PANTALONII

În primul rând salut Tribuna de la Peluza acestei pagini. Cu ce s-o mânca această poveste e greu de digerat, dar simt că-n rândurile ce vor curge, spre tine cititorule, nu vei găsi nimic interesant. Aşa că n-am să stau mult la taclale şi-mi înfig codiţa într-o primăvară începută undeva prin…noiembrie anul trecut.

N-am avut parte de ninsoare şi nici de temperaturi scăzute, aşa că mă văd obligat să ridic gradele spre umeri sau spre sportul din…Tribună. Drukerii sînt peste tot şi-n toate, n-aş crede că Peluza  acestei pagini n-ar suporta un limbaj, fie el şi scris, trimis spre un cititor atât de avizat ca tine.

Revin la primăvara începută în târziul unui an înciudat. Fotbalul este peste tot, dar neplinătatea lui mă face să cred că elementul neutru pentru adunare va înlocui, aici pe la noi, acest duel între două necunoscute aflate în căutarea amintirilor prăfuite.

Fără vacarm dar vocal în cele din urmă, noul administrator special de la Universitatea Cluj s-a pus pe treabă. Fără prea multe meserii în spatele sau în faţa siviului, îşi  face loc în marea lume a creatorilor de modă. Împing spre grăirile lui pline de germănisme cu origini moldave ce au prins contur pe malul sau malurile, habar n-am câte maluri poate avea Dâmboviţa, Dâmboviţei. Jilţul îi conferă debutul în lumea mare a fotbalului creat de Naşu şi continuat de Gheorghe. „Nu ne dăm jos nădragii”. Evident că nu, altminteri cei din televiziuni erau obligaţi să caute cifre…încercuite pentru audienţă. Toată prezentarea s-a făcut la patru ace. Două pe faţă şi unul pe dos.  Primăvara deloc studenţească a început cu o…restanţă. Cum altfel? Studenţii pregătiţi de profesori cu experienţă şi-au scuipat în sân şi cu pantalonii în vine au încercat să-şi treacă prima notă în carnetul plin de note, dar nu informative. Nu-i aşa mister F.W.? La prima citire a subiectului totul pare rezonabil. Câteva schiţe pe ciornă şi apoi direct la croitor. Pantalonii încă se mai văd şi campioana suferă. A fost doar un mic plagiat. Din faţa micului ecran speram în neatenţia supraveghetorului. M-am înşelat. Fără virtuţii clasice campioana mută subiectul examenului pe lipsa de lectură a studenţilor, când albi, când negri când galbeni de ciudă şi reuşesc să-şi mute examenul viitor într-o zi la fel de…inspirată. Mă uit la pantaloni, apoi privesc spre principii şi ce văd. S-a pierdut un examen, pardon o finală. Întâmplare sau nu, cu pantalonii în poziţie normală, studenţii pregătesc un alt examen, pardon  o altă finală. De data asta în Moldova natală a administratorului special. Studenţii mai atenţi la erorile restanţei pierdute, cu câteva fiţuici, se iau la trântă cu o echipă de piatră nemţească sau cum s-o fi numit cei din Piatra Neamţ. Nimic special în sala de examen, poate frigul sau sala de curs să fii fost împotriva…ştiinţei. Pantalonii sunt la locul lor. Câte un crac pentru fiecare picior, câte un picior pentru fiecare gheată şi câte o gheată pentru fiecare. Şi atât. Nimic deosebit până aici. Gesturile dascălului nu împing studenţii spre o notă maximă. Pantalonii, bată-i să-i bată de pantaloni, devin din ce în ce mai strâmţi şi nu pot fi daţi „jos în faţa oricui”. Cuvintele aparţin aceluiaşi „special-men”. Există o diferenţă mare între oricui şi nimănui. Druker-ul din mine aştepta un dans la stâlp, poate, poate se naşte un viitor candidat la câştigarea marelui premiu „românii are talent”. Nimic din visul meu nu s-a întâmplat. Continuă examenul-finală din Piatra Neamţ. Noii studenţi par elevi de clasa a VII-a, căutând parcă o relaţie unde pantalonii joacă un rol delicat. Povestea creată de M. Drumeş desface  pantalonii spre cititor, dar studenţii…ba. Administratorul continuă să-şi caute prin buzunarele pantalonului, încă la locul lui, o fiţuică, o inspiraţie apropiată de succes. Zâna doarme, la fel şi studenţii. Ptiu, al naibi de examen, zic în sinea mea. L-au pierdut şi pe ăsta. Gurile rele şi pline de restanţe se bagă-n seamă şi devin vocale profeţind cum şi pe dincolo. Concluzia lor e una şi sigură. Anul II e cel mai greu. Ei şi? Cu puţină atenţie şi câteva credite, nu-i aşa mister F.W., te faci nevăzut în lungul drum spre insolvenţă. Cum e turcul e şi pistolul. Ai învăţat de doi lei şi nota e identică sau mai corect direct proporţională cu dunga de la pantaloni. Două restanţe s-au dus. Acum în faţa dascălului de top financiar, învăţătura nu cred că ajunge. Fără noroc pot să-ţi spun, atentule cititor, că ai bilet pe Titanic şi Leonardo di Caprio e „lupul de pe Wall Street” iar premiile Oscar se opresc pe apa Sâmbetei, apă ce curge la deal de un sfert de secol.

