CLEPSIDRA

Trei decenii și un an. S-au răsfoit ca printr-un miracol. Miracolul... ”dăruit” nici nu știu cum să-l cuprind. Uneori mă întreb, fără să-mi recunosc curiozitatea, de ce mie și nu... ție?

Trei decenii și un an. Dacă mi-aș număra fiecare clipă (n.n. – clipa este unitatea de măsură a tuturor, mai puțin a timpului) ce-am irosit-o, reproșurile ar ucide tot ce-i viu în trupul meu... mort.

Trei decenii și un an. Au fost ieri.

Trei decenii și un an. Au fost... mâine.

Trei decenii și un an. Azi!

Nici Dumnezeu nu are putere sau influență în fața timpului. El (Dumnezeu) e bine și e sigur de eternitatea Lui, iar el (timpul) cel mai mare hoț, rămâne nepedepsit în... eternitatea Lui.

Azi sînt o balanță într-un echilibru perfect. Tot ce a fost este egal cu tot ceea ce n-a... fost, caraghiosul post-comunism este egal cu pRost-comunismul epocii de aur ruginit. Postcomunismul este egal, de fapt ”este mai egal” cu pRostcomunismul.

Dacă (ciudat început de propoziție cu acest ”dacă”) aș căuta în pontajul postcomunismului prezența voi descoperi o absență motivată. A fost ziua în care am visat să exist. Doar o zi. O singură zi! O zi minus trei decenii și un an egal timp ce nu-mi aparține.

Comunismul a fost un eșec! (folosește intonație corectă).

Comunismul a fost un eșec? (folosește intonație corectă).

Între cele ”două” interpretări teatrale am dansat și cântat... ”Internaționala”. E un balet bazat pe construcția unei clădiri cu târnaț și verandă și cam atât. Sînt un ”decrețel” (decretul 770), dar îmi place să cred că ”apariția” mea n-a fost influențată de aberația dobitocului ce este (?!) regretat astăzi. Acel decret astăzi produce fapte. Faptele sînt precum omul. Imperfecte.

Curiozitatea mea este o dilemă. Oare este o dilemă etică? Habar n-am. Știu că în lipsa memoriei istorice distrug identitatea, dar mă refugiez în rezolvări ”clasice”. Una este pe buza memoriei rapide – ”... las-o că merge și așa...”.

Uite ”așa” sînt tot AICI! De fapt tot ACOLO! Sînt în același loc, totul se mișcă, mai puțin eu, timpul și Dumnezeu. Atenție! Persoana, reperul.  

Îmi privesc ochii și mă întreb, unde am greșit. E clar există greșeală.

N-a fost nicio alianță între memorie, spațiul politic, biserică, societatea civilă și spațiul economic. Mascarada și manipularea a desenat o alianță fără conținut. Materialismul științific în societatea socialistă multilateral dezvoltată ”de atunci” este opusă și ”perfect identică” (?!) cu societatea post-comunistă. Cu alte cuvinte cititorule, eu îți spun domn, dar noi sîntem în continuare... tovarăși. E simplu.

Surprinzătoarea tăcere a societății civile. Aici mă refer la societatea civilă unde există morală istorică și nu numai. ”Jegojismele” nu mă interesează. Ce văd eu acum este o prefață a morții în capitalism și nimic altceva. Sînt beneficiarul unei amnezii. Ciudat.

Oare am avut nevoie de individul ce mi-a comunicat în timpul evenimentelor din - Decembrie 1989 – manipulând cu bună știință ”telespectatorul comod al revoluției”, anesteziat de șocul libertății,  crezând (atunci) în suportul peștelui de sticlă? De ce am greșit atunci?

Memorez dintr-o memorie (încă) validă, mizeriile gândite de ”individ și echipa salavatoare” mascați într-o denumire generică de – frontul salvării naționale -: ”... întreaga putere de stat este preluată de frontul salvării naționale, lui i se vor subordona consiliul militar superior, care coordonează... (tot ce înseamnă armată)... toate îți vor continua activitatea și se vor subordona frontului salvării naționale... în teritoriu se vor constitui consilii județene ... (bla, bla, bla...) ca organe ale puterii locale,... preluați puterea...., miliția să asigure ordinea publică... organizarea de alegeri libere în aprilie...”

