No asta a fost. Nu-i bai, sînt obișnuit.
Am lăsat să treacă ceva
vreme de la cea mai recentă dezamăgire din handbal. Statistica dezamăgirilor e
precum faptele spre nedezamăgirea celor ce musai să fie dezamăgiți. De ce am
zăbovit? Din două motive mai mult “decât” clare. Sînt ardelean și de ce să mă
grăbesc. Îmi aduc aminte de toți deontologii și ologii ce l-au ucis pe arbitrul
Colțescu. Au sărit pe el, ca mai apoi să se apropie de el sărutându-i inelul și
piatra… neprețioasă. Așa am făcut și acum. Am așteptat primele sărituri de la
trambulina cunoașterii.
E dezamăgire din nou, deci
și prin urmare e handbal. Sportul național - doar ăsta-i hitul federației - se află de ceva
vreme într-o mișcare haotică. E adevărat că sînt deontologi și “oameni de handbal” ce-mi
rup jugulara la prima literă rostită și plini de satisfacție își freacă
mâinile, poate și conturile, satisfăcuți că au ucis… virusul.
Am observat, dar nu numai
eu, cum se desfac câteva “liniuțe și de la capăt”
și explicațiile dispariției echipei de muieri de la Tokio devin în unele
momente credibile. “Boborul” se apropie și îngenunchează la picioarele
Cristinei (n.n. Cristina Neagu) implorând iertare și oferind mulțumiri.
Rămân puțin surprins că în “fostul sport național” dispare cuvântul echipă și
alte mătănii nu observ. Câteva, așa după colț la poalele pivotului (n.n.
Crina Pintea), în rest doar anomalia viruso-gramaticală “hai fetele”.
E clar că Othelo nu e
președintele comisie de arbitraj euro-internațional, iar duduile trec
nemângâiate după acest turneu. Au greșit, dar nu arbitrele daneze ne-au ucis
stimate domn Dedu. Nu vă aruncați ca fata mare la măritat, pentru că nu aveți
vârsta, genul (să nu-i spun sex din respect pentru adimensionați) și
dreptul, chiar dacă jilțul pe care v-ați și
coțat (cu doar un vot în plus pentru cel de al doilea mandat) este comod. Îmi aduc aminte de motto-ul
campaniei - “stând drept o să fiu președinte” - și încerc să fac o
analiză pe text, de aceea vorbesc de prin acest “bobor” ce a aruncat spre
nemurire hitul “stând strâmb și judecând drept” este o… evidență. Lasă-mi
nepriceperea să existe.
Echipa națională a României
a fost ucisă în turneul din Muntenegru. Criminalii? Se plimbă în libertate și
fac probabil, viitoare strategii. Criminal e un cuvânt dur? Dar “școală”cum
e? Dar “copil” e un cuvânt firav?
Nu stimate domn, n-aveți nicio vină, “prăpăditele alea două din
Danemarca” aflate sub acoperire la turneu sînt vinovate. Ele ne-au ucis dreptul
de a bea sake și a ne îndopa cu sushi.
Probabil, într-un viitor
cineva va înțelege ce să facă pe jilțul ăla, acum este cam mare pentru curul
domniei voastre. Asta cam atât pentru ceea ce ați făcut, faceți și sper să
nu mai faceți pentru handbalul autohton. Apropo, concluzia de la final te
privește, în rest vă doresc să aveți
parte de noroc (ști la ce mă refer)
Cristina (n.n. Cristina
Neagu) s-a supărat pe târg și lacrimile au început să curgă precum a curs
dezamăgirea peste un individ rătăcit. E greu să accepți un eșec când iluziile
le consideri certitudini. Să sar cu un argument banal? În lot a existat doar UN
singur inter dreapta de meserie și șomaj! UN singur jucător. Laura Popa. Anulez
exemplu dat, chiar rămâne banal.
Sar de la linia de 9 metri
la barul unui hotel. Un individ îmbrăcat îngrijit și cu un comportament de
englez veritabil se apropie de barmaniță (o duduie bună… rău) și îi
șoptește în daneză să-i ofere o cafea. Fără gesturi vizibile duduia, aflată în spatele unei
tăvițe mici de sticlă și îmbrăcată exagerat de obraznic (😂😂😂)
încep un scurt dialog și totul se încheie printr-o simplă notă de plată
achitată cu un… mare card. Englezul își savura cafeaua, răsfoind “Morgenavisen
Jylleands Posten” și “Politiken”. Apar două dudui guralive și ușor
agitate. Îmbrăcate sport și identic era evident pentru englez că duduile
aparțineau unei echipe sportive. Apoi “mai curg” alte dudui îmbrăcate identic.
Pe trening scria clar: România. Se fac mici triburi de discuții. Două dudui par
decise să facă revoluție. Englezul caută o variantă de a traduce prin diferite
metode. Descoperă “translet-ul”. E fericit. Zâmbește. Duduile își revărsau
patima pe suporteri. Umilința e “lejereanu”. Englezul nu înțelege de ce și
privește cu coada ochiului ușa de la intrare. Nu mai vrea să audă “anomaliile”
rostite de cele două dudui. La un moment dat ușa se deschide și intră o altă
sportivă. Privește spre englez și îi zâmbește, întrebându-l în cea mai frumoasă
limbă de pe pământ, în limba română. “Ce cauți aici?” Englezul o strânge în
brațe și apoi o invită pe sportivă pe terasă, dar nu înainte de a-și îndrepta
trupul și privirea spre cele două dudui, salutându-le. “La revedere” într-o
limbă română fără englezisme. Timpul s-a dilatat, duduile încercau să intre în
timp implorându-l să se reseteze. Timpul a murit atunci. Englezul a înțeles
atunci că uneori și caracterul are mai multe fețe, precum omul. Atunci a murit
speranța.
Revin la dezamăgirea din
handbal și seismul din Muntenegru și la un an interesant. 2014. Atunci echipa
națională a României a devenit campioană mondială. Șăf la “ferefeu” tot Dedu,
dar cu același merit ca la necalificarea la JO de la Tokio 2021. În 2014 am
învins Germania. În echipa de “patru” mai semnau documente Muntenegru și
Danemarca. Din echipa de “puștoaice” din 2014, doar clujeanca Laslo a bifat
meci la naționala în turneul preolimpic. UN jucător. Nimic nou până acum. UN inter
dreapta în lot + UN jucător (jucătoare) campioană mondială în 2014 = adio JO
Tokio. E simplă operația de adunare. Nimic cu nimic este egal cu nimic virgulă
ceva.
Bazaliu a fost ucisă pe
banca de rezerve, dar nu de fedederație ci de intersul economic pentru sport.
Abed-Kader joacă pe la Zalău. Aparține lui Tacici.(aici e scenariul personal).
O generație de aur a fost ucisă. De ce? Pentru că “ne pricepem”. Pot să merg
pas cu pas pe întreg lotul.
Ne-am ucis copiii.
Hagi n-a înțeles că a
fost jucător de fotbal când antrena, probabil nici Neagu. Nu mă
interesează.
Handbalul e joc de echipă
și pentru echipă. E greu, mai ales când n-ai variante, e și mai greu când nu te
pricepi. Ciudat cum “ne” pricepem la toate.
Am ratat o calificare,
nu-i bai. Să nu ratăm… viitorul.
ps
în 2016 am văzut echipa
Danemarcei (junioarele din 2014) și eram încântat de ce echipă am văzut,
spunând unei prietene că va ajunge departe această echipă (n.n. Danemaraca).
M-a privit și a început să râdă, spunându-mi că am fost până-n Danemarca
degeaba. Mi-a întins și rostogolit pe toate fețele echipa României (campioana
mondială din 2014, antrenor Roșca) spunând că vom ajunge mai sus ca-n Rusia
(România vicecampioană mondială). Am tăcut și am lăsat faptele să
vorbească.
Danemarca
în două decenii a fost campioană mondială, triplă campioană europeană, triplă
campioană olimpică, dublă medaliată cu bronz la europene și mondiale, dublă
medaliată cu argint la mondiale, toate astea între 1994 și 2013!!!
De Norvegia nu scriu
pentru că nu sînt în stare să mă controlez, dar de Muntenegru pot, pentru că au
un campionat inexistent dar echipa națională este campioană europeană. Asta în
2012, iar la campionatul mondial s-au oprit în 2015 pe locul 5. Nervii îmi apar
doar la Londra 2012 când echipa devine vicecampioană olimpică.
Șăfule cam așa stau
lucrurile. Arbitrele te-au eliminat. Strategia matale e ok. M-ai plimbat cu
fraze și mi-ai vândut iluzii. Trist. Șmecheria este apanajul inteligent, ceea
ce, te-ai prins, nu e cazul tău.
Handbalul rămâne o
disciplină sportivă pe cale de dispariție. De unde știu? M-am uitat spre
gimnastică și m-am prins.
Lăsați să joace copiii
țării tale, apoi poți “peteci” cu un mercenar, dar nu distrugeți (voi cei de
la butoane și de oriunde, chiar și-n statul paralel) șansa jucătorului
român.
E nevoie de curaj și
răbdare… și “diridai” evident.
La Tokio pariez pe echipa
României!
ps
m-am cenzurat din respect
pentru... handbal!
(prietenii
știu de ce)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu