HOŢ sau OŢ?

Chiar dacă zăpada mieilor îşi ninge prezenţa vorbei din bătrâni, tot aşa eu şi a mea poveste stă şi-l ninge pe al meu premier. Nu pozez în „sfânt făr' de pată” cum sînt şi vor rămâne lingăii, pupincuriştii şi alte „eşece” ale creaţiei sau procreaţiei. Dumnezeu a lăsat cuvântul pe pământ, aşa că nu pot să nu vorbesc într-un scris „pentru că are har, haz şi o simplitate frumoasa de a spune adevaruri” (n.n – cuvintele aparţin unui prieten cât o Idee ) ce-mi foloseşte drept orizont şi apă. Da, apă.

Cu graba omului cucerit de o democraţie-corigentă, n-am putut să las la o parte anul guvernării Po(a)nta, chiar dacă până-n mai sînt câteva zile, care sper să nu fie ninse de omătul mielului turbat ce-şi ridică preţul învierii în cuptor la vreo 25 – 30 de lei pentru un amărât de kilogram.

Nu sînt analist, deci nu-i o analiză. Nu sînt dascăl, deci nu dau note. Nu sînt bugetar (într-o oarecare măsură), deci sînt întreg, nu sînt pe ştate de plată, deci pot vorbi cu cuvintele mele şi atât.

Frumos ar fi să sparg câteva ouă, mai mult sau puţin ştampilate, să arunc două mâini de făină albă şi să fac un blat pentru nemeritatul tort, dar cine să-l guste.

V.P. e al 11-lea premier, logic ultimul titular într-o banală echipă de fotbal. Cum fotbalul de pe la noi se învârte în jurul celulelor din libertate, n-am să-mi construiesc o poveste cu gazon verde şi gratii în loc de plasă.

Am stat şi m-am chibzuit înainte de această frază, chiar şi eu am rămas surprins, de aceea nu cred că răul din jurul meu a fost creat de UN singur om, mi-e greu să cred. Dacă Dumnezeu l-a creat doar pe Adam, de ce răul ar fi creat de Victor. E mult prea mult. El n-are cum crea, el nu este şi nici nu va fi vreodată...creator, din simplul fapt că el...a fost creat. Revin la răul din jurul meu. Atenţie nu spun nimic de tine cititorule sau de cel de lângă tine, eu vorbesc prin această poveste doar de mine şi cei în jurul meu, jurului tău îi urez să-şi mărească...jurul.

Revin. Nu mă joc de-a copy-paste, dar n-am ce face, hoţia, prostia, transpiraţia de sub braţ şi biluţele din nas nu-mi dau pace.

Plec de la cele 307 de pagini şi 85 de alte pagini din cele...307. Un actual preşedinte s-a învârtit în jurul cifrei 322, iar alt premier în jurul cifrei 272, iar altul şi actualul se...descurcă. Simplu. Da, simplu ca regula de trei simplă. O simplă înmulţire pe diagonală şi o împărţire. Aici e buba. Împărţim acolo şi acolo. Dincolo împărţim aşa şi aşa. Abia spre sfârşitul orei de aritmetică m-am prins că greul apare la...cum şi cât împărţim. Între duelul maritim “flota” versus “copy-paste” mizez pe forţa valului, pentru că sînt mai aproape de Glossa lui Eminescu –

“Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece...”

Când îmi povestesc această...poveste, ministrul Justiţiei de pe la noi este cel ce nu mi-a spus “să trăiţi bine” şi nici nu trăiesc, e domnul Ponta, cel nelipsit de pe micul ecran. Periajul începe pe la Antena 3, apoi un spălat pe dinţi pe la Realitatea, seara târziu când copiii dorm, ajunge să-şi umfle inexistentele pene pe la România TV, iar dacă mai sînt ore din cele 24, trece cu viteza luminii pe la alte nesemnificative canale şi limbi teve.

