TUFA şi ARICIUL (II)

Aceeaşi pădure cu aceleaşi animale lacome şi nesigure.

Pădurea asta mi s-a arătat cu ceva secole în urmă, evident prin paginile de geografie-istorică comunisto-nepoluată, destul de rebelă. Pădurea împărţită în zone clare de limbă (fiţi sigur pădurea vorbeşte) şi comportament umbros, a încercat să-şi însuşească comportamentul pădurilor de „sus” sau mai la „vest”.

Au fost încercări discrete, pădurea a crescut în voie (n-am înţeles de ce Dumnezeu n-a intervenit), animalele vânau comenzi şi existau prin...braconaj intelectual.

Echilibrul natural din pădure devine din ce în ce mai...alunecos. Patinajul zoologic este hidos. Ariciul, noul rege din pădure se fălea pe potecile dintre tufa centrală şi cele trei mari poieniţe din marea pădure cu prada, aşezată pe acele, parcă din ce în ce mai multe şi mai incomode.

N-am să ştiu niciodată „de ce” şi „pentru cine”.

Mă foiesc puţin, deschid ochii şi-mi apropii de buzele uscate un pahar plin cu apă rece de izvor. De la gât şi până-n stomac era o cascadă-fântână. Acum intra.

Tufa centrală anunţă pădurea. Foloseşte animalul-săgeată şi vestea circulă cu o viteză impusă de pădurile mari, cu experienţă şi fonduri grase de împăduriri. Animalele bezmetice alergau, unele erau prinse în lanţuri şi hărţuite după legile pădurii, erau obligate să-şi părăsească cuibul, vizuina pentru ceva vreme. Ariciul pare mic şi surprins. Mic îl ştiam, dar surprins, nu.

Pădurile de la noi găzduiesc urşi. Pădurile mari par invidioase pe acest succes. Poieniţele pădurii se deschid şi îşi valorifică în plen (cuvânt nepăduricesc).

Pădurea asta mare era distrusă de gândul împărţirii cu rest. Erau nişte pădurici, trei la număr, care îşi agitau animalele şi le punea în dificultate hrana, dar era un fâs al naturii prost crescute. Pădurea cu ochii deschişi spre occident şi cu hotarele la fel de aproape îşi aloca mari merite de împădurire, dar trăda la fel ca bradul artificial în seara de Crăciun.

Nimic nou pe frontul pădurii de vest, doar o agitaţie în plus de ziua naţională a pădurii-verzi, mâncarea la ceaun, cu bătăi haiduceşti pentru cucerirea unui blid oferit animalelor atât de sărace şi cinstite au făcut ca dinamica răgetului şi foşnetului să fie mai scârboasă.

Reforma pădurii începe să fie tocată mărunt din lipsă de idei şi animale. Animalul pitic (ce caraghios, nici nume n-a primt de la Duhul Sfânt) îşi umflă penele (nu-i pasăre!!!) şi pieptul (n-are decolteu !!!) şi îşi schimbă blana (poate în căutarea identităţii) în lupul moralist din pădurea verde (deocamdată aceasta-i culoarea ce domină în pădure, dar pe viitor...). Vorbea despre calea-dreaptă în pădure, semăna cu un călugăr venit de la discotecă, Propovăduirile că animalele trăiesc vremuri excepţionale, că vânătoarea e musai să existe... Să mai înşir „căcă-urile” animalului pitic?

Clasamentele oficiale din competiţiile în care participă şi alte păduri sînt false, lipsite de duhul adevărului ce domină pădurea autohtonă. Animalele care favorizează pădurarii la defrişări sînt sub influenţa diabolică a răului, în alte condiţii şi în alte păduri pădurarii erau demult plantaţi invers şi obligaţi să dea rod, dar în pădurea lui „Arici-pogonici şi merele de aur” e posibil nucii să spună nu şi animalele să joace la jocuri de noroc cu reporturi uriaşe şi câştiguri imediate după un mic scandal. Că aşa-i în pădure.

Unele animale sînt invitate la mese cu buget redus. Păstrăv pe cetină de brad, adus din nordul pădurii, un peşte stropit cu vin de pe dealurile din sud-estul pădurii, iar de la nord, asta numai aşa să localizăm sfintele puncte cardinale, lemnul de foc.

Pădurea asta nu înţelege că pe lângă animale are nevoie şi de oameni. Când ai probleme grozave, ai nevoie de oameni grozavi. E iarnă şi frig. Abia acum îl înţeleg pe urs. Cine naiba a inventat bârlogul şi lehamitea pe timp de iarnă?

Ce a pierdut pădurea asta timp de o jumătate de secol şi câţiva zeci de ani nu poate fi compensat nici după două sute de ani de acum...înspre ceva. Nu există viitor, decât trecut şi prezent. E o pădure prea tristă şi prea laşă ca să recunoască acest fapt crud. Dacă tot e nevoie de oameni bogaţi şi grozavi, ei sînt şi...inteligenţi?

E bine ca atunci când intraţi într-o pădure, la marginea ei să vă descălţaţi, nu merită ca talpa din piele să suporte mizeriile pădurii, să simtă talpa omului pentru a şchiopăta, numai aşa în ciuda limbii române sau a necuvintelor lui Nichita Stănescu.

Stau la marginea pădurii ca cineva să-mi fure aerul şi un animal de bine să mă arunce în pădure. Ce snob, el nu ştie că nicio moarte nu vine la timp. Tufele şi aricii nu sînt pe cale de dispariţie.

M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru...povestitori.

De dincolo şi de dincoace, Pilu