Au urmat alți domnitori și alte discursuri. Parcă unul mai dezamăgitor ca altul. Pe unul l-a învins sistemul, iar altul s-a jucat cu sistemul. Pe actualul îl joacă sistemul.

Trei decenii și un an. Am răsfoit timp și soare. Da, a fost și soare. În postmodernism am fost atins de Cer. Există! Pentru mine există viitor. Și asta contează.

Dacă aș fi vector, pare-mi-se că doar direcția există. Încă nu mi-am (ne-am) asumat originea și sensul. Este ca o colaborare generică dintre un animal mare și un animal mic, la început chiar am crezut că animalul e... om, dar timpul mi-a demonstrat și arătat... flora omului. Acest duel neserios produce și azi ”reușite”. Aceste ”reușite” ajungând chiar și-n instituția vitală a acestei nații. E inadmisibil! Cu alte cuvinte am supraviețuit în comunism, supraviețuiesc și-n pRost-comunism, dar nu acesta este sensul (apropo de vector) originii destinului meu. Eu - cred că - am un destin. Sensul dăruit de Creator este distrus de ”aceste produse umane ale postmodernismului”. Omul politic este identic cu omul economic și omul social. Alianța celor trei este invizibilă și lipsită de încredere. Alianțele false sînt realizate de oameni... falși. Ce să fiu? Om? Animal? Plantă? Oare îmi găsesc... vectorul?

Simt și văd multă mizerie. Astăzi agresivitatea murdară prinde contur și poziții decizionale.

Hm, devin rasist când folosesc umbrela pe o ploaie și sunetul primăverii devine confuz, pare bruiat de compoziții proaste și lipsite de muzicalitate. Ce mai, compozitorii sînt proști și nesimțiți.

Nulitățile devin forme. Au contur. Reacționează la comenzile păpușarilor. Alternanța puterii e jocul de table propus publicului. Zarul sferic! Același timp și spațiu. Diferă doar ””cutiile de tablă”, ”locația” și ”prețul”. Tactica e monotonă, previzibilă și preluată. Arbitrii sînt rasiști, lipsiți de identitate în amestec cu suveranitate. În tribună informatorii trimit știri. Nepublicul acceptă știrile. Nu mai există rezitență ideologică. Banii... ”e totul”. Nicio intervenție geo-strategică. Aceiași vecini. Încă. Sînt întreg, dar nu pentru mult timp... modern. Aștept regionalizarea promisă pe ascuns și în secret. Sînt orb cu vedere îngustă. Simt, deci exist!

Trei decenii și un an.

Închid ochii și plâng. N-am puterea nici unui gest față de cei ce mi-au dat posibilitatea să exist, să scriu, să gândesc.

Vorbesc, scriu și plâng.

Îmi iubesc soția. Îmi iubesc fiul.

Trei decenii și un an.

Oare voi trăi să plâng și să-mi țin în brațe un viitor de care să nu-mi fie rușine?

Da. Am greșit!

 

 

ZIUA MEA și ZIUA TA

motto:

“Pieri din mintea mea!

Revino-mi în inimă!”

Nichita Stănescu

74.

74 de ce?

74 de ani.

Au trecut dar au și lăsat (și lasă) amprenta timpului pentru fiecare individ și urmașii lui, fără nicio remușcare. Timpul, în acest caz pare să fii fost un cal troian, al cărui galop n-a existat niciodată. Timpul n-a fost nici “o arcă a lui Noe” să salveze de la înecul dorit (?!) rămășițele acestei nații. Timpul n-a fost nici un scurt circuit de reașezare a nației spre traseul luminii. Timpul n-a fost nici câmpul “genezei” de amestec ciudat dintre om, fruct și Dumnezeu ci a lăsat ca orice ticăit să “tacă” în favoarea lui.

Îmi reamintesc de Eugen Ionesco, atât de necunoscut de nația mea (e o părere apreciatule cititor, e o emoției din interior spre “interior”, de aceea cred și suțin că Eugen Ionesco a fost și rămâne, alături de Nichita Stănescu, scânduri din “arca lui Noe” ce a încercat să “vâslească” spre malul moralității limba română și istoria tuturor românilor) când lăsa în libertatea lui dreptul la libertate și gândire.

