BUCURIA INFRANGERII

 Pamfletul în postmodernismul autohton și-a deschis violența satirică pe plaiul politic, rumegând cam tot. Încerc acum o satiră... dreptunghiulară, nu de alta dar îmi plac figurile politice și geometrice. Ambele au... supraFețe. Mi-a fost dor, exagerat de dor de o competiție sportivă în direct, mai pe românește ”live” cum s-ar adresa jurnaliștii lu’ pește rahat. Apropo, măi jurnalistul’ lu pește rahat cum naiba te rabdă limba română să spui ”assis-turi”. Îți mor cuvintele în mintea ta infectă dacă-mi spui ”pasă de gol”? Nu mai aduc alte ”perle literare (pentru tine literale) nenăscute  din gura ta” pentru că nu TU ești subiectul, măi jurnalistule român de tot kkatul. Apropo (și chiar închei) sînt câțiva ”guriști” (chiar și colegi din tvr) ce se scaldă într-un bazin lipsit de apă și metafore.

Revin la meciul... meu. Nu m-am pamfletat cu handbalul de multișor, așa că îmi permit să comit câteva faulturi în atac, că n-o fi henț. Au trecut peste mine câteva anotimpuri, așa că dorul unei competiții sportive în direct aștepta să fie stins cu o limonadă... fără zahăr.

Fercheș și cu un pet în mână la meci. Pandemia și ea! Mă apropii de locul cu pricina, nenea miliţian, cu masca la baza gâtului și pantofii prăfuiți, îmi măsoară alonja, era evident că nu fac parte din nicio echipă, și-mi taie salutul cu o întrebare demnă de studiile absolvite. ”Tu?” Mă uit în stânga, mă uit în dreapta și-mi îmbrățișez singurătatea. Se apropie ”tanti milițian” la fel cu mască poziționată spre decolteul, ușor jenant, produs de cei doi nasturi neîncheiați la cămașă (erau cam 30 de grade, deci... cald) și-mi trăznește o limonadă lingvistică demnă de revista ”Urzica”. ”Sînteți cumva de la presă?”. Emoționat ca-n prima zi de școală on-line, îi zâmbesc și o aprob din cap, pentru că îmi era înțepenit gâtul de la masca... milițianului. După un dialog ușor academic îmi arată cu degetul (nu ălă, cel de lângă ălă- sâc) unde să-mi parchez autoturismul, obosit și el de caniculă.

Ajung în același timp cu autocarul echipei oaspete. Gata. Spun și meciul. Potaissa Turda – HRK Gorica (Croația), prima manșă din EHF Liga Europeană.

Revin la caniculă, pamflet și dor, că de meci nu poate fi vorba. Mai rapid ca o repunere daneză se aruncă peste mine un alt dialog dar acum mult mai șlefuit și mai curat. Fără îmbrățișări dar cu ”luări” (sâc) de temperatură. Duduia îmi arată cu ”deștu” dar nu al milițiencei, să urc la etaj că acolo stă... presa. Așa a și fost. Acolo a stat presa tot meciul! Adică eu. Numai eu! Au mai fost fotografi și un june cu un aparat de filmat. Nu știu ce înseamnă ”instituție de presă” dar am fost dărâmat de modestia acelei.. ”instituții”. Am aflat că a fost la meci ”singura instituție de presă ce a transmis meciul...”. Instituție de presă cu o singură cameră și se folosește cuvântul transmisie, asta înseamnă postmodernism și modestie. Gata cu ”instituțiile”, că băieții și-au terminat încălzirea. Ce ți-e și cu ”instituțiile” astea. Ăsta e viitorul! Omul – instituție. Apelez la gestul câinelui.

Meciul! De fapt asta contează, introducerea era un dor al încrâncenării și cam atât.

Horațiu Gal își adună echipa și din priviri pare totul perfect. Adversarii se adună și ei, dar cu alte priviri, alte așteptări și alt elan. Reamintesc, dar nu ca o scuză ci ca un pretext pentru...text, meciul turdenilor e după o jumătate de an. Oaspeții? Chiar nu mă interesează. Pentru croați era al treilea joc în cupele europene: Și-au dat în petec în 2017 cu o echipă din... Estonia.

