PĂCAT LA 34. EGAL LA PAUZĂ.

Să începem povestea europeana europeană de la Turda

Pot să o fac ca jurnalist, e adevărat ca un jurnalist modest, pentru că jurnalistul

adevărat e în altă parte și e acoperit de mai multe ciorbe. Acolo unde el minte eu n-

am de ce să tac așa că mă îmbrac în hainele chibițului și îmi povestesc doar mie

meciul de handbal dintre Potaissa Turda și Bidasoa din Spania.

Nimic spectaculos într-o zi de marți. Grupă dificilă și nu numai echilibrată, dar parcă

obraznic de bine acoperită cu valoarea maximă din handbal. Aici în două

componente, bani și muncă. Și una și alta se găsesc în spațiul mioritic, e adevărat

că în cantități reduse, dar acolo unde este și puțin se poate fura. În ultimii ani,

handbalul din România la nivelul echipelor naționale dar și ale cluburilor este unul

spectaculos, prezențe în liga campionilor, duelul cu campionii olimpici sau mondiali,

dar nimic din toate acestea nu sunt adevărate. Ele au produs calamități. Unde sunt

centrele de excelență? Unde ne sunt copiii? Incompetențele sunt uriașe mai ales la

nivel central, spune-mi cine conduce și hai să-ți spun ce arbitru vei fi, pare a spune

de unul singur fostul mare utecist și adolescent comunist ce o să ajungă arbitru cu

fluier la masa de președinte ferehaș. Cu ceva vreme în urmă, o mare glorie a

handbalului românesc, la o cafea, îmi spunea: „Pilu dragă, vai și amar de țara în

care un arbitru ajunge să fie președinte de federație...” (discuția a continuat acoperiți

de regrete). De ce sunt așa de pornit pe federația română de handbal? E o falsă

iluzie, eu nu sunt pornit, eu sunt plecat de mult. Acolo, în handbalul înalt, cei aleși nu

aduc bani în handbal, ci duc bani din handbal. Unde? La casele lor pentru că așa se

procedează cu binemeritatul salariu. Asta a fost de 1 aprilie. Mergem pe 14

octombrie la noua sală a sporturilor din Turda.

Ajung, ca un chibiț ce sunt, cam cu o oră și un pic mai devreme. Privesc în stânga,

privesc în dreapta, dinamica nu dă mari speranțe. Ciudat. E o grupă fantastică

Bidasoa, Saint Raphael și Flensburg la Turda! Ceva de vis. Trei țări ce au halit din

titlul olimpic, mondial și europen, e adevărat după ce ne-am ridicat noi de la...masă.

Puțină lume la prima vedere, publicul probabil mai are de lucru prin grădină (așa e

pe aici la țară) mai aveau de făcut încă câteva cumpărături, nu importante, dar utile.

Ptiu măi să fie, primarul printre primii în tribună? N-am crezut, asta-i tare. Probabil s-

a plictisit la birou, rezolvând toate problemele. Ha!Ha!Ha!

Intru în sală urmărit îndeaproape de miliția locală ce mă atenționa să nu am brichetă

sau altceva la mine. Această miliție locală, care în afară de vechime și burtă nu

aduce niciun beneficiu națiunii, așteaptă de la mine un gest. Habar n-am ce vor. Cu

mișcări de „țăran prost” un milițian mă întreabă „ce-i cu ăsta. Mișcări lente dar sigure

scot din buzunar tocul de ochelari. Explic milițianului local că rolul tocului nu este atât

de important ca al ochelarului și începe să zâmbească. Îmi dau seama că este și...

inteligent. Revin la handbal.

Îmi ocup locul cu pricina și privesc încălzirea băieților băieților noștri și băieților lor.

Nimic spectaculos. Studiez din priviri pe cei de la Bidasoa. Talie, vârsta etcetera

etcetera. Știam că sunt liderii din Asobal, știam că au un campionat net superior

României, dar asta nu însemnă mare lucru. Se pot întâmpla multe, chiar foarte

multe. De fapt s-au și întâmplat.