Hm, revăd textul din mesajul lui Constantin Noica către Alexandru Condeescu, aflați într-un duel filosofic despre poezia stănesciană, rămas fără explicație și înțeles de necuvintele limbii române văzute, doar, de Nichita Stănescu:

“... n-ai să vii și n-ai să morți / n-ai să șapte între șorți…” sau “... frunză verde de albastru / mă doare un cal măiastru…”.

Timpul a ticăit 74 de ani, mai puțin ca viața părinților mei, deci a ticăit… o viață. Pendulul și-a văzut de mișcarea lui, la fel și oamenii. Orele au fost identice și repetabile, la fel și oamenii. Secundele au aparținut minciunii, la fel și oamenii. 

Dacă în “epoca de aur” era o vorbă la mesele de duminică și nu numai - nici o masă fără pește - minciuna s-a răsucit în propoziție până a devenit adevăr. Acest adevăr va pluti și duminică.

Dacă în noiembrie 1946 jaful a fost recunoscut după un secol (fără un sfert din el), la fel se întâmplă și acum. 

Atunci rezultatele s-au văzut a “doua zi”. Le reamintesc pentru… tinerețea timpului, așa cum îți place cititorule cu două puncte și liniuță de la capăt:

• arestarea liderilor politici ai partidelor democratice;

• șantajarea regelui; (și ce a urmat)

• interzicerea bisericii Unite cu Roma;

• implementarea proiectului de sovietizare;

• organizarea României moderne.

în această Românie modernă m-am născut… eu. Tu? În această Românie modernă s-au născut candidații de azi (ieri-azi-mâine). Copiii României moderne aleg.

Alexandru Paleologu, cuprins de emoție, spunea (cred că prin 1993 sau 1994):

“... țara noastră, ca de altfel și celelalte țări din estul Europei au suferit 50 de ani de tiranie comunistă un fenomen de care ne-am dat seama mai târziu, după decembrie 1989 - ne dăm seama și acuma - de o teribilă mutilare a conștiinței și a memoriei… și acesta este un fenomen care se leagă de boala cea mai gravă este amnezia istorică a țării noastre… memoria ne face să știm ce suntem, ori memoria mea de om bătrân îmi reamintește că România este un regat și nu a încetat să fie un regat… noi din decembrie 1947 trăim într-o perpetuă minciună…” 

Duminică pot alege să tai un nod alexandrinian nu doar printr-o atitudine venită, printr-o dospire acumulată firesc, ci pot să-mi întrezăresc istoria pentru viitorul fiului meu și el să fie ștafeta unui cros pe pista unei alte Românii și altei normalități. 

Falsificarea grosolană de atunci se poate repeta? “Faptele de arme” nu mă lasă să răspund pozitiv. 

Ce stranie repetiție aruncată spre mine. Atunci “porția de zahăr” era răsplata “alegerii perfecte”, astăzi… locul de muncă. “România modernă” a evoluat, la fel și locuitorul ei. Modernismul a adus kkvaloare. 

Duminică se poate fura, dar simt că ulciorul nu merge de multe ori la apă, de parcă el merge… singur. 🤣

Un ziarist “rutinat și uns cu multe alifii”, sau pe românește experimentat a scris, repet doar a scris: “... în loc de clinchete, se aud pocniri de bici de la Cotroceni (acolo vine doar moș Gerilă pentru că nu sînt copii) și scrâșneli de măsele, înjurături, plânsete și nemulțumiri de oameni necăliți…” (n.n. Cornel Nistorecu, Cotidianul)

E dimineață și seară din nou, același timp și același… eu. O memorie a minciunii și 74 de ani răsturnați fără nicio jenă. Plec trist spre o numărătoare a minciunii, a neviitorului. Absurdul pare neinstruit în unitatea militară numită simplu România.

Las nemoștenire nimic, dar plâng la propriu, recitind moștenirea lăsată mie și ție de Nichita Stănescu:

“mă las în genunchi, cad pe brânci

te sărut melancolic pe gleznă.

te iau de umăr, mă iei de mijloc,

și solemn intrăm în iarnă.

prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc

o tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă,

murim înghețați.

din nou numai pletele

în primăvară ne-mpodobesc scheletele.”

