, cu ceva vreme în urmă, următorul slogan – „la noi nu plătiţi tva-ul” – Mister Ponta, tva-ul se plăteşte de toţi. Reţineţi, toţi! Că firma respectivă a făcut o reducere de 24% e altceva (de fapt erau 19%). CNA-ul a ieşit din amorţeală şi a...dezmorţit textul. Aştept şi acum...dezgheţul.

Ce şi cine v-a supărat atât de tare de nu vreţi să mai plătiţi taxa tv? O emisiune? E penibil. Ce să spună suporterii echipei „Oţelul” Galaţi că n-au scos nici un punct în meciurile transmise de tvr, că datorită televiziunii publice s-a întâmplat totul? Atunci, nici ei să nu mai plătească taxa.

Dacă stau (şi chiar o fac) să mă gândesc, vă dau o soluţie. Pe viitor, orice membru PSD din consiliile de administraţie să nu mai fie plătiţi de către instituţiile respective ci să plătească...partidul. N-ar fi bine?

În tot acest timp în mine se mişcă de sus în jos, mă feresec de mişcările de la stânga la dreapta, o întrebare. Nu vreţi să plătiţi taxa tv, din cauza sumei sau aveţi un „nod” pentru televiziunea publică?

Mister Ponta, hai să fie aşa, să scoatem taxa asta plină de normalitate, să nu plătească nimeni taxa tv, ca să devină din televiziune publică una de stat (la propriu şi la figurat), cu bani alocaţi numai de „sus” şi atunci mă aştept la emisiuni una ca şi alta, create după chipul şi asemănarea domniei voastre şi nu numai. Cu atitudini grave. Nu vă umflă râsu'? Devenim o mică Ucraină, o mare Moldovă sau orice altă ţară din lumea asta cu taxă zero şi emisuni la...fel. Taxa tv îţi dă reptul de a fi televiziune publică şi nu...puterea, de aceea stau şi-mi întreb conducerea cu liderul ei în frunte, de ce nu văd nici o luare de poziţie în faţa unor asemenea declaraţii? Dacă preşedintele televiziunii lua poziţie în faţa unei asemenea declaraţii, în mod sigur nu era nevoie de atitudinea mea în...scris. Domnilor manageri, televiziunea publică nu-i un pamflet, este o ATITUDINE pentru cei care plătesc şi gândesc în ţara asta.

Aici lucrează profesionişti, cu bune şi rele, cu probleme au ba, cu atitudini obiective sau subiective, dar am înţeles că taxa, bat-o vina de taxă, vă crează disconfort bugetar. Vă rog pe viitor să vă uitaţi şi prin comisia parlamentară că poate luaţi ATITUDINE, dar numai acolo unde jurnalistul şi-a pierdut ROLUL, nu vă răzbunaţi pe o...OBLIGAŢIE. Ce-ar însemna ca de mâine să spun despre producătorii de încălţăminte că sînt nişte „jenanţi” datorită unei perechi de pantofi care îmi provoacă bătături şi culmea, EU MI-AM ALES-O !

Aştept din partea semi-liderului o atitudine completă, asta în cazul că doriţi...normalitate, dacă nu, să nu plătiţi nici o taxă şi dacă se poate nici impozit pe salar.

Dacă vă convin emisiunile în care ştiţi întrebările (cu mult timp înainte), vă rog să-mi spune-ţi înainte de confruntarea directă televizată dintre Băsescu şi Geoană, ce i-aţi şoptit la ureche învinsului Geoană? Aţi vrut să plătiţi ceva?

Da, sînt salariatul televiziunii publice şi mi-e ruşine de declaraţia dvs. De azi încolo, indiferent de locul meu de muncă, am să plătesc în fiecare lună dublu taxa tv, pentru că v-aţi răzbunat pe ceva ce nu poate reacţiona.

Apropo, pe baza gândirii domniei voastre, dacă eu nu vreau să vă mai văd la teveu, să-mi plătesc impozitul pentru maşină? Bine, hai pa.

