ZIUA MEA și ZIUA TA

motto:

“Pieri din mintea mea!

Revino-mi în inimă!”

Nichita Stănescu

74.

74 de ce?

74 de ani.

Au trecut dar au și lăsat (și lasă) amprenta timpului pentru fiecare individ și urmașii lui, fără nicio remușcare. Timpul, în acest caz pare să fii fost un cal troian, al cărui galop n-a existat niciodată. Timpul n-a fost nici “o arcă a lui Noe” să salveze de la înecul dorit (?!) rămășițele acestei nații. Timpul n-a fost nici un scurt circuit de reașezare a nației spre traseul luminii. Timpul n-a fost nici câmpul “genezei” de amestec ciudat dintre om, fruct și Dumnezeu ci a lăsat ca orice ticăit să “tacă” în favoarea lui.

Îmi reamintesc de Eugen Ionesco, atât de necunoscut de nația mea (e o părere apreciatule cititor, e o emoției din interior spre “interior”, de aceea cred și suțin că Eugen Ionesco a fost și rămâne, alături de Nichita Stănescu, scânduri din “arca lui Noe” ce a încercat să “vâslească” spre malul moralității limba română și istoria tuturor românilor) când lăsa în libertatea lui dreptul la libertate și gândire.

Hm, revăd textul din mesajul lui Constantin Noica către Alexandru Condeescu, aflați într-un duel filosofic despre poezia stănesciană, rămas fără explicație și înțeles de necuvintele limbii române văzute, doar, de Nichita Stănescu:

“... n-ai să vii și n-ai să morți / n-ai să șapte între șorți…” sau “... frunză verde de albastru / mă doare un cal măiastru…”.

Timpul a ticăit 74 de ani, mai puțin ca viața părinților mei, deci a ticăit… o viață. Pendulul și-a văzut de mișcarea lui, la fel și oamenii. Orele au fost identice și repetabile, la fel și oamenii. Secundele au aparținut minciunii, la fel și oamenii. 

Dacă în “epoca de aur” era o vorbă la mesele de duminică și nu numai - nici o masă fără pește - minciuna s-a răsucit în propoziție până a devenit adevăr. Acest adevăr va pluti și duminică.

Dacă în noiembrie 1946 jaful a fost recunoscut după un secol (fără un sfert din el), la fel se întâmplă și acum. 

Atunci rezultatele s-au văzut a “doua zi”. Le reamintesc pentru… tinerețea timpului, așa cum îți place cititorule cu două puncte și liniuță de la capăt:

• arestarea liderilor politici ai partidelor democratice;

• șantajarea regelui; (și ce a urmat)

• interzicerea bisericii Unite cu Roma;

• implementarea proiectului de sovietizare;

• organizarea României moderne.

în această Românie modernă m-am născut… eu. Tu? În această Românie modernă s-au născut candidații de azi (ieri-azi-mâine). Copiii României moderne aleg.

Alexandru Paleologu, cuprins de emoție, spunea (cred că prin 1993 sau 1994):

“... țara noastră, ca de altfel și celelalte țări din estul Europei au suferit 50 de ani de tiranie comunistă un fenomen de care ne-am dat seama mai târziu, după decembrie 1989 - ne dăm seama și acuma - de o teribilă mutilare a conștiinței și a memoriei… și acesta este un fenomen care se leagă de boala cea mai gravă este amnezia istorică a țării noastre… memoria ne face să știm ce suntem, ori memoria mea de om bătrân îmi reamintește că România este un regat și nu a încetat să fie un regat… noi din decembrie 1947 trăim într-o perpetuă minciună…” 

Duminică pot alege să tai un nod alexandrinian nu doar printr-o atitudine venită, printr-o dospire acumulată firesc, ci pot să-mi întrezăresc istoria pentru viitorul fiului meu și el să fie ștafeta unui cros pe pista unei alte Românii și altei normalități. 

Falsificarea grosolană de atunci se poate repeta? “Faptele de arme” nu mă lasă să răspund pozitiv. 

Ce stranie repetiție aruncată spre mine. Atunci “porția de zahăr” era răsplata “alegerii perfecte”, astăzi… locul de muncă. “România modernă” a evoluat, la fel și locuitorul ei. Modernismul a adus kkvaloare. 

Duminică se poate fura, dar simt că ulciorul nu merge de multe ori la apă, de parcă el merge… singur. 🤣

Un ziarist “rutinat și uns cu multe alifii”, sau pe românește experimentat a scris, repet doar a scris: “... în loc de clinchete, se aud pocniri de bici de la Cotroceni (acolo vine doar moș Gerilă pentru că nu sînt copii) și scrâșneli de măsele, înjurături, plânsete și nemulțumiri de oameni necăliți…” (n.n. Cornel Nistorecu, Cotidianul)

E dimineață și seară din nou, același timp și același… eu. O memorie a minciunii și 74 de ani răsturnați fără nicio jenă. Plec trist spre o numărătoare a minciunii, a neviitorului. Absurdul pare neinstruit în unitatea militară numită simplu România.

Las nemoștenire nimic, dar plâng la propriu, recitind moștenirea lăsată mie și ție de Nichita Stănescu:

“mă las în genunchi, cad pe brânci

te sărut melancolic pe gleznă.

te iau de umăr, mă iei de mijloc,

și solemn intrăm în iarnă.

prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc

o tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă,

murim înghețați.

din nou numai pletele

în primăvară ne-mpodobesc scheletele.”

Să fii iubit cititorule!