Să fii iubit cititorule!

ACRITURA

 Vine moși sau moșii? Mai contează… dacă e sau nu? “decât” batista de la rever sau broșa “e vizibile”, nimic nu e de prisos, nici măcar cămara sau șpaițul din vitrina cu ferești deschise..

Orice moș are și o babă sau chiar două, asta numai dacă e un moș… modern. De amantă nici nu poate fi vorba. Moșu… “rade” tot.

Astăzi, adică în ziua alegerilor, aștept ca moșul să nu “mi-o tragă” rău, doar așa ca să pot supraviețui patru ani, până la o nouă rundă de… “tras clapa”.

Nici nu are rost să mă gândesc la “nuielușa” lui moș Nic(u)olae, ea oricum bate, nu atât de rău ca securitatea, și nici profund ca miliția. Cam asta-i dilema mea, duelul amintirilor dintre “rău” și “profund”.

Nu discut despre liste. Alea sînt manipulări scrise ale nuielușei venită dintr-o tradiție pe cale de dispariție.  “roșiile” amenință “gogonelele” că la miazăzi e mai bine. “gogonelele” se sprijină pe alte murături, reuitate și răstamintite dintr-o cămară și un sfert. Ce mai, niște… acrituri. Nu ține… “e legume” proaspete pe… tarabă!

Dacă mă ia cu amețeală după patru ani de alcool, musai o acritură de moș Nicolae. Nu vreau să vomit (încă) patru ani. Cine naiba m-a împins spre alcool? Cine? Plăcerea de a fi “turmentat” stimabile cititor.

Doresc să-mi găsesc ghetuța (nu am număr mare, deci rămân la ghetuță) plină de dulciuri cu dobânzi mici, o pereche de mănuși fără amprenta răspunderii și un tricou pătat cu vaccin la 40 de grade volum alcool să-mi amorțească amintirile. Asta în ghetuța stângă, pentru că de acolo vin promisiunile, în ghetuța dreaptă vreau să văd hârtii cu demisii, pentru că de acolo vine... prostia. Apropo, tvr hd mai emite? Aceasta este o întrebare profundă, apropo de introducere și chiar nu glumesc. (membrii comisiei de cultură din 2012… “se știe”😂). Mai vreau în gheata dreaptă și două cutii, câte una pentru fiecare picior, albastre și goale. În cutii pot să-mi las șosetele murdare. De ce albastre? Dacă sînt verzi distrug ecologia și poate se autosesizează boierul minoritar, altul decât cel majoritar și cere vreo autonomie a bisericii ortodoxe față de… biserica ortodoxă! Chiar exagerat de înaltul Teodosie face sângerete de Ignat sau doar o tobă cu șorici și urechi? 

Dulciurile cu dobândă mică să nu conțină zahăr, am diabet, să aibă doar folie de plastic bio. Fostul marinar și nevânzător de flotă își ia în serios rolul de “sufleor” și caută să arunce replicile actorilor din primplan. Fals. Replicile sînt fade, lipsite de conținut, marinarul s-a înecat în propriul text. M-am săturat de piese anoste cu actori de kkt. Ce să-mi “așeze” în ghetuță foștii premieri? Poate cinci neveste, altul probabil câteva teze necorectate. Gata moșule, m-am lămurit de “acriturile” tale din cămara… viitorului meu. Mă p...ș pe fiecare borcan în parte. 

 

M-am săturat de murături, trec pe alcool. Mă îmbăt, de fapt mă fac “muci” și pot merge cu pieptul scos spre “șpaiț”, deschid ușa, privesc atent să nu cadă niciun borcan, le destup pe toate, reprivesc totul și-mi “stropesc” propriile murături. Le astup și merg țanțoș spre piețele deschise!

Hai la acrituri!

Apropo, chiar merită să-l aștept pe moș Nicolae cu ghetele curate?

Cititorule să ai parte de ce simți, dar și de ce meriți.

Ne mai “citim” de moș Crăciun, dar sper să dispară... murăturile!