M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru...povestitori.

De dincolo şi de dincoace, Pilu

IOANE, ÎŢI MULŢUMESC !

Am stat timp de o minune, la noi o minune n-are condiţia fizică de a trăi mai mult de trei zile, ce-i peste e harul din contul...domnului cu “d” mic de la băgăcios (?!), să aflu dacă mai sînt trist.

În America, că numai acolo se poate, înainte (şi nu numai) de campania electorală, ziariştii sau instituţia “mogulului” îşi anunţă orientarea, dedicaţia sau orice altceva ce duce spre...vector, adică: origine, sens şi direcţie.

Nu sînt american, dar asta nu înseamnă că nu mi-ar plăcea, anunţ în scris (pot şi oral) că am fost, sînt şi voi râmâne prieten cu Ionuţ Badea, sau citându-l pe Ionuţ – citat deschis: “Pilu te cunosc înainte de a te ...cunoaşte” – citat închis.

Da, scriu despre el ca să-mi pice bine.

În aceste zile n-am vrut să citesc nimic, pentru că sînt un tip sperios şi nu vreau să văd articole care să mă sperie, e iarnă, ziua e scurtă, se “întunericeşte” devreme şi singur pe stradă, mi-e teamă să nu fiu violat de un articol pro virgin şi neutru. Eu, nu pot să fiu atât de neutru (?!), sînt subiectiv aşa că-mi pot permite şi eu o părere scrisă. Prima şi ultima.

N-am să încep Ioane să-ţi fac o statistică de tip “ de atunci şi până acum” şi nici n-am să plâng, dar am DREPTUL să fiu trist. M-am bucurat în noiembrie 2010, chiar dacă uneori mă provocai spre o înţelegere mai profundă şi nu una de simplu chibiţ. Nu regret nimic din ce-am scris. Poate trebuia mai mult.

Dacă aş vrea să fiu plăcut ţie, dar şi mie, te-aş invita la una...mică şi gata. Da, şi alea sînt bune, dar nu acum. Am auzit că sînt şpăgari, dar numai am auzit şi atât!

Nu mă interesează dacă sînt “buze reci” care se bucură de plecarea ta, dar ştiu că sînt şi le doresc...asemenea.

De-mi si-a!!! N-aţi avut-o! Aţi avut...rezilierea. Băniuesc că F.W. a învăţat în acest timp ceva. Nu se aplecă asupra lui “grupul alb şi roşu” ca până acum, e de ceva vreme pe malul Someşului şi a înţeles că malurile sînt în alb şi negru şi e cu totul...altceva. Din păcate cursul Someşului pare tot mai mult cu al Dâmboviţei. Da şi asta-i drept, la urma urmei toate ajung în Dunăre, fir-ar Dunărea lor să fie.

Ioane, n-am să-ţi spun nimic, că ne-ai luat din “zona cu miros de matineu” şi ne-ai dus atât de sus, că m-a luat cu ameţeală, dar nici atât de sus cum crede prea fericitul, cuviosul şi cinstitul F.W. că ar fi. Ţi-am spus: “eu nu cred că putem mai sus de locul 5 cu ce avem acum” şi tu încercai să-mi spui că se poate.

Ioane, ţi-am spus că nu sînt bune două fronturi (cupa) şi mi-ai spus...dar mai bine lasă.

Ioane, ţi-am spus că şopârlele şi cârtiţele sînt bune în natură şi-n grădini zoologice şi ai fost de acord.

Ioane, nu spun nimic despre meciurile jucate de tine, ca antrenor evident, acasă. Sînt puţine. Doar patru. Patru în 13 luni !!! Nu-i vina ta. Ţi-ai pus întrebarea: “Dacă am fost omul potrivit, la un moment...nepotrivit?”

Nu-mi place să fiu patetic şi atunci tac, dar scriu. Uite, de chestiile astea ce zici?

De ce a plecat Huţan?