Revin la restanţa ce-mi distruge speranţa. Dacă o comiţi o dată, se explică. Neatenţie, neinspiraţie sau alte ne…făcute. A doua oară? Hop. Sunt probleme. Pantalonii sînt lungi. Bretelele scumpe. Cureaua se…strânge şi încep jocurile din sala de curs. Preparatorul şi lectorul n-au stofă de dascăli. Din salariul de mizerie, a unui dascăl debutant forţa de cumpărare se limitează la câteva mişcări din gât şi umeri lăsaţi. Studenţii se iau la trântă cu mai pregătiţii adversari de pe malul Dunării. Ultima restanţă a lunii februarie. Mărţişorul stă la pândă. La fel şi unii pantaloni. Desenele tehnice din laboratoarele inexistente par caricaturi, mult mai mari decât ramele. Nu pot nominaliza niciun student cu pantaloni, doar student cu şortul până-n glezne, precum chiloţii ruseşti din bancurile teraselor dispărute. Evident că-mi dau cu părerea scrisă despre magistralele achiziţii de pe podiumul marilor saloane de modă. Modificările sunt de bun augur, cu alte cuvinte nu tot ce-i nemţesc e şi comestibil. Optimistul spune: 9 din 9, pesimistul: 1 din 9 iar realitatea: e alta. 4 din 9. F.W. îşi freacă drepturile de televiziune, nu de alta dar audienţa bate tomberonul. Am înţeles că un dandy a revenit cu gesturi memeonice. Păcat şi-a ros pantalonii în genunchi. N-avea sens. Gestul lui, nu acesta evident, e identic cu al tomberonului uitat deschis. Pute.

Studentul german deloc acomodat cu sistemul autohton de învăţământ cu balonul rotund  îmi pune la încercare cunoştinţele despre activitatea ultimilor cinci ani. Au trecut vremurile şi vremea mâncătorilor de salam cu soia sau alte produse cartelate, dar memoria nu mă înşeală. Nicu la Maxim n-a mai băgat-o în aţe în ultimii cinci ani, reuşind să-l plagieze pe alt mare student, pe numele său, Bloc Notes. Restanţe peste restanţe. Venit de prin 1860 la un club din 1919, studentul româno-german pluteşte ca un adolescent prin sălile de curs. Dau la o parte activitatea lui şcolară din ultimii cinci ani, fie vorba între mine şi tine cititorule, a învăţat  cât un student autohton de-al nostru într-un singur an, şi privesc atent spre viitorul lui academic. Nu-l cred capabil de un doctorat pe malul Someşului. Cu un gram de noroc şi puţină atenţie o să-l văd student-component în grupa repetenţilor pentru Franţa 2016, dar fără jocuri la Sorbona. S-ar supăra semi-limitatul sau fostul special. Simt un regret la deștu̕ mic (jumătatea lui cinci) de la picior la a…plecarea lui Dedu-gol. Într-un viitor din Star Treak, axul central universitar ar fi arătat așa: Dedu – C. Răducan – Max, dar nu unul din renumitul trio american de la începutul secolului trecut. Lemnaru e din alt film. Cu  tenacitate remarcabilă examenul Someşano-Dunărean e valid, dar nu înţeleg poziţia de drepţi (?!) în faţa unor examene dinainte…ratate.

Ce-am avut de spus cu aceste restanţe? Mai nimic, doar că au trecut trei etape din re-returul ligii lui Gino şi am învăţat şcolăreşte. Cu o pereche de pantaloni uzaţi n-am de ce să cred în absolvire. L-am auzit grăind pe „special-men” că juniorii care nu-şi iau „bacul” n-au ce căuta la Universitatea. Îmi permit o întrebare. Cei corigenţi sau repetenţi

De dincolo şi dincoace de pantaloni, Pilu.