Revin la prima idee. V.P. (lipseşte litera “i”) e dispus să renunţe la titlul de doctor. Poate nu face faţă co-plăţii din sănătate, dar îi dau o veste bună, dacă-i bolnav cronic e scutit de orice co-plată şi merg mai departe şi spun, cine-i boul şi măgarul ce a gândit atât de profund încât să nască furnici în loc de idei.

Revin la V.P. şi la duelul tăcut dintre un furt literar şi...originalitate. Este adevărat că cei vopsiţi pe faţă cu roşu, apreciază originalitatea. Cei ce mai gustă din portocală cer demisa de onoare. Cam ciudat cuvântul onoare în această poveste, dar n-am găsit înlocuitor. Teama de copy-paste e...originală. Vara trecută Comisia de Etică a Universităţii Bucureşti a vorbit pe silabe. A pla – gi – at! Dar întreb aşa ca un curios: cu ce drept au decis? Consiliul Naţional de Etică a vorbit fără a silabisi. Scurt şi sec ca un vin de Cotnari (n.n. Frâncuşa): Titlul a fost obţinut în concordanţă cu legislaţia în vigoare în 2003 şi calificarea de plagiat în cadrul tezei sale de doctorat nu se poate susţine. Dacă mai adaug altă comisie îmi daţi două mandate cu originalitate cu tot.

Nu ştiu dar parcă aş lăsa să intre un plagiator de la salubritate în povestea asta şi să decidă dacă e prea mare un titlu pentru un destinatar mic.

Să fii ministrul justiţie, chiar dacă e numai pentru o secundă,  şi să EXISTE un singur semn de întrebare, atunci nu-i de mirare că cel ce va veni este un biet paharnic.

Scârba mă cuprinde şi mă opresc, nu mai am inspiraţia de a mai copia o literă sau câteva cuvinte. Sînt surd şi orb, dar te-am...păcălit, ce credeai cititorule, că plec fără să salut?

De dincolo şi dincoace de ipocrizie, Pilu

CIUDATELE INTENŢII

Interesante momente trec prin faţa mea. E drept unele n-au viaţă şi trec cum ar trece marele blond  prin faţa unei grădini zoologice, căutând asemănare şi poate chiar întruchipare. Ciudat exemplu. E ireal. Orice blond are dreptul la eşec, nu-i aşa domnule Băsescu?

Merg mai departe cu povestea şi gândurile ciudate, dar orice aş face dau în minge, deci şi prin urmare ajung la înciudatul joc de...fotbal.

Citesc, electronic ce-i drept (se poate şi aşa?) că unii suporteri vor să editeze (au şi ajuns înspre final), de fapt să reediteze cartea lui nea Vanea, Şepcile Roşii. Zău, nu înţeleg sau mai bine zis nu-mi potrivesc piesele. Ciudate intenţii.

Citesc, electronic ce-i drept (am mai spus în scris această expresie, nu-i aşa?) că unii suporteri îşi doresc să apară la pagina de...Aşa Nu. Cuvintele rostite şi nepublicate în această poveste, n-au nici o treabă cu aliniatul anterior. Adică cum, stimabile cititor, cine are carte are parte de...umilinţă? Ciudate intenţii.

Citesc, electronic ce-i drept (orice minune se învârte în jurul lui...trei) că pleacă, nu mai pleacă, vine, nu mai vine, se vinde, nu se  vinde, să conducă cineva această echipă. Despre club în alt episod, acolo conducătorul se ghidează după deviza: „se poate şi mai rău”, dar vorba unui prietenaş, stai să vezi ce n-ai crezut că poţi vedea vreodată. Ciudate intenţii.

Măi frate cititorule, păi ce intenţie să am? Încotro s-o apuc? Am la dispoziţie, pe termen scurt, să aleg într-o carte un haos şi un balamuc. Tu ce-ai face?

E drept cartea e o amintire a unei jumătăţi de secol ce poate nu seamănă cu nimic pe pământul ăsta, poate cu IDEEA de a cuceri Adevărul, dar cum Dumnezeu nu se lasă cucerit, el însuşi fiind Cuceritorul, ciudatele intenţii se sparg, într-o clipă.