De ce fierb chibiţii şi...la temperatura lui 1 – 4 – 3 – 3? Ioane, şi chibiţii au nevoie de explicaţii, chiar dacă îţi sînt inferiori.

Când o să ştim ce s-a întâmplat la Târgu Jiu?

De ce am pierdut când n-a trebuit să pierdem?

Ioane, vom afla vreodată cine a fost (de fapt) numărul UNU la “U” Cluj?

Ioane, vestiarul mai are şi alt rol în afară de cel pe care-l ştim cu toţii?

Ioane, ţi-am spus că îi apreciez pe cei care spun NU, când cei mulţi ar spune DA. Ştiu că tu ai spus NU, dar din păcate nu te-am auzit decât...io şi încă câţiva.

Ioane, îţi mulţumesc că ai bătut Dinamo, acolo şi...acolo.

Ioane, îţi mulţumesc de Revelionul din...Aprilie anul acesta.

Ioane, îţi mulţumesc că nu eşti în obiectiv şi mi-ai arătat realitatea, poate înţeleg ce-i care “se dau mari” că e nevoie de “flecmă” între degete pentru a...sta pe podium.

Când F.W. înţelege că nu brichetele umane nasc valori, că în aritmetică un om de nimic cu un om de nimic e tot un nimic, dar dublu de mare.

Aştept să văd ce şi pe dincolo.

Ioane, dacă tu ţi-ai făcut lecţiile nu îmseamnă că eşti şi absolvent. Pune-i marelui Limoniu întrebarea: “Mărginene, unde-i Biblioteca Octavian Goga în Cluj şi Napoca?” să nu te sperie răspunsul. Să ştii că şi aia e o realitate. Dacă toate drumurile duc la Roma, de ce n-ar duce măcar un drum la stadion pe...lângă bibliotecă? De ce?

Ioane, dacă ai fi înţeles (vorba unui bun amic de-al meu ) că prietenii trebuie apropiaţi şi duşmanii şi mai aproape, astăzi nu eram nevoit să scriu despre tristeţi şi regrete. La naiba!

Ioane, tu ştii să croşetezi? Nu? Ţi-ar place? Sînt trei răspunsuri la o întrebare, pardon sînt trei întrebări fără...răspuns. Din exterior spre interior e un model. Din interior spre interior e altul, e modelul “unul cu mai multe feţe” şi al treilea model de...prelucrare – “aici eu croşetez şi nu-şi bagă nimeni picioarele în andrelele mele”. Vezi şi tu care te credeai...casnic şi devreme acasă.

Ioane nu pot afirma nici măcar în scris că te-a lucrat cineva, Ptuf. Mă umflă râsu şi...plâng.

Ioane din cnp-ul meu ai avut şi tu “pitici”, dar au fost atât de puţini şi...atât de puternici, încât s-a ajuns aici.

Supuşii monarhiilor strigau – “A murit regele! Trăiască regele!” – aştept să văd lângă cine, ce şi cum.

Aştept să merg la meciuri să fiu alături de chibiţii, care simt, gândesc şi trăiesc româneşte alături de tot ceea ce înseamnă “U”. Ioane, eu cred că tu ai avut nevoie de “U Cluj (asta la început) aştept ziua în care “U” Cluj va avea nevoie de tine.

Ioane, n-am să uit cum au „zburat vulturii” după tine sâmbătă seara. Apropo F.W. aţi predat lecţii de zbor? Se întâmplă Ioane. Tu crezi că mai există ceva din spiritul Academic al Universităţii? Spiritul anilor grei n-a dispărut din sufletul românilor.

Da asta e, versul manelei e mai uşor, kichu-ul şi senzaţionalul, chiar dacă e trist e împachetat ca un zâmbet şi livrat la „comandă”...consumatorilor. Ce aţi crezut că scriu...fraierilor. V-aţi înşelat..

Se apropie Crăciunul. Ioane, colindătorii să-ţi colinde casa, adună-i pe cei dragi în jurul tău, moş Crăciun să-şi golească (o parte) darurile lângă brad.

