CLEPSIDRA

Trei decenii și un an. S-au răsfoit ca printr-un miracol. Miracolul... ”dăruit” nici nu știu cum să-l cuprind. Uneori mă întreb, fără să-mi recunosc curiozitatea, de ce mie și nu... ție?

Trei decenii și un an. Dacă mi-aș număra fiecare clipă (n.n. – clipa este unitatea de măsură a tuturor, mai puțin a timpului) ce-am irosit-o, reproșurile ar ucide tot ce-i viu în trupul meu... mort.

Trei decenii și un an. Au fost ieri.

Trei decenii și un an. Au fost... mâine.

Trei decenii și un an. Azi!

Nici Dumnezeu nu are putere sau influență în fața timpului. El (Dumnezeu) e bine și e sigur de eternitatea Lui, iar el (timpul) cel mai mare hoț, rămâne nepedepsit în... eternitatea Lui.

Azi sînt o balanță într-un echilibru perfect. Tot ce a fost este egal cu tot ceea ce n-a... fost, caraghiosul post-comunism este egal cu pRost-comunismul epocii de aur ruginit. Postcomunismul este egal, de fapt ”este mai egal” cu pRostcomunismul.

Dacă (ciudat început de propoziție cu acest ”dacă”) aș căuta în pontajul postcomunismului prezența voi descoperi o absență motivată. A fost ziua în care am visat să exist. Doar o zi. O singură zi! O zi minus trei decenii și un an egal timp ce nu-mi aparține.

Comunismul a fost un eșec! (folosește intonație corectă).

Comunismul a fost un eșec? (folosește intonație corectă).

Între cele ”două” interpretări teatrale am dansat și cântat... ”Internaționala”. E un balet bazat pe construcția unei clădiri cu târnaț și verandă și cam atât. Sînt un ”decrețel” (decretul 770), dar îmi place să cred că ”apariția” mea n-a fost influențată de aberația dobitocului ce este (?!) regretat astăzi. Acel decret astăzi produce fapte. Faptele sînt precum omul. Imperfecte.

Curiozitatea mea este o dilemă. Oare este o dilemă etică? Habar n-am. Știu că în lipsa memoriei istorice distrug identitatea, dar mă refugiez în rezolvări ”clasice”. Una este pe buza memoriei rapide – ”... las-o că merge și așa...”.

Uite ”așa” sînt tot AICI! De fapt tot ACOLO! Sînt în același loc, totul se mișcă, mai puțin eu, timpul și Dumnezeu. Atenție! Persoana, reperul.  

Îmi privesc ochii și mă întreb, unde am greșit. E clar există greșeală.

N-a fost nicio alianță între memorie, spațiul politic, biserică, societatea civilă și spațiul economic. Mascarada și manipularea a desenat o alianță fără conținut. Materialismul științific în societatea socialistă multilateral dezvoltată ”de atunci” este opusă și ”perfect identică” (?!) cu societatea post-comunistă. Cu alte cuvinte cititorule, eu îți spun domn, dar noi sîntem în continuare... tovarăși. E simplu.

Surprinzătoarea tăcere a societății civile. Aici mă refer la societatea civilă unde există morală istorică și nu numai. ”Jegojismele” nu mă interesează. Ce văd eu acum este o prefață a morții în capitalism și nimic altceva. Sînt beneficiarul unei amnezii. Ciudat.

Oare am avut nevoie de individul ce mi-a comunicat în timpul evenimentelor din - Decembrie 1989 – manipulând cu bună știință ”telespectatorul comod al revoluției”, anesteziat de șocul libertății,  crezând (atunci) în suportul peștelui de sticlă? De ce am greșit atunci?

Memorez dintr-o memorie (încă) validă, mizeriile gândite de ”individ și echipa salavatoare” mascați într-o denumire generică de – frontul salvării naționale -: ”... întreaga putere de stat este preluată de frontul salvării naționale, lui i se vor subordona consiliul militar superior, care coordonează... (tot ce înseamnă armată)... toate îți vor continua activitatea și se vor subordona frontului salvării naționale... în teritoriu se vor constitui consilii județene ... (bla, bla, bla...) ca organe ale puterii locale,... preluați puterea...., miliția să asigure ordinea publică... organizarea de alegeri libere în aprilie...”

Au urmat alți domnitori și alte discursuri. Parcă unul mai dezamăgitor ca altul. Pe unul l-a învins sistemul, iar altul s-a jucat cu sistemul. Pe actualul îl joacă sistemul.

Trei decenii și un an. Am răsfoit timp și soare. Da, a fost și soare. În postmodernism am fost atins de Cer. Există! Pentru mine există viitor. Și asta contează.

Dacă aș fi vector, pare-mi-se că doar direcția există. Încă nu mi-am (ne-am) asumat originea și sensul. Este ca o colaborare generică dintre un animal mare și un animal mic, la început chiar am crezut că animalul e... om, dar timpul mi-a demonstrat și arătat... flora omului. Acest duel neserios produce și azi ”reușite”. Aceste ”reușite” ajungând chiar și-n instituția vitală a acestei nații. E inadmisibil! Cu alte cuvinte am supraviețuit în comunism, supraviețuiesc și-n pRost-comunism, dar nu acesta este sensul (apropo de vector) originii destinului meu. Eu - cred că - am un destin. Sensul dăruit de Creator este distrus de ”aceste produse umane ale postmodernismului”. Omul politic este identic cu omul economic și omul social. Alianța celor trei este invizibilă și lipsită de încredere. Alianțele false sînt realizate de oameni... falși. Ce să fiu? Om? Animal? Plantă? Oare îmi găsesc... vectorul?

Simt și văd multă mizerie. Astăzi agresivitatea murdară prinde contur și poziții decizionale.

Hm, devin rasist când folosesc umbrela pe o ploaie și sunetul primăverii devine confuz, pare bruiat de compoziții proaste și lipsite de muzicalitate. Ce mai, compozitorii sînt proști și nesimțiți.

Nulitățile devin forme. Au contur. Reacționează la comenzile păpușarilor. Alternanța puterii e jocul de table propus publicului. Zarul sferic! Același timp și spațiu. Diferă doar ””cutiile de tablă”, ”locația” și ”prețul”. Tactica e monotonă, previzibilă și preluată. Arbitrii sînt rasiști, lipsiți de identitate în amestec cu suveranitate. În tribună informatorii trimit știri. Nepublicul acceptă știrile. Nu mai există rezitență ideologică. Banii... ”e totul”. Nicio intervenție geo-strategică. Aceiași vecini. Încă. Sînt întreg, dar nu pentru mult timp... modern. Aștept regionalizarea promisă pe ascuns și în secret. Sînt orb cu vedere îngustă. Simt, deci exist!

Trei decenii și un an.

Închid ochii și plâng. N-am puterea nici unui gest față de cei ce mi-au dat posibilitatea să exist, să scriu, să gândesc.

Vorbesc, scriu și plâng.

Îmi iubesc soția. Îmi iubesc fiul.

Trei decenii și un an.

Oare voi trăi să plâng și să-mi țin în brațe un viitor de care să nu-mi fie rușine?

Da. Am greșit!