Încă nu înțeleg de ce trebuie să mă ridic în primele două picioare la intonarea

cântecului EHF care, fie vorba între noi, e de tot rahatul, linia lui melodică parcă

este compusă de parvenitul Constantin Din și pusă în scenă de mai micuțul Luca.

Dacă asta cere Europa să mă ridic în picioare în fața unui cântec nu e greu, ținând

cont că până la ora meciului chiar n-am făcut mișcare deloc. Dar parcă prea mult

cere Europa la un... cântec. Fluierașii partidei sunt letonii și sunt de tot rahatul, de

fapt au fost de tot rahatul, nu spun rahat pentru că observatorul a fost turc, sub nicio

formă, au fost pastă. Cuplul leton a fost deloc atractiv, nici măcar din punctul ăla de

vedere. Unul este mic și neînsemnat, altul are o cantitate mare de sticlă pe ochi. Au

văzut ce au putut și-au arbitrat ce au știut. Chiar dacă Pope a fost izbit cu mingea în

față, asta nu înseamnă că merita adversarul cartonaș roșu, sub nicio formă. Nu i-au

rupt nici mâna, nici gâtul, nici piciorul, deci putea să meargă întreg acasă după meci

la familie și să-i spună asta e am pierdut. Dar oricât aș fi de subiectiv departe gândul

că cei doi letoni au blocat victoria turdenilor, nici vorbă.

Trec peste cele 60 de minute de joc spectaculos, în peste 80 % din momente s-a

încercat ceva, dar nu s-a reușit. Cred că și acum după o zi de la partidă Potaissa nu

este capabilă să fii învins pe cei de la Bidasoa. Miza meciului, a încărcăturii

europene a jocului nu i-a lăsat în pace pe turdeni și parcă ei au fost primii care

fugeau de victorie. Dacă cele câteva mici detalii, și nu sunt 10, ar fi fost tratate un

seriozitate era o victorie a normalității în care am crezut în permanență. Este

inadmisibil la acest nivel să ai un drum atât de sinusoidal în decursul a 60 de minute.

Joci până la capăt cu aceeași intensitate și crezi că nu ți-e frică de succes și abia

apoi când ți-ai așezat capul pe pernă poți să fluieri sfârșitul meciului și să-mi spui

familiei: hei vezi că se poate.

Este inadmisibil ca pe o fază de contraatac căpitanul de echipă Radu Lazăr să

ajungă singur cu mingea pe linia adversarilor de 6m, acolo unde n-a mai fost în

ultimii 7 ani și să arunce spre nicăieri pentru că mai tinerii lui coechipieri au fost

obosiți și nu au putut susține la contraatac.

Este inadmisibil, de asemenea, ca Vereș să arunce o lovitură de la 7m îmbrăcându-

se în hainele unui zeflemist și zâmbind unui individ ce n-a gustat niciodată în viața lui

un pahar cu lapte acru. La experiența lui Popescu traseul minutelor jucate a fost unul

ciudat. Paradă de vis, gol de coșmar. Pivotul polonez, al cărui nume întotdeauna îl

distrug, a distrus zâmbetul celor prezenți prin ratarea uriașă 1-1 cu portarul spaniol.

Dar din experiența mea de chibiț pivotul nu este la prima performanță de acest gen.

Concentrarea în momentele dificile înseamnă muncă.

Este inadmisibilă superficialitatea jocului 6 contra 4!!! Băieți v-ați speriat că puteți

egala?

Miza acestui joc, simt ca un chibiț amator ce sunt, i-a depășit pe jucătorii Potaissei și

cred că doar unul singur și fără să-l periez a fost cu picioarele pe parchet: Horațiu

Gal. A fost inspirat în momentele de time out, iar rezultatul s-a văzut imediat.

Potaissa Turda a pierdut un meci pentru că i-a fost frică că nu suntem, noi publicul,

capabili să-i gestionăm victoria. Potaissa Turda a pierdut jocul de marți seara având

ca adversar propriul 7. Aici s-a înclinat balanța. Fluierașii letoni au pictat-o, iar

jucătorii spanioli au profitat din plin. Returul poate să fie de coșmar. 