Hai să zâmbim, tu m-ai ajutat de moş Nicolae, eu te colind de moş Crăciun (dar la telefon).

Ioane, e atât de senină ziua în care-ţi zâmbesc copiii. Uită-te la zâmbetele lor şi linişteşte-te. Pregăteşte-ţi Anul Nou, priveşte Cerul şi lasă fulgii de zăpadă să se topească pe faţa ta. Ei aduc...înţelepciune şi viitor.

Ştiu că n-am fost pe plac, dar nici nu mi-am dorit. Nu mi-ai spus tu – “Pilu, faptele sînt cele care rămân” - şi aşa-i, bătrâne.

M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru... povestitori.

De dincolo şi de dincoace, Pilu

MODEŞTII

Răpus de succesul ce părea veşnic pentru Apostu, nimeni altul decât mister „juma-juma” (aşa spun invidioşii care n-au supt), a decis (n-aş crede că el) ca fotoliul de lider neîncoronat al Clujului-Napococului să facă semne discrete „simplilor” membri de partid sau de asociaţie.

Lumina de la capătul tunelului de la stânga politicii (Dâncu în caz că n-aţi sesizat lumina) ne sperie cu...Geoană, dar nu astăzi şi nici mâine ci numai peste doi sau trei ani ani, problema e să reziste Geoană până atunci. Asta-i nu-i rău, tot atunci Piţurcă ne ameninţă cu o calificare la mondiale.

Bombă de prima pagină: Geoană şi Piţurcă ne-au calificat!

Renumitul sociolog, plin de mişcări stângace şi limbaj „specific” lansează vorbe lipsite de criză şi bonuri de masă – „câinele nu pleacă de la măcelărie” – în acest context stau în poziţia clasică a notei patru şi mă întreb întrebător. Oare mai sînt luminişti care stau pe lângă măcelării? Aţi văzut „câini” care să plece?

Nu stau în nicio poziţie pentru răspunsuri nominale. N-am nevoie. Îi ştiu!

Fotoliul, nu din odaie, ci din primărie nu e cald. E iarnă şi e frig. Atmosferele lansate din toate părţile crează front deschis membrilor simpli. Grupuleţul de la Cluj se desmorţeşte prin atitudini şi declaraţii. Proiectele contează. Mă întreb, din nou. E propoziţie simplă?

Fostul ministru, Rus evident, speculează nişa şi ajută partidul, alianţa şi tot ceea ce înseamnă ca succesul în Transilvania a opoziţiei să se concretizeze în fapte şi-n simţiri. Cum stau prost cu memoria caut în arhiva personală de citate pline de duh şi înţelepciune, şi una mă dă peste cap mai ceva ca clik-netul. – citat deschis – „"Am decis ca, în perioada următoare, să ajut PSD-ul în primul rând și USL-ul în general, atât la nivel local, cât și la nivel regional, cu ce pot eu să fac. Deci mă voi implica în politică cu ce brumă de competențe am să sprijin USL, astfel încât să câștige alegerile în Transilvania...” – citat închis - Măi să fie, nu cumva datorită „brumei” aţi fost învins de un candidat mic, mult mai mic în 2004? Cât de mic trebuie să fie candidatul-concurent pentru o victorie? Ei, nici chiar aşa mic, musai să-l vadă şi alegătorii. Care va să zică, eu cu cine votez? Hâc!

Scenariul succesului e asigurat. Sondaje pe bune o să fie. Media există. Soldaţi la fel (cei care trădează nu sînt soldaţi, ei se numesc trădători).

Scriam zilele trecute, aşa pentru liniştea somnului, că e nevoie de oameni grozavi la probleme grozave. Mi-e dor de adolescenţă, mâine aş ieşi în stradă şi aş recita poezii pline de adjective cu ţintă clară, pieptul să-mi fie descoperit prin gesturi bruşte ale mâinilor care nu se opresc din aplaudat şi gură să-mi urle scandări ritmate şi cu cuvinte puţine, ca să înţeleagă conducătorul suprem. Hai să fim serioşi. Ne întoarcem de unde am plecat, adică să nu ajungem nicăieri. De fapt, la vremuri noi, eu zic să ne schimbăm între noi. Nu s-ar supăra nici Mitică Dragomir, eternul preşedinte, noroc că numai de la Ligă.

Dacă mă paşte un seism politic, sper să nu fie unul de tipul – „nouă să ne meargă bine” – că atunci e de...rău şi cererile de emigrare înspre noile regiuni n-ar interesa pe nimeni. Dar nu-i bai, o să creaţi locuri noi de muncă la un nou minister: Ministerul Adaptări la Noile Sisteme Politice. Gurile rele şi arhivele spun că aţi fost ajutat de Elena. Astăzi, tot o Elena e la butoane şi...atât. Grupul de litere PSD şi PNL printr-o anagramare (fără nicio vocală!!!) scoate...o abreviere.

Interesantă mişcare. În Transilvania se vrea rocada. Dacă vântul bate înspre regionalizare, e nevoie de guvernator. Dacă funcţia e atribuită omului, atunci musai să fie un om „grozav” că sînt vremuri „grozave”. Ciudat.

Se apropie Crăciunul. Fulgii nu se apropie. Moş Gerilă şi Moş Crăciun se vor duela în proiecte şi promisiuni. Sacul cel mare, gras şi plin va avea loc sub brad sau lângă tov. brad. Sînt curios ce Moş se va opri lângă fotoliul părăsit pe...neaşteptate (?!)

Înainte de a da cu tastatura de pământ îmi propun să recitesc câteva zicale:

- „lupul îşi schimbă blana dar năravul ba”

- „ce se naşte din pisică, şoareci mănâncă”

- „spune-mi cine eşti, ca să-ţi spun cu ce te alegi”

- „fă ce zice popa, nu ce face popa”

- „nu este important să câştigi, este important ca celălat să piardă”

Hai gata. Într-o lume normală, un tâmpit ca mine nu-şi are locul, de aceea mă opresc că cine ştie ce tâmpenii mai pot scrie. Apropo, cititorilor nu vă e dor de comunism? Hai să-l strigăm, poate vine, vine, calcă totul în picioare şi devine...realitate.

Tovarăşe Moş Gerilă, eu am fost cuminte!

M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru... povestitori.

De dincolo şi de dincoace, Pilu

TUFA şi ARICIUL (II)

Aceeaşi pădure cu aceleaşi animale lacome şi nesigure.

Pădurea asta mi s-a arătat cu ceva secole în urmă, evident prin paginile de geografie-istorică comunisto-nepoluată, destul de rebelă. Pădurea împărţită în zone clare de limbă (fiţi sigur pădurea vorbeşte) şi comportament umbros, a încercat să-şi însuşească comportamentul pădurilor de „sus” sau mai la „vest”.

Au fost încercări discrete, pădurea a crescut în voie (n-am înţeles de ce Dumnezeu n-a intervenit), animalele vânau comenzi şi existau prin...braconaj intelectual.

Echilibrul natural din pădure devine din ce în ce mai...alunecos. Patinajul zoologic este hidos. Ariciul, noul rege din pădure se fălea pe potecile dintre tufa centrală şi cele trei mari poieniţe din marea pădure cu prada, aşezată pe acele, parcă din ce în ce mai multe şi mai incomode.

N-am să ştiu niciodată „de ce” şi „pentru cine”.

Mă foiesc puţin, deschid ochii şi-mi apropii de buzele uscate un pahar plin cu apă rece de izvor. De la gât şi până-n stomac era o cascadă-fântână. Acum intra.

Tufa centrală anunţă pădurea. Foloseşte animalul-săgeată şi vestea circulă cu o viteză impusă de pădurile mari, cu experienţă şi fonduri grase de împăduriri. Animalele bezmetice alergau, unele erau prinse în lanţuri şi hărţuite după legile pădurii, erau obligate să-şi părăsească cuibul, vizuina pentru ceva vreme. Ariciul pare mic şi surprins. Mic îl ştiam, dar surprins, nu.

