Nu ştiu cum se face dar aşa la un început de sfârşit de săptămână, într-un decembrie plin cu soare şi cu amintiri de ierni geroase, mă apucă dorul de o cafea la...vitrină. Ce-mi zic, hai la o cafea, ce chestie, îmi fac mie invitaţie, unde boaba e prăjită de cuvinte.
Bine, la prima vedere nimic surprinzător, mă înghesui între oamenii grăbiţi parcă surpinşi de lungimea atât de scurtă a anului, plecat cu gândul în altă parte faţă de ţinta precisă a paşilor, trec peste piaţa pavată din centrul zero al unui oraş aflat sub asediul urmăririlor, arestărilor, demiterilor şi...”altecele”, vorba unui trist personaj sau chiar şters, şi-mi întreb interiorul cum poţi să fii atât de scurt din toate încheieturile gândirii, să spui despre un primar, actualmente primar arestat, că – citat – „...îşi iubeşte familia” – citat închis. Gândirea scurtă aparţine inimitabilului şi de neînlocuitului premier. Ce om nu-şi iubeşte familia pe lumea asta? Atenţie la cuvântul iubire, pentru că el, cuvântul, revine pe parcurs. Maestre, acolo din piaţa Victoriei poate se vede altfel, dar aici pe pământ oamenii îşi iubesc familiile, cei ce nu iubesc în mod cert nu sînt oameni şi nu cred că aţi sprijinit...altceva. Hai că m-am deplasat de la subiectul scris al acestei poveşti.
Într-o cafenea la şosea, cu geamuri mari cât o...vitrină, alt cuvânt interesant, vitrină, forfotă şi calm. Mulţi şi puţini. Feţe noi şi mutre vechi. Haine noi şi ţinute mulate. Ce mai, ca la nuntă.
Pe o scândură, bine lucrată ce-i drept, pahare cu şampanie, sprijinite de scrumiere fierbinţi.
Mă uit în stânga, în dreapta, nu-l văd. Asta e, îmi zic, trăim în România, de ce ar fi tocmai el un...punctual. E 12 trecute fix, aşa că îmi sprijin cotul pe scândura bine lucrată, cu un aer de zeflemist păcălit îi spun zânei să-mi pregătească o cafea. Una şi clară.
Nu pot savura nici măcar bucuria gratuităţii cafelei, că un tip, îngrijit îmbrăcat, cu o densitate de albastru ce-ar face-o geloasă şi pe „zâna dezvoltării” îşi face apariţia, la 20, poate 30 de secunde în urma unei ţigarete bine tăvălită pe un genunchi sau poate doi. Ochelari mari stau în faţa unei figuri certate cu vitrina, cafeaua şi trabucul. Ne salutăm normal şi atât.
După ceva vreme, în care s-au schimbat amabilităţi, zâmbete (chiar nu mă interesează dacă au fost şi reale) se aude gongul. Sprijiniţi de modernism, microfonul că despre el e vorba, totul pare clar şi exact ca o atitudine...nemţească. Aşa e, eram la Klausenburg Cafe. Nume ales pe linie germană, n-aş fi acceptat niciodată să beau o cafea plină de cacofonie. Cum naiba să inviţi pe cineva la Napoca Cafe. Nici cafeaua n-are gust, dară-mi-te guma lipită pe dosul scândurii, dealtfel bine lucrate, dar parcă am mai scris despre calitatea lemnului.
Ca la o nuntă ce se respectă, nuntaşii sau ce-o fi fost, au fost numai ochi şi urechi, poate chiar şi microfoane, au stat atenţi la amfitrion (n-am găsit alt cuvânt) şi la spusele lui.
A vorbit despre scopul „întâlnirii” fără a preciza durata. Accentul era...motivul.
Lipiţi de un perete, perfect vertical şi bine colorat cu un tablou, şi-au derulat spusele, în care adjectivele, care n-au fost deloc discrete dar bine poziţionate în propoziţii, patru oameni ce-ţi leagă viaţa de limba română. Într-o ţară ce se apropie de modernism, atunci când auzi simplitatea limbii române începi să devii mai lent, mai cu răbdare şi mai aproape de...tine.
N-are nici un rost să nominalizez, nu numele contează ci atitudinea. Pentru ceva vreme m-am simţit sărac în ale cuvintelor. M-au atenţionat prin diferite atitudini la ce să mă aştept dacă încep s-o răsfoiesc. Cartea dragelor şi dragilor că despre ea e vorba.
Cuvintele din carte, plecate spre mine dinspre vitrină, sînt interioare şi realităţi. De fapt pentru o clipă am înţeles că vitrina face parte din esenţa sau facerea cuvântului, abia apoi am realizat că vitrina e cea care desparte hotarul dintre „al meu” şi „al tău”. Cafeaua s-a răcit, dar nu-mi păsa. Eram îmbătat de vorbitori mai mult decât orice altă orchestră formată din corzi şi alămuri. Cuvintele auzite aveau tonalitate şi ei nu falsau deloc. Ce mai, erau aşezaţi pe un portativ atât de firav dar solid pentru o...veşnicie.
Pledoaria despre interiorul văzut dinspre vitrină spre exterior s-a încheiat nu înainte ca burlacul să...grăiască.
Burlacul, de această dată fără sprijinul trabucului dar cu ajutorul microfonului, a adus liniştea mulţumirilor şi a gestului. Donaţia. Mi-a recunoscut că a trădat. Nu mai avea sens să rămână burlac. A înţeles că drumul de unul singur nu are lumină şi sens. Da, Octavian Hoandră, Tavi cum îi spun prietenii şi duşmanii, s-a căsătorit cu...poezia.
Bătrâne, ai intrat în rândul celor plini de responsabilitate şi atitudini. Aştept să văd că înţelegi.
N-am fost şi nici nu sînt un bun amic de-al tău şi nici nu-mi propun să devin, recunosc că nu te suport, dar al naibi, versurile tale au...viaţă.
Aşa că musai să-mi opresc povestea aici şi să plec, pentru că vreau să-ţi recitesc cuvintele de dincoace de vitrină.
Şi dacă tot stau în jurul poeziei şi privesc necuvintele lui Nichita Stănescu, cel mai mare olar de cuvinte din poezia românească, cred că tu ai decis să te căsătoreşti (aşa de târziu) pentru că n-ai întâlnit necuvintele lui – „întunecând întunericul, iată porţile luminii” -.
Tavi, nu pot să cred vreodată că tu poţi divorţa, dar fără să te cunosc te cred în stare că îţi cauţi...amantă.
Şi uite aşa, am fost şi eu la o nuntă, într-o zi de...vineri.
M-am urcat pe şa...ua limuzinii din faţa vilei de lângă piscină, am declanşat alarma şi am plecat prin ţară să culeg alte poveşti pentru... povestitori.
De dincolo şi de dincoace, Pilu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu