SĂRUT MÂNA

Primăvara e anotimpul neastâmpărat. Orice aş face şi oricum aş sta, primăvara debutează clasic şi banal în acelaşi timp. Pe gât, pe braţ, la picior sau în orice parte a corpului, trădat de iarnă, stă agăţat un mărţişor. Am încercat să înlocuiesc şnurul împletit cu o nuia de ceapă roşie, iar trifoiul cu patru foi cu o căpăţână de salată verde, dar n-am reuşit. Am tăcut, am răbdat şi am acceptat ziua de 1 Martie.

Nu peste multă vreme, vine o zi care se lăfăie în toată splendoarea ei, arătându-şi nurii de parcă frumuseţea ar fi fost lăsată să stea pe pământ doar o singură zi. Nici pe departe şi nici vorbă. Femeile au fost, sînt şi vor fi iubite în orice secundă a timpului. În restul...timpului, ele sînt flori şi cer, uneori nori când Bachus se face frate cu Diavolul şi timpul devine etern. Am tăcut, am răbdat şi am acceptat ziua de 8 Martie.

N-au trecut decât trei zile şi parcă zicala cu minunea, durata, românii şi uitarea s-a spulberat.

Cititorule, imaginează-ţi că eşti undeva sus, atât de sus încât josul nu este vizibil cu ochii. Pentru a descoperi o realitate de tip minune, ai nevoie de alţi ochi şi de altă minte, de inimă nici nu mai vorbesc. Am tăcut, am răbdat şi am acceptat ziua de 11 Martie.

          În toate aceste trei momente ale unei primăveri am fost un individ depăşit. Orice gest ar fi fost rupt de simplitatea acestor trei momente ce le-am trăit. Fiecare moment al primăverii a fost o lecţie pentru a înţelege mai bine şi mai ales de ce anul, înainte de a avea secundă, zi, săptămână sau lună, are...anotimp. Evident, mi-am dat seama doar de compoziţia cuvântului şi cu asta am rămas, în rest, totul e Istorie. Dacă tu, cititorule, ai tăcut, ai răbdat şi ai acceptat doar 1 şi 8 Martie, ai pierdut orice şansă de a atinge cu talpa, cu degetul sau cu inima ziua de 11 Martie.

Pe scurt şi-n timp despre 11 Martie.

Într-un punct, repet, într-un singur punct pe acest pământ, primăvara şi nu numai ştie să tacă şi să asculte. Am decis să merg la meci de unul singur, să nu văd şi să nu aud nimic. Pentru că unii nu-şi cunosc drepturile, iar alţii profită de obligaţii, s-a decis ca în această primăvară spectacolul să aibă doar o jumătate din...întreg. E drept, partea mult mai tenace şi mai...atrăgătoare, dar asta nu înseamnă nimic.

În faţa mea un...urs de om, blindat cu plastic, spray şi alte elemente ce înlocuiesc dialogul cu o privire ce n-are de-a face cu cei şapte ani de acasă, mă lasă să înţeleg că locul meu e...afară. N-am lansat nici un gest în dialogul surd dintre mine şi muntele de om, altminteri riscam să devin un sprayat. Ce lume ciudată, să dai putere...forţei şi să laşi inteligenţa să se dizolve într-o lume din ce în ce mai nesigură şi cu centri nervoşi uzaţi de atâta ură, dispreţ şi lipsă de valori.

Plec trist şi mă aşez pe malul Someşului. Lângă mine doi pescari îşi povestesc cu sârg capturile. Risc şi intru în dialog cu ei. Sînt plini de amabilitate. Primesc o undiţă şi...haţ cu ea în apa deloc poluată de vilele construite mai în amonte. Nu trec decât exact 19 minute şi 19 secunde şi în cârlig se zbate ca un neastâmpărat...peştişorul de aur. Trec peste dialogul arhicunoscut şi îi cer peştişorului să-mi îndeplinească dorinţa. E una simplă, plină de banalitate şi...gelozie. „Vreau să văd meciul”. Nimic mai simplu, fără nici o adresă comisiei de disciplină şi fără nici o intervenţie telefonică, ca un făcut sînt în tribună şi ce-mi văd ochii?

          Cerul şi pământul, apa şi focul erau la un loc. Într-un singur punct. Repet, într-un singur punct. Frumuseţea primăverii era apusă, exista şi ea, dar...apusă.

          Să vorbesc...matematic. În tribună cam două mii. Afară cam cinci sute. Bilete vândute patru mii. Aşa că pe axa: 2.ooo – 4oo – 4.ooo s-a desfăşurat o lecţie (a câta?) de Istorie.

S-a cântat în tribună. S-a cântat şi afară.

Copiii şi femeile au avut un glas aparte. Mult mai clar şi mai decis (au fost şi alte voci, dar despre acele voci la final doar o frază).

„Gaudeamus Igitur” a ajuns până-n cer şi a coborât într-un singur punct. Da, în acel singur punct, despre care un prieten spunea, în urmă cu vreo 4 ani – „aici e centrul universului”. Cred că avea dreptate.

„Gaudeamus Igitur” sau mai aproape de inima şi mintea mea „Să ne bucurăm, aşadar” pentru că fără să fac nimic, am primit un dar;

„Juvenes dum sumus” răsuna cu o forţă încât şi stânca se crăpa şi din ea curgea un râu al cărui nume este „Cât încă sîntem tineri”;

„Post jucundam juventutem”  clarifica orice trecut, orice gând ce-mi fremăta trecutul şi-mi şoptea clar „Fiindcă după o tinereţe agitată” şi;

„Post molestam senectutem” lăsându-mi trecutul într-o sobrietate demnă, vântul aducea cu el „Şi o bătrâneţe îngreunată”;

„Nos habebit humus”, adică cum. Să plec şi să tac? Niciodată! Oricât de dur ar suna „Ţărâna ne va avea pe toţi”.

          Mă opresc aici, într-un singur punct. Ce va fi? Chiar nu mă interesază. Eu am văzut totul într-o seară de martie într-un singur punct. Şi atât.

          Sărut mâna mamelor. Sărut mâna doamnelor. Sărut mâna fetelor.

          Copii, vă mulţumesc. Şi ţie, David.

De dincolo şi dincoace de punct, Pilu

p.s.

am zis că la final mai am o frază ce o dedic unor...pipiţe.

Dacă în viitor veţi avea aceleaşi cuvinte la voi, vă rog vorbiţi ca-ntr-un film mut. De data aceasta vă lovesc cu o floare, pe viitor o să am la mine...ghiveciul!