Pădurile de la noi găzduiesc urşi. Pădurile mari par invidioase pe acest succes. Poieniţele pădurii se deschid şi îşi valorifică în plen (cuvânt nepăduricesc).

Pădurea asta mare era distrusă de gândul împărţirii cu rest. Erau nişte pădurici, trei la număr, care îşi agitau animalele şi le punea în dificultate hrana, dar era un fâs al naturii prost crescute. Pădurea cu ochii deschişi spre occident şi cu hotarele la fel de aproape îşi aloca mari merite de împădurire, dar trăda la fel ca bradul artificial în seara de Crăciun.

Nimic nou pe frontul pădurii de vest, doar o agitaţie în plus de ziua naţională a pădurii-verzi, mâncarea la ceaun, cu bătăi haiduceşti pentru cucerirea unui blid oferit animalelor atât de sărace şi cinstite au făcut ca dinamica răgetului şi foşnetului să fie mai scârboasă.

Reforma pădurii începe să fie tocată mărunt din lipsă de idei şi animale. Animalul pitic (ce caraghios, nici nume n-a primt de la Duhul Sfânt) îşi umflă penele (nu-i pasăre!!!) şi pieptul (n-are decolteu !!!) şi îşi schimbă blana (poate în căutarea identităţii) în lupul moralist din pădurea verde (deocamdată aceasta-i culoarea ce domină în pădure, dar pe viitor...). Vorbea despre calea-dreaptă în pădure, semăna cu un călugăr venit de la discotecă, Propovăduirile că animalele trăiesc vremuri excepţionale, că vânătoarea e musai să existe... Să mai înşir „căcă-urile” animalului pitic?

Clasamentele oficiale din competiţiile în care participă şi alte păduri sînt false, lipsite de duhul adevărului ce domină pădurea autohtonă. Animalele care favorizează pădurarii la defrişări sînt sub influenţa diabolică a răului, în alte condiţii şi în alte păduri pădurarii erau demult plantaţi invers şi obligaţi să dea rod, dar în pădurea lui „Arici-pogonici şi merele de aur” e posibil nucii să spună nu şi animalele să joace la jocuri de noroc cu reporturi uriaşe şi câştiguri imediate după un mic scandal. Că aşa-i în pădure.

Unele animale sînt invitate la mese cu buget redus. Păstrăv pe cetină de brad, adus din nordul pădurii, un peşte stropit cu vin de pe dealurile din sud-estul pădurii, iar de la nord, asta numai aşa să localizăm sfintele puncte cardinale, lemnul de foc.

Pădurea asta nu înţelege că pe lângă animale are nevoie şi de oameni. Când ai probleme grozave, ai nevoie de oameni grozavi. E iarnă şi frig. Abia acum îl înţeleg pe urs. Cine naiba a inventat bârlogul şi lehamitea pe timp de iarnă?

Ce a pierdut pădurea asta timp de o jumătate de secol şi câţiva zeci de ani nu poate fi compensat nici după două sute de ani de acum...înspre ceva. Nu există viitor, decât trecut şi prezent. E o pădure prea tristă şi prea laşă ca să recunoască acest fapt crud. Dacă tot e nevoie de oameni bogaţi şi grozavi, ei sînt şi...inteligenţi?

E bine ca atunci când intraţi într-o pădure, la marginea ei să vă descălţaţi, nu merită ca talpa din piele să suporte mizeriile pădurii, să simtă talpa omului pentru a şchiopăta, numai aşa în ciuda limbii române sau a necuvintelor lui Nichita Stănescu.

Stau la marginea pădurii ca cineva să-mi fure aerul şi un animal de bine să mă arunce în pădure. Ce snob, el nu ştie că nicio moarte nu vine la timp. Tufele şi aricii nu sînt pe cale de dispariţie.

M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru...povestitori.

De dincolo şi de dincoace, Pilu