Apropo, înainte de joc m-am încălzit cu ”istoricul” fiecărei echipe. Îmi scuip în tricou și zic cu voce tare, că deh, eram singur și nu mă aude nici Dumnezeu. Apropo, El era la meciul celor de la Constanța! Au portar de 38 de ani! Trecut, zic eu. Rezervele nu contează. 17 și 20 de ani. Ptiu drace. Merg mai departe. 21, 22, 24, 20, 20, 19, 20, 22, 22, 20, 20, 18, 30, 17, 28, 23, 22 și 18. Măi să fie. Să fie astea numerele câștigătoare? Asta nu-i medie de vârstă, asta-i bătaie de joc. Nu-i așa domnule Dedu, mare președinte și făuritor de școli pentru handbal? Asta-i bătaie de joc la adresa viitorului. Nu. Nu sînt de acord! Nu este de acord nici Cântec și nici Lazăr perforând poarta ”bătrânului” Sladlojev. Turdenii se mișcă greoi, repunerile mânjilor croați par desprinse din handbalul modern, mai puține de o secundă (!!!), hai două că-i pamflet.

DJ-ul forțează liniștea jocului cu două, trei impulsuri melodice. Nici vorbă. Linia de șapte metri a turdenilor instabilă, lejeră și cu gândul la păstrarea distanței sociale. Din păcate nimeni nu le-a spus că se pot apropia de adversari, chiar atinge și faulta. Singurul ce se lupta cu croații era românul... Nenad Savici! Ca întotdeauna Nenad Savici joacă handbal după ce este eliminat în primele 10 minute. Dialog de pandemie. Egal. Plus un gol. Egal. Plus un gol. Mă uit la media de vârstă și zic că-i bai. Singurii absenți din acest joc a fost cuplul de arbitrii din Bulgaria. Măi nene, ăștia chiar s-au speriat. Pe românește ”Iulică” și ”Georgică” au fluierat ce-au știut și cât au putut. NU s-au ajutat nici măcar pe ei. Bulgaria și handbalul, e ca România și turismul!

La meci. Pauză. Turdenii în avantaj uriaș, după vorbă, faptă și răsplată. Un gol și cam atât.

Repriza a doua n-a avut istoric. Nici n-a terminat de fluierat cuplul ”Iulică” și ”Georgică” și croații s-au distanțat la patru goluri. Că așa-i în handbal! Cei doi centri croați m-au enervat, mai ales obraznicul ăla de 22 de ani. Bă, croatule, tu vrei să-mi reamintești de Ivano Balic? Nu ți-e rușine? Și noi știm să creștem juniori și noi avem centre de excelență, și noi avem! Stau și plâng. Râd și înjur! Ce țară tristă. Ne mințim copiii. Ne mințim viitorul. E trist. Ne mințim pe noi! Asta trebuia să vezi domnule Dedu! Să vezi cum arată tinerețea! Poate să învingă Potaissa la Gorica, calificarea Potaissei nu ajută la nimic dacă nu avem respect pentru copii. Juniorii (cu distanța socială) trebuia să-i văd în tribună! Profesorii de sport, câți sînt, trei sau patru, și ei acolo! (ps – aici e vina Potaissei)

Să ajung să cer un pet cu apă și să spună – un june – nu este!!!

Păcat, pentru că la Potaissa sînt câțiva oameni (ce știu ȘI handbal) ce stau încă îmbrăcați în coifura lui Don Quijote și speră că poate...

Să mai scriu despre repriza a doua. Pivotul croat s-a luptat singur în apărare, reușind să blocheze de câte ori a vrut atacul naiv coordonat de puține ori cu succes de Szoke. Extremele turdenilor erau în șomajul tehnic al guvernului llucovidului absent. A fost un meci trist, chiar foarte trist.

Horațiu, ai timp câteva zile să vă cunoașteți, să încercați să fiți mai tineri ca junii croați, dar mai ales să înțelegeți succesul. Restul chiar nu contează.

Când ”papagalul” ăsta de ministru rostește și alt cuvânt din familia disciplinelor sportive, altul decât fotbal, eu dau o limonadă!

Apropo, când echipa pierde, antrenorul este principalul vinovat. Ce zici Horațiu, ești de acord? Am o curiozitate, de ce ai blocat coordonatorul croat doar în minutul 50? (Laljek și Goricanec). Repet este o curiozitate, nu este reproș!

Asta a fost bucuria înfrângerii. Fluier final. Merg la salină, poate... câștig ceva.

Șapte metri!