De ceva vreme prin lumea asta plină de
atâta dragoste şi pace, conflictul dintre istorie şi comercial este din ce în
ce mai vizibil. Asta înseamnă că lasă şi urme. Atenţie nu urmă, ci urme. Am
scris, mai demult ce-i drept, de Universitatea Bussines Cluj, echipa de fotbal.
Acest bussines are două puncte de lucru. Unul aici la Cluj şi Napoca, altu-i
taman la Ploieşti. Aceeaşi Mărie cu...două pălării. Una cu bănuţul ailaltă
cu...contractul. Concluzia acestui paragraf: nu-i prost cine dă, prost
sînt...eu. Până când? Dumnezeu şi DNA-ul poate şti.
Subtil şi cu discreţia bine-i cunoscută,
în scris, zilele trecute citeam cuvintele ordonate în şir ale publicistului
Tudor Octavian. Puncta atent traseul unor indivizi. Erau puţine erori sau poate
chiar deloc, dar ce a fost ca o cireaşă de pe tort, că asta-i emisiunea ce-mi
place deocamdată (iarăşi acest cuvânt) a fost finalul. Maestrul a punctat atât
de corect încât mi-a îndreptat privirea numai spre punct. Asta e, băiete.
Citez, cu nepermisiunea lui, finalul: „...un interes marcat al pieţei continentale pentru o echipă
din România. Nu musai românească, ci din România, stat European”
Dacă ar fi să separ lumea între noi şi
ei, aş zice. Dar nu-i aşa.
Zilele trecute am fost printr-un supermarket
la shoping, asta dacă aş fi actual, dar eu sînt de modă veche şi scriu aşa,
zile trecute m-am aflat într-un magazin, cam cu de toate ce-i drept, dar având
buget redus (dar-ar să dea boala în ei ar fi spus bunică mea, Dumnezeu să o
ierte) mi-am clătit ochii cu ce am...văzut. Într-un colţ, pe un raft îngrijit
era o carte, ce nu părea nouă. Copertele erau îndoite, la fel şi câteva pagini
îndoite, pătate cu grăsime. Ce mai, cartea era destinată să sufere aceste
modificări, datorită titlului. „Cei şapte ani de acasă”. Iau cartea în mână,
arunc firimiturile de pe ea, mici urme de resturi...comestibile şi citesc
cuprinsul.
Capitolul 1 lipsea din cuprins. Priveam
în jur şi mi-am dat seama că nici sugarii nu mai sînt sugari pentru că nici
scutecul nu mai este scutec. Caut grabnic capitolul 2, pentru că eram
nerăbdător să fac primii paşi. Nimic. Mersul era blocat. Cărucioarele automate
îmi înlocuiau paşii. Nu-mi dau drept să devin vector, să am origine, sens şi
direcţie. Tac, mai iau o gură de lapte şi mă aşez în faţa capitolului 3.
Surpriză mare. Mi-a dispărut curiozitatea, n-aveam întrebări. Am devenit atât
de înţelept încât băteam cu pumnii la uşa din faţa capitolului 4. Aici
surpriză. Nimeni acasă. Nici tu mamă, nici tu tată. Aflu, într-un târziu, de la
un confrate că această parte a vieţii mele e plecată în Spania la cules de
căpşuni. Bine, bine, zic eu şi cu mine cum rămâne? Confratele râde, se urcă pe
tricicleta cu pernă de aer şi-mi arată degetul mijlociu într-o poziţie
verticală faţă de plecăciunile celorlalte patru. Memorez gestul, poate e o formă
de salut. În faţa capitolului 5 aveam emoţii. Au trecut peste mine patru
capitole şi nici o reacţie. Ca o ploaie, cad peste mine caiete, creioane şi
alte forme de manipulare. Fără scutec pe mine, evident mă piş pe ele. Reacţia a
fost apreciată de alţi confraţi. Plin de sine şi de mine le arăt degetul mijlociu
aşa cum am fost învăţat. Unii au râs şi doar altul m-a lovit. Era cel mai mare
confrate. Atunci am înţeles că ce e mare e...puternic. Plec trist şi bătut. Nu
fac mulţi paşi şi stau în faţa unui 6 atât de mare, încât am înţeles că este
ultima sau penultima şansă. Aşa a şi fost. Era altă lume, n-aveam nevoie de
scutec, foloseam paharul şi uneori câteva cuburi de gheaţă, respiram altceva.
Nu eram însoţit de confraţi ci de câte două sau trei matracuci. Aşa am auzit că
se numesc fiinţele ce devin într-un viitor apropiat...amante, neveste, babe şi
marionete. Plec plin de fiţe şi aere spre ultima treaptă. Cea de a 7-a. Aici e raiul
pe pământ. Totul este de poveste. Singura regulă este că nu sînt reguli. Cei
puternici şi mari îi băteau pe cei mici care aveau ceva pe la etaj, cei aprigi
şi vicleni duceau o viaţă paradisiacă. Erau acoperiţi de fecioare, nisip şi
soare. Da îmi dau seama că puterea înseamnă bani. Prostia râdea cu gura până la
urechi. Surprinzător lângă cei mari erau şi nişte „mici”, dar nu erau
comestibili. Puţeau.
Sînt tâmpit. Ce caut eu în lumea asta a
fotbalului? Mai bine mă fac profesor. Zis şi făcut. Caut ceva într-un magazin
şi dau peste o carte...murdară. O privesc. Plec. Las-o naibii încă o carte cu
„cei 7 ani de acasă”. Ce am spus că mă fac? Profesor? Chiar că sînt prost. Mai
bine mă fac...om.
De dincolo şi de dincoace, Pilu
p.s. ăsta nu-i un pamflet sau îi? Musai
să fie citit cu atenţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu