LUI LIVIU

Pandemia

Prezentă cu (o) mare obrăznicie în viața mea și a ta. Încep să nu-mi reamintesc comportamentul banal și extrem de obositor al unui individ șters și lipsit de speranță într-o țară ucisă cu zile. Nu caut să-mi răzbun neatitudinea postmodernă, nici nu vreau. Rămân inert, probail ușor mângâiat de prietenii trădători ce-și încarcă bateriile la o cafea sau o friptură.

Văd fețe triste și lipsite de culoare, spre disperarea celor mai europeni și mai elaborați în așternuturi. E trist când lașul urlă spre publicul înghesuit în celula numită țară, cuvinte ce să-i deseneze silueta de curajos. E laș și ajunge, vreau tăcere. De fapt tăcere a mai fost la prima apariție într-o nouă libertate a celui mai sărac și mai cinstit (hai fâs) fost președinte pesedeist: liviu dragnea. Nu-și merită literele mari. Le-am ucis.

Am închis fereastra, am ”ucis becul” și mi-am aruncat privirea spre el, marele patriot. E drept nu ca Adrian Năstase (din spusele tale) antrenându-mi materia cenușie spre descoperirea schemei folosite de echipa... paralelă, de metodele de antrenament sau de alte conflagrații sportive din lotul ”oamenilor de bine”. N-am aflat nimic. De fapt a fost un fel de ping-pong cu kwi, primarul imobiliar și cinstit. kwi arunca cu ceva vreme în urmă vina spre liviuț, iar acum intră în scena... viceversa. Un fâs mare cât inima lui Bittman sau cât gaura inelului aceluiași Bittman.

liviu și dragnea a fost precum fostul lui coleg pedelist și mâncător de rahat prin Monte Carlo, pardon nu rahat ci mititei de la Cocoșatu, un teleormănean venit la oraș în ”teneși”. Lipsit de finețea politicianului versat, precum se crede, a lăsat să se vadă și să se simtă șoriciul porcului chinuit. Șoriciul e ars, iar coada miroase a kkt. Nimic. Obositor de nimic. M-a amețit cu ”sufertașul”, l-a reclamat  pe ”profu” (asta nu-mi displace) și ce este ciudat a uitat de... injustiție, pardon de justiție.

A atacat în permanență cu pase laterale, amenințând poarta Raiului. Evident că nicio apocalipsă n-a tulburat jocul prost și uneori exagerat de lent. Urlatul galeriei prin tribunele stadioanelor goale nu găsește ecou. Totul e înfundat. Ce e cu hitul „dacă ne alegeţi pe noi, vă dăm şi mai mult” ? În copilăria mea, acolo pe fascinanta ”Insulă”, când prindeam un camarad că pârește îl… părăseam. Asta era pedeapsa lui. Singurătatea.

Apariția ta, ”măi liviule” (Toderaș din Iarna Bobocilor – Marin Moraru) a fost una în pielea goală, te-ai dezbrăcat ca un don Juan și nici… o dudie. Firea? Hai să fim serioși. Koveși? Fix pix. Dăncilă? Ești chiar păcălici. Curaj găină că te dau… partidului. Care partid? Ălă cu patria și cu Codrin, pionierul premiant și iubitor de artă.

Te-am văzut în pielea goală  și-n șlapi. E nasol că vine… iarna.

Votați pentru patrie! Îmbrăcă-l pe liviu! Liviu și mai cum? Mai contează…