BANALITĂŢI (E ora închiderii VIII)

Vorba dulce mult aduce, asta dacă aş avea un comportament de „aplecat” sau „dus”. Comportamente sînt, asta dacă m-ar interesa numărul. Ce număr? O, bată-te să te bată, este ecoul. Ghiftuit de atâtea şi atâtea, caut un pahar de apă, asta de prevenţie. Sughitul.

Proastă introducere, că altminteri m-aş face şi m-aş drege într-o cârtiţă spre ciuda şobolanilor din canal. N-am cuvinte „moi’ despre nimic şi toate. Nu tac şi basta! Nu daţi cu replici din filmul „Pintea” că n-am nici „cămeşă” şi nici „ciucalăi”. Am trecut cu bine peste bugetul...investit şi razele de soare apar odată cu ”punctele de sprijin” uneori discrete, alteori moi, pentru a nu distruge spaţiul şi...timpul. Puncte de sprijin? Ecoul de data asta a dispărut. Şi lui îi este teamă. Adică cum „şi lui”, mai este cineva, par a mă întreba în acelaşi timp vietăţile din canal şi din film. Canalul şi filmul n-au nicio legătură cu abonamentul de cablu tv, asta ca o primă informaţie sau...”notă informativă” pentru cei ce sînt „curioşi” la ce se întâmplă şi-n alte...părţi.

Timp de 90 de minte şi ceva m-am obligat să devin calm. Am reuşit. Sînt trezit din „amorţeala” impusă de un apel...telefonic. Nici n-apuc bine să dau „sara bună” că vin spre mine întrebări ciudate, normale şi...diferite de primele două. Cea mai banală a fost şi cea mai...scurtă. De ce? Nu-mi pot reaminti ordinea lor, dar la un moment dat a fost şi una de genul: pentru ce?  Înverşunarea asta „ciudată” pare desprinsă dintr-o reţetă parafată de medici istorici...bolnavi. Fiecare generaţie pare obligată să asiste, dar să şi participe la un conflict. Mondial e mai greu pentru că a dat buzna...multiculturalismul, dar pe spaţii mici totul e posibil, hai să-i spun în povestea de faţă...regional. Interesant.

Sportul a căzut, aici pe la noi, într-o groapă îngrijit săpată şi cu arhitecţi aşişderea. Nimeni nu mişcă-n front, altminteri riscă o pedeapsă în...exil. Cuvântul pare cunoscut, dar gestul? Când mă transform din „eu” în „noi” îi bai. Cu ceva „vremuri” apuse, s-a creat un mare fâs mediatic, intitulat „mari români”. Şi-au dat  părerea despre acest fâs, mai puţin de patru sute de mii de...”mici români”. N-au ţinut cont de golaveraj, de terenul impracticabil, de public, de fapt n-au ţinut cont de...nimic şi toate. Nu scriu clasamentul final, dar „îmi” atrag atenţia, că acest fâs a fost de fapt un...succes mediatic şi nimic mai mult. Fiecare ROMÂN este un MARE ROMÂN. Aşa aş vrea să arate acest popor, să aibă oameni mari. Dacă acest „fâs” era construit sub semnul minus la golaveraj, „cei mai mici români”. Cum ar fi stat lucrurile? De aceea cred că fiecare are dreptul să existe şi să fie EGAL cu cel de lângă el, altfel risc să apreciez în continuare aceleaşi „valori” pline de colb şi mucegai.

A plecat Cristi Dulca. Pot să fiu „mare român” şi să spun „nu-i nici primul şi nici ultimul”. E mult prea simplu şi şobolanii din canale roiesc, dau târcolae şi la un semn, haţ şi prada cade în...B, C, E sau altă categorie din permisul de conducere. Interesant (din nou acest cuvânt) se construieşte, din ceea ce văd, o pistă falsă ce duce la pierzanie. „Cine-i mai u-ist”. Aş fi tentat să cred că-i o joacă între doi parteneri ce-şi spun bună dimineaţa iar până ce apune soarele caută în fiecare moment să arunce cu orice „mişcă” în celălalt, dar nu sînt tentat să cred o banalitate. Ciudăţeniile apar în acest spaţiu mioritic datorită „marelui românism”, altfel aş fi rigid, un bun executant dar şi individ ce-şi respectă legile. De aceea nu tac. Atâta pot să fac. Să nu tac! Mi-e frică de...frică.

Să povestesc în scris despre jocul de la Mediaş? Nu sînt în stare. Am fost şi rămân un caustic, în cele scrise evident, despre tactică şi caracatiţele ei. Sînt subiectiv când scriu despre Dulca, de aceea gestul lui nu-l înţeleg, dar pot să-l întreb: Cristi, de ce n-ai venit după meci să dai cu piciorul în maşina mea spunându-mi că am cântat fals? De ce? Aceeaşi banală întrebare ce am auzit-o la telefon.

Câteodată stau şi privesc cerul ciudat de albastru, caut un răspuns plăcut mie şi sufletului meu la o banală întrebare. De ce acest club n-a avut parte şi de linişte. Aduceţi-vă aminte de bancul în care este prezentată creaţia de pe spaţiul mioritic. baladele anonime rămân în biblioteci semnate, iar în contactul lor cu cititorul...anonime.

Plec trist din acesată poveste, nu înainte de a-mi reaminti că „suporter” e substantiv şi nici într-un caz verb. Da interesantă (din nou şi...iarăşi) expresie: ai verb în tine. De ce oare un individ poate să fie mare iar umbra lui mică? Este un pamflet, nereuşit ce-i drept, dar sper că într-un viitor apropiat să-mi explice cineva de ce oina este sportul nostru naţional. De ce? Pentru că noi...oinăm, îmi şopteşte ecoul. Apropo, în acest sport există o expresie utilă dar atât de nefolositoare în afara jocului: prins la mijloc.

De dincolo şi dincoace de „pila”, Pilu.