Poate să fie învinsă și la 10 goluri diferență, când jucătorii de la Turda înțeleg această grupă EHF

nu este o parte din liga zimbrilor, ci este o competiție în care ei joacă în prima parte

șase finale. E adevărat finale mai mici,  dar ...uriașe. Învățați să jucați finale!!!

Din punctul meu de vedere, al chibritului neastâmpărat, mai aveți cinci finale. Nu mie

să-mi demonstrați că le puteți câștiga, eu la fel vă voi aprecia sau critica, să vă

demonstrați vouă și celor ce au lipsit din sală spre rușinea lor. Sunteți capabili de mai

multe finale câștigate în palmares. Lăsați frica, căutați curajul.

ps

în tribună în zona vip am văzut personaje pentru prima dată în sala polivalentă din

Turda. Am înțeles că le place handbalul de aceea privirea lor îngândurată era de ce

în minutul 58 arbitri letoni n-au fluierat... offside. Cu asemenea indivizi să nu stai de

vorba nici măcar în somn.

Așa e prin târg, curg bârfele că biletele au fost scumpe, 50 RON. Mă drăguților la

Flensburg un bilet EHF costă 9 euro. Același preț. E adevărat parcă te aud spunând

că da acolo e Germania alt nivel și asta este adevărat, dar tu muncești cum

muncește neamțul? Tu joci handbal cum joacă altul? Aici e diferența. Vrei să spun că

la Flensburg biletul unui meci din campionatul Germaniei este 16 euro.

Gata, am fost chibiț, rămân tot în tribună și al naibii de mult îmi place handbalul.

Felicitări echipei și conducerii clubului și nu în ultimul rând staff-ului. Amestecați în

tot ceea ce vă spun antrenorii și ingredientul numit curaj și lăsăm să curgă zilele...

PUBLICUL

 În toiul relansării spre o bunăstare de tip “las-o mă că mere și așa” fotbalul nu se dezminte și intră pe ușă. Din greșeală evident. Se reașază zodiile în clasament, dar și finanțatorii.

În urmă cu mai bine de un deceniu cel mai bogat arbitru din România, pe numele real Adrian Porumboiu, pleca din fotbal blestemând mizeria neuitând însă să sublinieze esența jocului în 11. “… n-am câștigat, fiindcă n-am trișat…”.

No, bade din tribună, poți să ai gura mare lătrând cu emoție sau dispreț la viitorul haitei canine. 

Cu pași lenți dar siguri, în cele (aproape) patru decenii de voie bună și belșug  românul spectator a dobândit  cunoștințe despre tot și toate. E un fin analist politic și uneori chiar geostrateg, stăpânește cu eleganță economia, chiar și cea subterană, miroase de la distanță calamitățile sociale, deci e și vizionar, stăpânește arta de manipulare precum un pictor renascentist etalând  creațiile sale prin intermediul… fumului (n.n. sfumato), devorează orice hoit cu abilități animalice, ce mai este peste tot, uneori îl face chiar și pe Dumnezeu în plus. Acum e perioada lui a omului prost și laș.

Bine, bine și ce are asta cu fotbalul? Păi are, că dacă n-ar avea nu s-ar… arăta. 

Românul care nu-și etalează  cunoștințele despre sport, politică, economie, sănătate (și mai nou) și educație e trădător și laș.

Așa că mi-e drag să nu țin cont de nimic și să-mi las ideile să zburde în acest text. 

Oricine ar putea râde, atunci eu de ce aș plânge?

Oricine poate să vorbească, atunci eu de ce n-aș tăcea?

Revin la fotbal, că deh mă “pricep”. 

Cu ceva vreme în urmă “nația asta estică” se destrăbăla în mod organizat în competițiile mai mult sau mai puțin europene. Traseul era unul scurt și firesc. Câteva victorii prin est, iar punctul final era… detestabilul vest. De ce detestabil? Uite așa în ciuda faptelor pre(a)scrise. În perioada interbelică doar “Ripi” a “mușcat” din elita europeană, apoi încet, dar sigur, fotbalul de tip sovietic a prins contur… împrejur. Steaua a forțat si a reușit, e adevărat că rolul a fost decis de regretatul Helmut Duckadam, dar totul era într-o sferă în care nu aveai ce căuta dacă nu știai să… aplauzi. Cel mai bine știe acest Sergiu Nicolaescu al fotbalului. Mircea Lucescu. Unul a desenat o nouă istorie, altul a desenat un alt public la… dilemele primului. 

Spectatorul român, împins de zicala “hoțul strigă hoții” a reușit să-și schimbe năravul, ba chiar și mirosul. A trecut cu lejeritatea meciurilor trucate spre sloganul “hoțul neprins negustor cinstit”. Unii știu și tac, alții știu dar au… cedat. Definitiv.

Tata Mircea, ce Doamne doar e octogenar, își aduce aminte de vestita Daciada și speră la… “remontada socialistă”. Never, vorba ardeleanului daco-geto-get-beget. 

Fotbalul nost e coordonat de Mihai Stoichiță, probabil unul dintre cei mai titrați antrenori europeni fără succes. După “generația de aur”, “generația de suflet”, de ce n-am avea și “antrenorii de aur și cu suflet financiar”. Nu sunt nebun, deocamdată, să cred că Mihăiță este cel mai nociv din fotbal. Tot aceeași vorbă. Never.

Bulgarii au fost buni la volei pe timpul Daciadei, sunt și acum, despre unguri nu scriu nimic că este o diferență  atât de mare încât și Decebal se întreabă: Miért csinálom mindezeket? Cititorule știi și tu, mai are rost? Eu zic că da. Lașitatea și tragerea pe cur nu sunt soluții ce pot da rezultate. Popovici (amândoi), Halep sunt modele greu de urmat. Să fii Popovici ești obligat să trăiesti ca el și crede-mă nu prea te văd în stare…

No așa-i și cu fotbalul. Vrei tribune pline, bagă materie primă nu dărui semințele. 

Publicul este construit pentru reacții doar vocale. Faptele parcă sunt interzise. Publicul nu hulește doar pe stadioane, hulește și pe stradă, apoi în liniștea “lucrului bine făcut” burțile bărbaților sunt acoperite de beri, iar muierile bagă… pe foc. Acolo, pe terasele nemulțumirii postdecembriste se aud proiecte uriașe, unele mai periculoase ca ale tătucului din Scornicești, noroc cu venirea notei de plată și a zilei de mâine, proiectele se prăbușesc. 

Repetentul de la agenția națională precum și câțiva politruci de pe la federații sunt doar microbi. Evident că n-au ce căuta pe “acolo” și pe nici “altundeva” dar când a contat pe imașul Mioriței, meritocrația. Sunt jeguri peste tot, puși sau numiți. Dar cui îi pasă? Publicul doar hulește nu și… construiește. C-tin Matei (vai de mine câte rime se protrivesc) a fost un elev dar și un dascăl perfect pentru viitorul acestei nații. La examenul de titularizare a atins cota 2,75!!!! Frate citititor sau soră (tu decizi asupra sexului) cu neputincioșii nu poți construi, vorba dacului. Never. 

Asta se încearcă și acum de la Guvern! Reconstrucția țării cu… demolatorii țării. Microbul din Banat se crede medicament. Tovarășe Grindeanu, tu nu poți depăși un concurent de pe locul 2 și să ajungi pe primul loc “decât” prin fraudă!

Sport în România nu poate să fie “decât” o revistă. Apropo nu intru în detaliile abonaților (v-ați prins?)

Ce este ciudat, parcă am uitat de unde am venit. Când privesc o “competiție” mă gândesc ce a vrut să spună din “public”, Gheorghe Dinică: “… fraților cu toții am mâncat rahat, doar că unii au cerut și supliment…”

Varianta cu minte sănătoasă a picat la examenul de admitere. 

Ca o țară să fie agreabilă musai să aibă viruși, de aceea vă rog nu schimbați litera “r” cu “n”. E mare păcat! Jocul vir(n)… ruși!

Hai pa și du-te-n publicul meu!

p.s. publicul din Cehia doar reacție...vocală?