Au trecut peste această echipă momente ce nu există în scenariile de film americane, au trecut pe la această echipă conducători ce au distrus, poate neintenţionat, dar din câte ştiu eu, la această echipă niciodată SUPORTERII n-au trecut. Ei sînt singurii ce rămân. Ei nu vin, ei nu pleacă, EI  EXISTĂ şi atât.

E drept niciunul nu şi-a ales momentul existenţei, dar şi-a ales momentul desăvârşirii. Păi, dragă frate cititorule, cum stau bunele intenţii în  care cuvintele strigate, de încurajare (?!) mă îndepărtează pe mine sau chiar pe tine de...IDEEA ce ne face comuni? Eu n-am spus nimic şi nici nu spun despre indivizii cărora li s-a dat putere fără a înţelege ce înseamnă ea şi nici nu-i bag în seamă. Ei stau acoperiţi cu bucăţi de plastic, şepci pe faţă să nu le recunoşti inteligenţa când vorbesc prin bastoane, spray-uri sau alte obiecte ce nu...cuvântă. N-am nici o treabă cu aceşti indivizi, eu mă gândesc la tine chibiţule sau cititorule. De ce-i musai să aud cuvinte ce n-au nimic din Istoria acestei echipe?

Cititorule, eu zic să te muţi cu un scaun mai în faţă şi să-ţi închipui ce ar spune Guga, Luca, Dascălu, Câmpeanu, Georgescu, Cârjan, Anca şi foarte mulţi alţii despre atitudinile (apreciază-mi cuvântul) pline de modernismul democraţiei...fotbalistice. Ciudate cuvinte.

Dacă-n vremuri apuse, în jurul fotbaliştilor erau jurnalişti ce explodau în interior şi-n exterior de limba română, astăzi nu pot spune acelaşi lucru. Decolteul uneori doare şi este pus la uscat, dar şi unii pantaloni bărbăteşti, dar asta nu în semn de solidaritate, ci prin simplul fapt că există.

Ce să aleg între bilet simbolic şi o amendă deloc simbolică?

Ce să aleg între „Gaudeamus Igitur” şi „Mitică la puscărie”?

Cititorule aştept sfatul tău, pentru că în jurul meu apar...intenţii ciudate.

Apropo, cu ceva vreme în urmă un mare artist român şi un suporter al Universităţii Cluj, Emil Hossu, spunea despre preşedintele acestei ţări, cuvinte ce au intrat în nemurire – „Nu poţi iubi un om care nu iubeşte pe nimeni” – şi atunci cititorule, eu care iubesc sintagma „şepcile roşii” să merg prin lume fără nimic în...cap şi descoperit?

Ciudatele intenţii ce apar peste această echipă şi acest club nu se opresc brusc şi...dintr-o dată. Nici pe departe. Îmi doresc ca binele meu să fie şi binele tău, iar de răul meu, TU cititorule să n-ai parte.

De dincolo şi de dincoace de orice intenţie, Pilu

UN FLEAC. NU TE-AU CIURUIT

La bună citire tuturor. Nu ştiu cât de inspirat voi fi în această poveste, dar am o certitudine...certă. Nu scriu după dictare. Ştiu că se practică, uneori chiar aproape de mine, dar asta e, nu toţi ne putem încheia la nasturii de la cămaşă sau să ne ştergem pe gură cu rola de lângă...şerveţel (prima la dreapta pe hol).

Zilele trecute un ziarist a fost trecut pe linie moartă. CFR Marfă are probleme, de ce n-ar avea şi cei ce...”ne încurcă”.

Costin Ştucan, ziarist – incomod de meserie, a fost puţin...marginalizat. Acum să nu credeţi, că peste noapte am devenit avocat şi-mi plimb limba pe bugetul lui Ştucan da de-mi pică şi mie nişte verzişori, nu-i aşa domnule cu burtă mare, decolteu la microfon, priză la şapgă şi probabil cel mai penibil ziarist?

Omul când tace e prost. Am înţeles parţial.

Omul când vorbeşte e prost. Am înţeles, tot parţial.

Atunci îmi permit să combin aceste „scăpări” şi „libertăţi” pentru a putea continua povestea.

          Ştucan, ziaristul – incomod, n-are dreptul de a avea păreri, altele decât marea masă...plătitoare. Cei ce fac bugetul, fac şi propoziţiile, ei aduc din cămara primită moştenire de la înaintaşi (grădiniţa din 89), borcanele cu verbe şi adjective.

Când greţurile sînt ca la „fătare” pot scuipa din libertatea – incomodă, mici imperfecţiuni ale mogulilor, doar aşa de ochii lumii şi a îngerilor din...iad.

Apropo, un drag om al inimii şi minţii mele, până  a junge în cer, a lăsat aici pe pământ cuvinte ce au durut şi dor încă – „problema nu e că dracii sînt negri, grav e că îngerii nu sînt albi” – (n.n. Tiberiu Rostaş, 1968 - 2005) – de aici pleacă totul, de la semianalfabeţii ajunşi premianţi şi cu coroniţe pe burice.

          Revin la Ştucan, ziaristul – incomod. Repet până la capăt ziaristul – incomod, pentru că nu văd (port şi ochelari) incomoditatea, al naibii să fie ea.

Are câteva „atitudini” ce au provocat coduri de vreme rea prin redacţii, conturi şi influenţe, dar el catâr şi cinstit, a tras mai departe. Cum glontele de pe la noi are gură şi ochi, cătarea n-a bătut aşa departe şi din poziţia de rating unu a ajuns la stand by doi.

Dai în Gigi, dai în fabrici şi uzine. Ştucane, măi hahalero, ai vrut să cânţi la eurovision fără să-mi spui textul? Tu ce crezi, neneu de lângă mine ce linge, pardon ce păzeşte. Te-ai crezut liber, ca-n colivia canarului de la Spitalul 9 (aici se poate înlocui...locaţia cu una mai aproape de limbă şi distincţie). Ştucane, dai în mine, dai în tine. Eu sînt cel ce a invetat veioza luminii, sînt împăratul fără de carte şi cu hahalere la mâna mea.

Ştucane, uiţi când m-a scuipat un ziarist, mai gras decât tine dar nu cu ratingul tău, l-am lăsat să-şi facă de o şaorma. La fel şi cu neneu, cel mic şi cu părul lins. N-are stofă de oaie, nu-i un „merinos veritabil”. Ştucane, îl mai frec un pic şi-l fac iaurt.

Ştucane, tu ai vrut să fii de la început unt! Nu se poate. Răbdare...ca frigiderul. Totul planificat. Uite şi zicala românească spune aşa: azi un pic, mâine un pic, până nu mai rămâne nimic, hahalero ce eşti sau vorba unui contemporan – tu nu „eşti un cârnat gras”.

Ştucane, te-ai legat de fratele meu sârb cu burta până-n Dunăre! Ştucane, te-a văzut indianul „mână-iute” şi a raportat. El are talent. Îi place voci (este scris corect !!!).

Ştucane, dai în şorici, dai în tobă şi şunci. Am uitat, ţie nu-ţi plac porcăriile.

Ştucane, uite că nu sînt băiat rău şi-ţi arât că-mi plac propoziţiile matematice. Alege tu între fals şi uz de fals, pardon între fals şi adevărat.

1. „...ţi-a zis bine Piţurcă, Miţa Biciclista...”
2. „...vei fi un nimeni toată viaţa ta....”
3. „...eşti o piticanie, o jigodie, ozdreanţă...”

Uite Ştucane, daia nu-mi place ziaristul – incomod, dar îţi dau o şansă de a echilibra...caracterul. Îţi reamintesc propoziţii cu simţ de răspundere rostite şi cu limbi şterse.

1. „...bă nesimţitule, tu n-ai şcoală câtă vacanţă am avut eu..."
2. "...eşti un cioban opărit, taci dracu' din gură..."
3. "...bă oierule, te-ai îndrăgostit de toate oile pe care le scoteai la păscut. Te-au fermecat ochii şi freza lor..."

Gata Ştucane, m-am plictisit şi declar aici în povestea mea că tu nu eşti un ziarist – problemă. Tu nu faci parte din sistem şi gata. Eşti fraier.

          Revin la începutul poveştii. Un ziarist dacă vorbeşte e prost şi pleacă, dacă tace, nu-i ziarist. Între manualele de jurnalism şi dascăli pe la Universităţi ce n-au atins în viaţa lor un reportaj, se nasc astfel de monştri semianalfabeţi ce pot decide cu rapiditate viaţa unui...banal, normal sau oricum, dar nici într-un caz incomod – ziarist.

Nu te cunosc Ştucane, dar am văzut atitudine şi-mi placi.

Prin această poveste nu vreau să se construiască sute de asociaţii ce să apere atitudinea, dar vreau să se ştie, că cei ce scriu după dictare sînt şi vor rămâne jeguri ce put, gropi într-o societate, limbi şi dosuri în cluburi, dar niciodată nu pot fi numiţi...oameni. Oare de ce, Ştucane?

          Aici la Cluj şi Napoca ai un prieten...comod.

De dincolo şi dincoace de verb, Pilu. 

SĂRUT MÂNA

Primăvara e anotimpul neastâmpărat. Orice aş face şi oricum aş sta, primăvara debutează clasic şi banal în acelaşi timp. Pe gât, pe braţ, la picior sau în orice parte a corpului, trădat de iarnă, stă agăţat un mărţişor. Am încercat să înlocuiesc şnurul împletit cu o nuia de ceapă roşie, iar trifoiul cu patru foi cu o căpăţână de salată verde, dar n-am reuşit. Am tăcut, am răbdat şi am acceptat ziua de 1 Martie.

Nu peste multă vreme, vine o zi care se lăfăie în toată splendoarea ei, arătându-şi nurii de parcă frumuseţea ar fi fost lăsată să stea pe pământ doar o singură zi. Nici pe departe şi nici vorbă. Femeile au fost, sînt şi vor fi iubite în orice secundă a timpului. În restul...timpului, ele sînt flori şi cer, uneori nori când Bachus se face frate cu Diavolul şi timpul devine etern. Am tăcut, am răbdat şi am acceptat ziua de 8 Martie.

N-au trecut decât trei zile şi parcă zicala cu minunea, durata, românii şi uitarea s-a spulberat.

Cititorule, imaginează-ţi că eşti undeva sus, atât de sus încât josul nu este vizibil cu ochii. Pentru a descoperi o realitate de tip minune, ai nevoie de alţi ochi şi de altă minte, de inimă nici nu mai vorbesc. Am tăcut, am răbdat şi am acceptat ziua de 11 Martie.

          În toate aceste trei momente ale unei primăveri am fost un individ depăşit. Orice gest ar fi fost rupt de simplitatea acestor trei momente ce le-am trăit. Fiecare moment al primăverii a fost o lecţie pentru a înţelege mai bine şi mai ales de ce anul, înainte de a avea secundă, zi, săptămână sau lună, are...anotimp. Evident, mi-am dat seama doar de compoziţia cuvântului şi cu asta am rămas, în rest, totul e Istorie. Dacă tu, cititorule, ai tăcut, ai răbdat şi ai acceptat doar 1 şi 8 Martie, ai pierdut orice şansă de a atinge cu talpa, cu degetul sau cu inima ziua de 11 Martie.

Pe scurt şi-n timp despre 11 Martie.

Într-un punct, repet, într-un singur punct pe acest pământ, primăvara şi nu numai ştie să tacă şi să asculte. Am decis să merg la meci de unul singur, să nu văd şi să nu aud nimic. Pentru că unii nu-şi cunosc drepturile, iar alţii profită de obligaţii, s-a decis ca în această primăvară spectacolul să aibă doar o jumătate din...întreg. E drept, partea mult mai tenace şi mai...atrăgătoare, dar asta nu înseamnă nimic.

În faţa mea un...urs de om, blindat cu plastic, spray şi alte elemente ce înlocuiesc dialogul cu o privire ce n-are de-a face cu cei şapte ani de acasă, mă lasă să înţeleg că locul meu e...afară. N-am lansat nici un gest în dialogul surd dintre mine şi muntele de om, altminteri riscam să devin un sprayat. Ce lume ciudată, să dai putere...forţei şi să laşi inteligenţa să se dizolve într-o lume din ce în ce mai nesigură şi cu centri nervoşi uzaţi de atâta ură, dispreţ şi lipsă de valori.

Plec trist şi mă aşez pe malul Someşului. Lângă mine doi pescari îşi povestesc cu sârg capturile. Risc şi intru în dialog cu ei. Sînt plini de amabilitate. Primesc o undiţă şi...haţ cu ea în apa deloc poluată de vilele construite mai în amonte. Nu trec decât exact 19 minute şi 19 secunde şi în cârlig se zbate ca un neastâmpărat...peştişorul de aur. Trec peste dialogul arhicunoscut şi îi cer peştişorului să-mi îndeplinească dorinţa. E una simplă, plină de banalitate şi...gelozie. „Vreau să văd meciul”. Nimic mai simplu, fără nici o adresă comisiei de disciplină şi fără nici o intervenţie telefonică, ca un făcut sînt în tribună şi ce-mi văd ochii?

          Cerul şi pământul, apa şi focul erau la un loc. Într-un singur punct. Repet, într-un singur punct. Frumuseţea primăverii era apusă, exista şi ea, dar...apusă.

          Să vorbesc...matematic. În tribună cam două mii. Afară cam cinci sute. Bilete vândute patru mii. Aşa că pe axa: 2.ooo – 4oo – 4.ooo s-a desfăşurat o lecţie (a câta?) de Istorie.

S-a cântat în tribună. S-a cântat şi afară.

Copiii şi femeile au avut un glas aparte. Mult mai clar şi mai decis (au fost şi alte voci, dar despre acele voci la final doar o frază).

„Gaudeamus Igitur” a ajuns până-n cer şi a coborât într-un singur punct. Da, în acel singur punct, despre care un prieten spunea, în urmă cu vreo 4 ani – „aici e centrul universului”. Cred că avea dreptate.

„Gaudeamus Igitur” sau mai aproape de inima şi mintea mea „Să ne bucurăm, aşadar” pentru că fără să fac nimic, am primit un dar;

„Juvenes dum sumus” răsuna cu o forţă încât şi stânca se crăpa şi din ea curgea un râu al cărui nume este „Cât încă sîntem tineri”;

„Post jucundam juventutem”  clarifica orice trecut, orice gând ce-mi fremăta trecutul şi-mi şoptea clar „Fiindcă după o tinereţe agitată” şi;

„Post molestam senectutem” lăsându-mi trecutul într-o sobrietate demnă, vântul aducea cu el „Şi o bătrâneţe îngreunată”;

„Nos habebit humus”, adică cum. Să plec şi să tac? Niciodată! Oricât de dur ar suna „Ţărâna ne va avea pe toţi”.

          Mă opresc aici, într-un singur punct. Ce va fi? Chiar nu mă interesază. Eu am văzut totul într-o seară de martie într-un singur punct. Şi atât.

          Sărut mâna mamelor. Sărut mâna doamnelor. Sărut mâna fetelor.

          Copii, vă mulţumesc. Şi ţie, David.

De dincolo şi dincoace de punct, Pilu

p.s.

am zis că la final mai am o frază ce o dedic unor...pipiţe.

Dacă în viitor veţi avea aceleaşi cuvinte la voi, vă rog vorbiţi ca-ntr-un film mut. De data aceasta vă lovesc cu o floare, pe viitor o să am la mine...ghiveciul!